Pare destul de greu să te trezești dimineața și să îți dai seama că trebuie să o iei de la capăt. Că ai ajuns de unde ai plecat și începi să te gândești dacă nu cumva drumul pe care mergi este greșit pentru că de fiecare dată se pare că ajungi în același punct.Și mii de întrebai îți inundă mintea și răspunsurile nu pare să le găsești nicăieri. Și te gândești dacă nu ar trebui să schimbi ceva, dacă nu cumva una din piulițele vieții s-a defectat și trebuie să o înlocuiești cu alta nouă. Dar de unde ști unde este problemă? De unde să începi schimbarea? Când toate în jurul îți par la fel, când ți-ai pierdut încrederea în tot ce mișună în jurul tău, când nu mai îți găsești nici măcar cuvintele să exprimi ce simți, unde să găsești curajul să te reinventezi și să vezi în fața ta o schimbare.
Îmi pare că mi-am lăsat întreagă ființă într-un apartament îndepărtat de casă. În mâinile unui om care atunci când îi s-a părut că sufletul meu cântărește prea mult, l-a lăsat să cadă și l-a ascuns sub un covor. Și de atunci m-am pierdut de mine. Și încerc în fiecare zi să mă regăsesc și bucățica cu bucățica să fiu din nou un întreg și să pot să pășesc cu fruntea sus printre lume, mândră și fără pic de tristețe în ochii mari și acum goi. Pentru că e greu atunci când trebuie să pleci dintr-un loc în care credeai că vei rămâne pentru totdeauna. Să fi nevoit să îndesi fiecare speranța, fiecare iluzie, fiecare vis, într-un bagaj și să aduni suficientă putere să nu te mai uiți înapoi. Să ști că fiecare centimetru din tine urlă de dorința de a rămâne și totuși să poți să treci de pragul ușii știind că vei lăsa în spate o parte din tine. Să fi nevoit să îți iei adio de la ceea ce însemna tot pentru tine, să găsești curajul să spui punct acolo unde toate simțurile îți cereau virgulă. E inimaginabilă durerea cu care trebuie să privești în urma ta și să vezi că nu a mai rămas nimic din tot ceea ce ai construit până atunci, că toate eforturile au fost zadarnice, că totul s-a dărâmat într-o secundă pe care ai fi făcut orice să o ștergi din agenda timpului. Să fi nevoită să înțelegi că prezența ta nu reprezintă nimic, că toate clipele au fost de prisos, că ușa îți este din nou deschisă să pleci de unde te-ai întors de atâtea ori, cu aceiași speranță și de unde ai ieșit cu aceleași iluzii zdrobite. Să te vezi căzută la pământ și să fi nevoită să îți găsești forța să te ridici singură și să privești la drumul din față că la un nou început. Să înveți mai apoi să poți privi din nou lumea în ochii fără să vezi în fiecare privire o minciună. Să înveți să ai încredere din nou în cuvinte, să alungi îndoiala ce te urmărește la fiecare pas și care adesea îți fură fiece zâmbet ce încearcă să se contureze pe fața ta. Să înveți să trăiești, să simți că respiri, să poți să privești lumea în ochi și să strigi
„Am reușit!”
http://delliriums.blogspot.ro/
