Europa – o chestiune germana

Desi ma aflu departe de Europa, pe coasta de vest a Statelor Unite, interesul mediului economic si universitar de aici pentru Europa ramane foarte ridicat. De altfel, in istoria moderna si contemporana a Europei, SUA au fost factorul pacificator si stabilizator al Europei. Americanii au pacificat Europa, punand capat celor doua mari razboaie mondiale (mai mult razboaie europene), au stins cateva focare mai marunte, dar cu risc ridicat de a se extinde, Bosnia si Kosovo. Mai mult decat atat, Planul Marshall a fost un plan american de salvare – economica de data asta – a Europei apusene. Iar daca isi inchipuie cineva ca tot ce s-a intamplat in 1989 ar fi fost independent de politica europeana a SUA, ei bine, acela sufera de naivitate. 

Ce m-a determinat sa imi pun gandurile in ordine a fost o dezbatere cu colegii europeni (putini) de la Stanford, dar mai ales cu cei ne-europeni (americani, chinezi, japonezi, neo-zeelandezi, australieni si canadieni) despre criza profunda in care se afla zona Euro. Cei din urma incercau sa inteleaga cum de s-a ajuns aici si care este calea de iesire?! Si au fost uimiti sa afle ca, de fapt, rezolvarea crizei din zona Euro ramane o chestiune germana. 

Atunci cand s-a semnat Tratatul Comunitatii Europnene a Carbunelui si Otelului (CECO), interesul tarilor apusene dezvoltate a fost sa inglobeze noua economie germana aflata dupa un lung si nimicitor razboi intr-o structura in care sa lucreze in interdependenta cu celelalte economii, astfel incat sa nu mai poata singura sa isi creeze un avantaj fata de vecinii sai. De ce doar carbune si otel? Toata dezvolatarea industriala depindea in vremea aceea de carbune is otel. Schuman nu a fost un idealist ci a incercat – cu profund pragmatism – sa impiedice premisele unui nou razboi. Urmatorul punct de cotitura a fost anul 1990 cand s-a pus problema reunificarii germane. Europenii, mai ales liderii lor de atunci, traisera razboiul, iar ideea unei Germanii Mari si puternice provoca neliniste. Margaret Thatcher nici nu voia sa auda de unificarea celor doua Germanii, Francois Mitterrand era rezervat. America isi daduse unda verde, iar Gorbaciov era prea preocupat de situatia interna dintr-un URSS aflat in agonie. Cautand aliati externi, tot mai izolat pe plan intern, Gorbaciov nu s-a opus unificarii. Intelegand ca pledeaza o cauza pierduta, Francois Mitterrand a acceptat si el reunificarea germana – insa cu o conditie. Pentru a nu mai putea domina economic Europa, Germania sa renunte la marca (simbolul succesului sau economic) si sa adopte o moneda comuna cu celelalte state europene. Helmuth Kohl a fost de accord, insa a pus si el o conditie: Banca Centrala Europeana – cea care va emite moneda unica sa se afle in GERMANIA. Nemtii pierdusera in 30 de ani de doua ori tot ce aveau. Le era frica de lipsa de disciplina monetara a unei banci centrale pe care sa nu o poata influenta. 

Toata lumea s-a gandit la trecut, la greselile lui si la cum pot fi ele evitate de acum incolo. Dar la un plan pe termen lung pentru Europa nu s-a gandit nimeni. Mitterrand a fost un mare om de stat si un bun presedinte, dar la economie nu prea s-a priceput. Cum isi putea inchipui cineva ca poate o moneda comuna sa reflecte atatea economii nationale, aflate pe praguri de dezvoltare atat de diferite? Ce este o politica monetara comuna fara o politica fiscala comuna? Si cine ar putea adopta o politica fiscala comuna daca nu exista o structura executiva centrala? Iar un executiv comun si o politica fiscala comuna ar fi suficiente pentru a putea aduce economiile din sudul Europei cat de cat in apropierea celor din nordul Europei? 

Cei mai pragmatici au fost nemtii. Ei au stiut de vechile obiceiuri balcanico-latine: de a consuma mai mult decat produci: de a tipari ceva bani si a face cadouri electorale inainte de alegeri, de a umfla aparatul de stat si a-l supraremunera, de a incerca printr-o supraimpozitare a economiei private sa acopere toate ineficientele sectorului public. Cu alte cuvinte, de a periclita orice strategie pe termen lung in favoarea unor interese meschine si imediate. De aceea au adus “tiparnita” la Frankfurt. 

Grecii, italienii, spaniolii, portughezii si francezii ale caror venituri bugetare au scazut in urma crizei, nu mai au nici o parghie monetara de a-si acoperi deficitul. Iar scaderea drastica a cheltuielilor se pare ca nu sunt dispusi sa o ia in calcul. Se uita incruntati la Germania cea bogata care nu doreste nici sa dea drumul inflatiei nici sa le acopere deficitul. Germania doreste doar sa-i disciplineze. O face discret; nu vrea sa redeschida ranile istoriei. De aceea nici nu si-a asumat public rolul de “carmaci” al economiilor din zona euro. Deocamdata …

Intrebarea este: „Ce-i de facut?“ Sa iasa Germania din zona Euro? Greu de crezut. Sa isi ceara tarile care nu mai fac fata deficitului revenirea la monedele nationale? Daca nu vor avea nici o alta posibilitate – acesta este un scenariu posibil. Sa se adopte o politica fiscala comuna de o Comisie Europeana transformata intr-o structura executiva (indiferent cum s-ar numi ea?). Curajos – dar nu imposibil. Un lucru este insa sigur: nimic nu va mai fi cum a fost. Vom avea sau mai multa sau mai putina “Europa” de acum incolo. 

http://www.wall-street.ro/