După 1990, treptat istoriografia românească a demarat un proces de reabilitare a domniei lui Carol I, după criticile şi acuzele nefondate şi ideologizante din perioada comunistă. Idolatrizarea istoriografică a lui Carol I a devenit în ultimii ani o exagerare care nu are nimic de a face cu personajul istoric şi cu apelul la izvoare şi documente. De la demistificarea comunistă s-a ajuns la mistificarea post-decembristă, ajungându-se ca într-un sondaj la televiziune Carol I să fie considerat de telespectatori cel mai mare român, deşi reprezentantul dinastiei de Hohenzzolern era de neam german şi de religie catolică. Oricum reabilitarea istorică a lui Carol I sub forma unei statui de bronz istoriografice se însumează noului curent post-modernist de abordare a scrisului istoric în maniera lui Lucian Boia. Toţi marii noştri domnitori să fie într-o perpetuă laudatio, doar dacă nu sunt de origină română şi de religie creştin-ortodoxă. Fără îndoială Carol I a fost un mare domnitor şi mai apoi un rege grandios, cu realizări politice, economice şi culturale redutabile care nu pot fi puse la îndoială. Dar totuşi să nu neglijăm durata lungă a domniei lui Carol I de aproape 50 de ani. În tot aceşti ani cu Carol I rege pe tron sau nu România nu stătea pe loc. Dar istoria sigur nu se face cu „dacă”, ci pe bază de izvoare şi documente. Mitizarea domniei lui Carol I e corectă până la un punct,dar totuşi această glorifiacere ab initio a domnului german pe tronul Basarabilor nu trebuie să umbrească înaintaşii şi să acopere greşelile reale ale primului Hohenzzolern la Bucureşti. În oglindă domnia lui Al. Cuza a durat doar şapte ani şi în această extrem de scurtă perioadă s-au pus bazele tuturor legilor şi instituţiilor României moderne, de la codul roman, reforma agrară, organizarea administraţiei după model francez, la înfiinţarea universităţiilor. În vremea domniei lui Cuza s-a dat pământ ţăranilor prin legea agrară din 1864, patronată de Mihail Kogălniceanu, fapt ce a amânat izbucnirea răscoalelor ţărăneşti. Pe timpul domniei lui Carol I marea proprietate funciară a fost o paradigmă a regatului României, iar marii proprietari de pământ au condus de fapt ţara şi guvernele. Lipsa unei reforme agrare, datorită imobilismului economic reacţionar al lui Carol I, a dus la izbucnirea răscoalei ţărăneşti de la 1907, ultima din Europa modernă spre ruşinea establishmentului politic de la Bucureşti, în faţa Europei civilizate. Dar cea mai mare greşeală politică a domniei lui Carol I a fost „germanofilia” sa în politica externă oarecum firească ca un prinţ de origine germană din marea familie de Hohenzzolern Sigmaringen. Carol I a urmărit cu obstinaţie şi o încăpăţânare de „catâr” alianţa cu Germania şi surata sa de expansiune geopolitică a mărcii de est germane Austria. Carol I a fost înscăunat pe 10 mai 1866 şi a impus un stil german de a conduce ţara. Devenise un maniac al punctualităţii, obligând dregătorii şi boierii să vină la şedinţe la ora fixată de el. Dacă întârziau nu mai erau primiţi în cabinet. De Crăciun sau cu alte ocazii Carol I le oferea dregătorilor şi boierulor câte un ceas cadou pentru a se conforma punctualităţii sale proverbiale de inspiraţie germanică. Totuşi, Carol I exagerează în memoriile sale inspirate de Mitte Kremnitz decăderea economică şi administrativă a Principatelor Române la 1866, care reuşiseră să treacă printr-o epocă strălucită de reforme pe vremea lui Al. I. Cuza Carol I face această descriere critică a palatului domensc, a lipsei de punctualitate a boierilor sau exacerbarează înapoierea ţării, tocmai pentru a evidenţia propria personalitate, că istoria modernă a României începe cu domnia sa. Ca istorici nu e corect să mitizăm viziunea ideatică a lui Carol I din „Memorii” despre domnia lui, fără a o trece printr-un filtru critic. Istoricii români în frunte cu Lucian Boia sau Andrei Pippidi au căzut într-o mitizare şi mistificare a epocii lui Carol I, care nu are nicio legătură cu ştiinţa istorică, ci cu legendele populare şi miturile.
