Au trecut 496 de ani de când cu Leo.
496 în care omenirea încă privește cu uimire abilitățile lui polivalente: pictor, sculptor, arhitect, muzician, inginer, inventator, anatomist, geolog, cartograf, botanist și scriitor. Și nu numai că le facea pe toate dar le făcea și bine.
Dacă au trecut atația ani în care încă ni se pare fascinant acest om, cu toate că între timp a mai apărut și Internetul cu toată tehnologia la pachet, sateliții, avioanele, semafoarele sincronizate (nu neaparat în București) înseamnă că, în anumite aspecte, noi nu am evoluat, ba chiar am stagnat în condițiile în care admirăm ceva ce se întâmpla în secolul XVI.
Dacă cineva te întreabă de ce, acum că nu mai este nevoie să-ți consumi energia pentru a-ți asigura supraviețuirea (la propiu, așa cum poate Leo chiar facea), nu ești „pictor, sculptor, arhitect, muzician, inginer, inventator, anatomist, geolog, cartograf, botanist și scriitor”, cu siguranță o să răspunzi că nu e posibil pentru că doar anumite persoane și anume genii ar putea face așa ceva.
E un răspuns-scuză perfect plauzibil. Tu știi că unii oameni sunt genii și altii nu. Tu știi unde te încadrezi. Și mai știi și că nu ține de tine.
Poezia zice așa: „nu decizi unde te naști, care este familia ta, care este religia ta și nu decizi să fii un geniu.”
Corect?
Dacă pentru filozofii greci antici motto-ul preferat era „Cunoaște-te pe tine însuți” pentru neurofilozofii contemporani motto-ul este „Cunoaște-ți creierul”.
De ce?
Am ajuns până aici fără să știm mai nimic despre el. Cât de important să fie această cunoaștere dacă eu pot funcționa în societate fără ea?
Este anul 2015.
Au trait câteva miliarde de persoane înaintea mea. Au trait.
Așa este. Obiectiv vorbind așa este. Poți să trăiești în continuare fără ea.
Numai că nu ai dreptul să te plângi că ești nefericit, obosit, neinspirat, plictisit, prost etc. Da, nu ai dreptul.
Neuroștiinta te plesnește direct în față cu următorul cuvânt: neuroplasticitate.
Înțeleg că poate e prima dată când citești și afli despre acest cuvânt. Și aici meriți să fii tratat cu blândețe.
Dar din momentul în care știi despre ce este vorba și nu faci nada de nada, niente di niente, rien de rien meriți să fii plesnit (tot cu blândețe- precizez pentru fanii 50 Shades of Grey)
Acesta este momentul perfect să te oprești din citit dacă ești atașat de imaginea ta de victimă neputincioasă. Valabil și pentru leneși.
Neuroplasticitatea este capacitatea creierului de a se modifica prin antrenament. Modificarea creierului duce la modificarea comportamentului.
Dacă antrenamentul este voluntar, conștient, intenționat și constructiv atunci procesul primește numele de Neuroplasticitate Auto-dirijată și Pozitivă. Modificarea comportamentului duce la modificarea creierului.
O capacitate profund subestimată.
Acest lucru îl susține cu tărie una dintre eminențele în știința creierului,Vilayanur Ramachandran.
Neuroplasticitatea îți spulberă toate scuzele. Alea cu nu pot, cu nu-s făcut pentru așa ceva.
Neuroplasticitatea îți permite să „copiezi” orice „creier” pe care tu îl consideri demn de a fi copiat.
Așadar, din punct de vedere neuroștiințific, dacă eu știu ce anume îl făcea pe Leonardo da Vinci să fie un geniu, pot, prin antrenament, să fiu și eu la fel ca el, sau să mă apropi foarte mult. Corect?
Și cum știu eu ce anume îl facea pe Leonardo să fie un geniu?
Păi uite că psihologul Michael Gelb s-a interesat de acest lucru și a scris și ocarte. Îți spune ce anume făcea el.
Cu toate că ai pașii explicați și că știi că ai capacitatea de a-l copia pe Maestro, tot nu o s-o faci și-ți spun și de ce.
În primul rând pentru că nu ești atât de motivat de schimbare pe cât crezi.
Adevarata dorință pentru schimbare este la fel cum este senzația de sete.
Când ți-e sete nu zici „mi-e sete dar astept până mâine, luna viitoare sau anul 2050” sau „mi-e sete dar îmi este frică, am alte prioritați, nu am timp etc.”.
Când ți-e sete, satisfacerea acestei nevoi devine o prioritate.
Așa ar trebui să fie și cu dorința de transformare personală și pozitivă.
