Începi să practici introspecția, dar viața interferează. Lucruri se întâmplă. Ești prins iar și iar în maya, marea iluzie. Iei lucrurile serios. Crezi că lumea are ceva să îți ofere, deoarece tot felul de lucruri bune încep să ți se întâmple în viață. Și apoi, desigur, ea se întoarce, și apare vreun deces în familie din nou, sau îți pierzi poziția ce ai avut-o douăzeci de ani. Ajungi falit. Așadar începi iar să introspectezi. Și alergi înapoi la maestru. Maestrul îți zice: „Nu reacționa la condiții. Nu acorda atenție la lucrurile din lumea asta. Corpul tău va face treaba pentru care a venit. Nu are nimic de-a face cu tine. Fie că ești falit sau milionar, fie că ești bolnav, sau că ești bine și întreg, fie că locuiești într-o colibă, sau trăiești într-un castel, nu lua lucrurile astea serios. Ci mai degrabă continuă să te întorci spre interior. Mergi mai adânc. Scufundă-te și mai adânc decât te-ai scufundat vreodată înainte. Orice ți s-ar întâmpla în această lume, doar observă. Pentru că adevărul este că substratul întregii existențe este iubirea, armonia. Nu există nimic în univers care vrea să te distrugă sau rănească. Este doar maya.”
Și din nou întrebi: „Ce este maya?”, și maestrul îți spune povestea pe care am zis-o și eu la început, și de asemeni îl face pe elev să înțeleagă, apa din miraj, aceea este maya, ceva ce pare să fie real, dar prin investigare afli că nu este. Întreaga lume este așa. Întregul univers este așa. Nu mai fi prostit din nou. Nu lua nimic în serios. Întoarce-te spre înăuntru. Nu reacționa. Și vehement te hotărăști să mergi și mai adânc de data asta, și să nu mai fii deviat de maya.
Așa că începi să introspectezi hotărât, categoric, în fiecare moment al zilei. Oricând apare un gând, întrebi: „Cui apare el?” Oricând observi ceva la televizor, sau în lume, ceva ce pare să te deranjeze, sau să te facă fericit, îți amintești să întrebi: „Cui i-a apărut asta? Cine experimentează asta?” Uneori uiți. Dar continui să îți amintești mai des decât uiți. Nu contează cum este situația, bună sau rea, încetezi să mai fii prins în situații, și te întrebi: „Cui apare asta? Îmi apare mie. Eu simt asta. Eu simt această maya. Atunci cine sunt eu? Care este sursa acestui eu care simte această maya? De unde a apărut eul? Cine i-a dat naștere? Cine sunt eu?
Desigur niciodată nu răspunzi la întrebare. Pui întrebarea iar și iar. Și observi că altceva se întâmplă. Încetezi să te mai implici în conversații pline de cuvinte. Înainte obișnuiai să vorbești, să vorbești, să vorbești, despre orice de pe pământ, despre vreme, despre oameni, despre locuri, despre lucruri, despre situații, despre lume. Acum nu mai ai interes în așa ceva. Ceva îți zice că este o irosire de energie. Devii mai succint. Dacă cineva te întreabă ceva, răspunzi cu da sau nu. Nu te mai întinzi la explicații pline de cuvinte. Viața ta devine tot mai simplă și mai simplă. Tu devii tot mai fericit și mai fericit. Se întâmplă de la sine.
Și observi că mereu introspectezi: „Cine sunt eu? Cui apar aceste lucruri?” Începi să sălășluiești în Eu, urmărind Eul până la sursă. Pe măsură ce apar gândurile tu continui să întrebi: „Cui apar ele?” Nu ai niciun țel. Nu ai ambiții. Totuși corpul tău continuă să facă ceea ce a fost menit să facă când a venit aici. Și face treaba mai bine decât ai făcut-o tu vreodată. Ești uimit. Nu mai analizezi lucrurile așa mult. Nu mai încerci să pui lucrurile în perspectiva corectă. Nu te mai agăți de drepturile tale. Ai găsit pacea. Te duci și împărtășești asta maestrului tău. Îi zici cât de departe ai ajuns, și ce se întâmplă cu tine. Și el îți zice: „O, asta nu-i nimic. Trebuie să renunți la toate astea. Gândul că ceva ți se întâmplă ție, că te îmbunătățești sau că progresezi, că viața este mai bună acum pentru tine, că ești mai fericit, că ți-ai simplificat viața. Toate astea trebuie să dispară și ele.”
Întrebi cum poți scăpa de ele rapid. Și răspunsul este: „Prin abandon de sine.” Nu doar introspectezi, dar de asemeni trebuie să abandonezi totul. Toate gândurile, toate nevoile, toate dorințele, corpul, mintea. Toate astea trebuiesc abandonate.
„Cui să le abandonez, Maestre?”
„Ție însuți, Sinelui tău. Sinelui care este omniprezent, omniscient, omnipotent. Sinelui care este atotpătrunzător. Sinelui care este unimea ultimă, pura conștiință, sat-cit-ananda, ParaBrahman. Abandonează-te acelui Sine, că tu ești în realitate acela.”
Și ești uimit de ceea ce ai auzit. Începi să faci doar asta. În timp ce ești la muncă, în timp ce speli vasele, în timp ce te uiți la televizor, îți amintești mereu să te abandonezi. Și într-o zi, guru-ul interior îți trage mintea înăuntru către sursă și te trezești. Devii eliberat. Devii tu însuți. Atunci ești liber.
– Sri Robert Adams
https://leokamarius.blogspot.com