În timpul războiului franco-prusian din vara şi toamna lui 1870 Carol I şi-a manifestat deschis şi public simpatia faţă de Prusia, în ciuda întregii opinii publice şi a clasei politice româneşti care privea cu simpatie Franţa lui Napoleon al III-lea, care a susţinut deschis unirea Principatelor Române de la 1859, sabotate de Austria cu complicitatea Berlinului şi Porţii Otomane. Carol I a redactat o scrisoare către un prieten fictiv, Auerbach, care a apărut în ziarul „Augusburger Allgemeine Zeitung” la 15 ianuarie 1871, fiind reprodusă şi în presa românească. Carol aprecia că după cinci ani de domnie n-a putut aduce „decât puţine servicii acestei frumoase ţări”, imputând acest lucru acelora „care s-au erijat pe ei înşişi în diriguitorii acestei ţări” şi exprimându-şi dorinţa de a se întoarce „în scumpa mea patrie”. Parlamentarii au apreciat această declaraţie că aducea jigniri poporului român, calificând această ameninţare ca „un act de dezertare, un act de înaltă trădare” . Carol I era la un pas de abdicare, bucreştenii ieşind în stradă şi aruncând cu pietre în ferestrele palatului domnesc strigând „Vive la France”. La rugămintea unor politicieni Carol I nu abdică dar îşi continuă politica sa germanofilă contrar intereselor naţionale.
În iulie 1878, după sângerosul război de independenţă de la 1877, avea loc Congresul de Pace de la Berlin, unde Germania a umilit România, deşi aveam un rege german rudă cu împăratul. Principatele Unite Române şi Serbia nu au fost admise să participe cu drepturi egale, dioar cu rol consultativ, pe motiv că independenţa acestora nu fusese încă recunoscută “de jure”. Premierul Ion C. Brătianu şi ministrul de externe, Mihail Kogălniceanu, au reprezentat România la Berlin şi au susţinut poziţia ţării conform “dreptului cel vechi” şi a sacrificiilor făcute în război. Punctul de vedere al reprezentanţilor României nu a fost luat în considerare. Tratatul de la Berlin a recunoscut independenţa României, în a cărei componenţă intrau Delta Dunării, Insula Şerpilor şi Dobrogea, până la linia de la est de Silistra – sud de Mangalia. Cele trei judeţe româneşti din sudul Basarabiei – Cahul, Bolgrad şi Ismail – reveneau Rusiei, însă Tratatul de la Berlin nu a pus în legătură revenirea Dobrogei la România cu cedarea celor trei judeţe pierdute. Delegaţia română a protestat în timpul lucrărilor Congresului de la Berlin fără să fie luată în seamă de Germania, care a fost preocupată doar să se recunoască cetăţenia română populaţiei evreieşti sosită în ultimii ani în Principatele Unite şi legând această împământenire a evreilor cu recunoaşterea independenţei. Independenţa României era condiţionată nu de sacrificiile de sânge ale dorobanţilor ci de articolul 44: “În România, deosebirea credinţelor religioase şi a confesiunilor nu va putea fi opusă nimănui ca un motiv de excludere sau de incapacitate în ceea ce priveşte bucurarea de drepturi civile şi politice, admiterea în sarcini publice funcţiuni şi onoruri, sau exercitarea diferitelor profesiuni şi industrii în orice localitate ar fi. Libertatea şi practica exterioară a oricărui cult vor fi asigurate tuturor supuşilor pământeni ai Statului Român, precum şi străinilor şi nu se va pune nici un fel de piedică atât organizaţiei ierarhice a diferitelor comunităţi religioase, cât şi raporturilor acestora cu capii lor spirituali. Naţionalii tuturor Puterilor, comercianţi sau alţii, vor fi trataţi în România fără deosebire de religiune, pe piciorul unei desăvârşite egalităţi”. Articolul viza în special situația evreilor și a fost adoptat în urma insistențelor lui Adolphe Cremieux, președintele Asociației Israelite Internaționale.