Și aici poți să-mi zici „dar setea este o nevoie fizică, fericirea nu.”
Eu zic că fericirea este nevoia fizică numărul 1.
Când ești fericit ești sănătos.
Arătați-mi un om cu adevărat fericit care să fie bolnav.
Și pe lângă asta mai ești și binedispus, energetic, pozitiv, activ, empatic, compasiv, cooperativ etc.
Ești o bijuterie pentru toată societatea.
Să nu fie asta o prioritate la fel de importantă ca și setea?
Eu zic ca da și mai zic că satisfacerea acestor nevoi nu este și nu ar trebui să fie opțională.
Dacă ai dorințe care nu au nimic de-a face cu setea, îți recomand cu drag să-ți iei o pauză de la ele. Nu există nimic mai obositor decât să crezi că-ți dorești ceva ce, de fapt, nu-ți dorești căci dacă ți-ar dori ai face ceva în această privință. Vedeți logica?
Stările noastre atât cele emoționale cât și cele cognitive pot fi antrenate. Poți să schimbi absolut orice trasatură din personalitatea ta dacă te antrenezi.
Să zicem că ai cumparat cartea lui Michael Gelb, ai citit-o, vrei cu adevarat să te transformi (ți-e sete maximă) și știi că poți.
Tot n-ai reuși. De ce?
Pentru că, neuroplasticitatea pentru tine este doar o idee pe care o înțelegi dar încă nu crezi în ea așa cum crezi în faptul că inima ta își face treaba în acest moment.
Tot ceea ce faci este pentru că tu crezi că poti să faci.
Mai citește o data.
Să luăm exemplul procesulul de digestie.
Tu când mănânci știi, la un nivel neverbalizat și profund, că momentul în care mancarea va ajunge în stomac, acesta va iniția procesul de digestie.
Procesul este atât de complex încât oamenii au nevoie de ani buni de studiu ca să înțeleaga ce și cum. Dar noi avem încredere în el.
Cu siguranță, nu ai mânca dacă nu ar exista digestia. Are sens, nu?
Așadar, mâncăm liniștiți pentru că știm că „ceva” se va ocupa de mâncare. Corect?
Ce se întâmplă când „mănânc” schimbare? Cine se ocupa să proceseze schimbarea, s-o asimileze?
Majoritatea oamenilor habar nu au. „Undeva prin creier…”
Răspunsul: Neuroplasticitatea.
Neuroplasticitatea face cu schimbarea ce face digestia cu mâncarea.
O mare parte din oameni mimează dorința de transformare.
Nu există, de fapt, o convingere că schimbarea este posibilă în condițiile în care nu se știe cine se ocupa de ea.
Știm că avem un creier așa cum știm că avem un stomac și așa cum mâncăm pentru că știm că stomacul are capacitatea de digestie, așa ar trebui să privim schimbarea. Știm că creierul are capacitatea de a fi plastic.
Aceeași încredere pe care i-o acorzi digestiei de câte ori mănânci ar trebui să i-o acorzi și neuroplasticității de câte ori vrei o schimbare.
Nu ai cum să faci o schimbare în viața ta sau să „copiezi” creierul lui Leonardo da Vinci dacă nu înțelegi că tu chiar poți să faci asta, și nu pentru că esti motivat și că ai argumente solide ci pentru că creierul tău este „desenat” să facă acest lucru.
Am și eu povestea mea și tot cu neuroplasticitatea mă mândresc.
Așadar.
Nu poți să ai încredere în ceva ce nu știi că există.
Acum poți să ai încredere în faptul că schimbarea este posibilă pentru că știi că există neuroplasticitatea și că a dat Domnu’ pentru toți la fel.
Mănânci pentru că ai încredere în sistemul digestiv.
Te schimbi pentru că ai încredere în neuroplasticitate.
Pare floare la ureche dar nu e.
Schimbarea nu se face în limitele zonei de confort.
Nu poți să faci șpagatul fără să lucrezi câte un pic în fiecare zi la flexibiliatea picioarelor, fără să înduri un pic de disconfort, fără să te doara nițel, fără să ieși din zona de confort a corpului. Durerea, în această situație, este cea care îți spune că te afli în direcția cea bună, corect?
Nu poți să faci o schimbare fără să faci față noutății, disconfortului, vulnerabilității, necunoscutului.
Închei cu următoarele întrebări:
Ce-ți dorești de fapt? Adu-ți aminte de senzația de sete.
Cât de multă încredere ai în neuroplasticitate? Adu-ți aminte de digestie.
Ce ai de gând să faci acum că știi toate astea? Adu-ți aminte de faptul că creierul lui Leonardo da Vinci nu are drepturi de autor.
Hasta la vista!