Considerând Rusi
a ca o Mare Putere şi un pericol pentru ţară, însă fără a oferi respect şi egalitatea unei relaţii bilaterale, România condusă de regele Carol I reuşeşte să încheie un tratat – secret ca document până în anul 1914, anul începerii conflagraţiei mondiale, cu Germania şi Austria. Tratatul din octombrie 1883 a adus garanţii de securitate României faţă de o posibilă agresiune din partea adversarilor din răsărit, dar era o palmă dată peste obrazul românilor din Transilvania prigoniţi şi deznaţionaliuzaţi de Imperiul Austro-Ungar, care a culminat cu Memorandumul. Despre consecinţele grave ale acestei alianţe letale interesului naţional, deoarece autorităţile de la Bucureşti întorceau spatele românilor ardeleni la presinile Vienei şi Berlinului, a scris Mihai Eminescu în ziarul conservator „Timpul”, fapt ce i-a adus ostracizarea şi marginalizarea sub pretextul că poetul naţional devenise „nebun”. Da, Mihai Eminescu era nebun din dragoste de neam şi nu era de acord cu o alianţă care trăda interesele unităţii naţionale pe termen lung, cu consecinţe fatale doar că regele era german şi Germania era „scumpa sa patrie”. Toţi cunoaştem schiţele şi piesele de teatru ale lui IL Caragiale despre moravurile şi caracterele politicienilor români genial sintetizate în zugrăvirea personajului de teatru, Caţavencu. Dar trebuie să recunoaştem un lucru că fără aceşti politiceni liberali, caţavenci de tip caragialian, actul de la 1918 s-ar fi amânat sine die privind unitatea naţională în graniţele României Mari. În vara lui 1914, oferindu-se pretextul asasinării prinţului fran Ferdinand la Sarajevo, Austria atacă Serbia independentă. Zarurile fuseseră aruncate: primul război mondial începuse. Ce face în schimb Carol I. El convoacă Consiliul de Coroană la Sinaia pentru a face publcie clauzele secrete ale tratatului de la 1883 prin care România era obligată să intre în război alături de Austria şi Imperiul German împotriva Antantei formată din Franţa, Anglia şi Rusia. De clauzele secrete ştia doar fostul prim-ministru Ion C. Brătianu şi urmaşii săi din scaunul de premier al României. La Consiliul de Coroană se produce o „minune” istorică în ciuda dorinţei lui Carol I de a intra în război alături de Germania şi Austria. Politicenii noştri corupţi, dâmboviţeni, caţavenci şi de tip caragialian se opun clauzelor secrete ale tratatului cu Puterile Centrale şi proclamă neutralitatea. Celor optspreceze personalități politice reunite în prezența Regelui Carol I și a principelui moștenitor Ferdinand le-a revenit greaua sarcină istorică de a alege între trei opțiuni distincte: a) alianța preexistentă, cu avantaje enorme pentru România, dar cu prețul renunțării la Transilvania și Bucovina b) alianța cu Antanta, adică și cu Rusia, care trădase interesele României la Congresul de la Berlin și anexase Basarabia (1878) sau c) neutralitatea în varianta prudentă a expectativei armate. În aceeași zi, Regele și liderii politici iau cunoștință de neutralitatea Italiei (până în 1915), act care a cântărit greu în decizia finală. Pe masa Consiliului de Coroană au fost expuse alături de tratatul secret, cele patru tratate prin care era reînnoită alianța din 1883: tratatele din 13 iulie 1882, din 16 septembrie 1896 (ambele semnate la castelul Peleș, cel din 1896, chiar în contextul vizitei oficiale a împăratului Franz Josef !), din 4 aprilie 1902 și din 23 ianuarie 1913. Întreaga opinie publică din regat dorea cel puţin neutralitatea dacă nu o alianţă cu ntanta pentru desrobirea fraţilor români ardeleni supuşi la o politică cruntă de deznaţională de către guvernele de la Budapesta. Clasa politică şi poporul nu doreau să lupte alături de Austria pentru că o victorie a Puterilor Centrale în război ar fi dus la renunţarea sine die a idealului de unire a Transilvaniei cu România. Opacitatea lui Carol I care a pus mai degrabă afinităţile sale sangvinice faţă de poporul german decît interesle României ar fi schimbat cursul istoriei românilor, iar visul unirii nu s-ar mai fi împlinit pe 1 Decembrie 1918. Dărâmat moral şi sufleteşte Carol I după decizia Consiliului de Coroană din 3 august 1914 de la Sinaia se retrage în singurătate şi singularitate. Corespondenţa sa cu Franz Josef sau cu Wilhelm al II-lea este elocventă. El îşi arată supărarea pe politicenii români că nu au dorit să intre în luptă alături de Puterile Centrale. Carol I îşi exprimă regretele în faţa împăraţilor germani că trupele române nu luptă alături de austrieci şi prusaci şi urează Vienei şi Berlinului o victorie uşoară împotriva Franţei, Angliei şi Rusiei. Gh.Duca notează în Amintirile sale: “ Pe Regele Carol aceste intervenţiuni îl torturau groaznic. El socotea că onoarea lui era angajată în alianţa noastră, că nu se ţine-/ cont/de obligaţiunile ei a însemna a-l pune în situaţia de a-şi călca cuvântul militar. Ţara trăia după ceasul ştirilor din presă despre luptele de pe frontul de şi frontul de vest. Regele Carol era convins ca razboiulo va fi scurt. Stia ca Germania nu poate lupta pe doua fronturi vreme îndelungată. De aceea ea trebuia să cîştige repede o victorie decisivă pe unul din fronturi. La început lucrurile au decurs conform aşteptărilor pe un scenariu identic cu cel din 1870, când Germania îngenunchiase Franţa. Armata germana a obţinut victorii în Luxemburg, în Belgia, în nordul Franţei. Armata germană se indrepta spre Paris şi părea de neoprit. Totuşi pe râul Marna francezii reuşesc să îi oprească pe germani la începutul lui septembrie (stil nou). Era clar ca războiul va dura, ca Germania va lupta pe două fronturi, pentru care nu avea suficiente resurse. Regele Carol înţelege situaţia exact. Cunoaşte bine problemele germane. Chiar dacă înaintarea armatei ruseşti a fost oprită, totuşi războiul devenea unul de poziţii. Campania rapidă, care ar fi asigurat succesul Triplei Alianţe nu reuşise. La 18 septembrie –1 octombrie 1914, IC Brătianu şi ambasadorul rus la Bucureşti, Poklevsky semnau un acord care ne garanta Ardealul dacă ne păstrăm neutralitatea. Părerea mea este că datorăm acest tratat regelui Carol. Prezenţa sa pe tronul Românei inspira ruşilor o aşa teamă că pînă în cele din urmă vom merge cu Germania încât, în ziua când Brătianu le-a propus să le dea în scris că vom rămâne neutri, ne-au oferit în schimb tot ce l-am cerut. E ultimul serviciu involuntar pe care Regele Carol l-a adus Regatului Român.” (I.Gh. Duca, idem. pp.82-3.)
Pe 27 septembrie 1914 Regele Carol I moare de supărare în Castelul Peleş, visul de a vedea un mare imperiu germanic peste Europa se năruia datorită şi clasei politice de la Bucureşti,care dincolo de malversaţiunile şi versatilitatea ei, a ştiut că ceasul istoriei de la 1914 nu trebuie să bată pentru interesle Austriei, ci doar pentru poporul român. O pagină de istorie se întorcea, România lui Ferdinand I se rupe de tradiţia germanică a lui Carol I şi face alianţa cu Antanta, iar în schimbul intrării în război primeam Transilvania la sârşitul conflagraţiei. Carol I a fost un mare rege, dar în probleme de geopolitică şi tratate a pus mai mult preţ pe glasul sângelui german decât pe interesul unităţii naţionale, care pentru români Ardealul era provincia care rotunjea graniţele ţării şi sufletul neamului, fără de care România nu ar avea raţiunea de a exista.
Ionuţ Ţene
