Vulpile au vizuini, pasările cerului au cuiburi, iar fiul omului nu are unde-’şi pleca capul.

Aceste vorbe le auzim noi adeseori în biserică, fără a ne cugeta destul asupra înţelesului lor. Drept şi mai drept că până mai ieri-alaltăieri nu prea puteam zice, că „fiul omului nu are unde-’şi pune capul“, de oarece fiecare om ştia barem atâta, cât ştie un dobitoc neînsufleţit, că adecă trebuie să aibă bordeiul lui mare-mic, după cum îi erau puterile. Este şi azi o zicală, care sună celorce se leagă de lume: „Mai întâi casă şi masă şi după aceea boreasă!“

Aşa şi era până mai ieri-alaltăieri. Feciorul, care voia sa se lege de lume, se gândia bine că oare unde-’şi va duce muierea? Din ce vor trăi? Ce va fi cu urmaşii lor? Şi aşa se cugetă şi azi cei înţelepţi. Dară — dauna — sunt mulţi neînţelepţi, cari nu iau în socotinţă unele ca acestea, ei dupăce le-au mijit musteţele, dupăce au scăpat de cătănie, hai! că numai cu muiere-i e dator Dumnezeu! Se leagă Tanda cu Manda şi înmulţesc sărăcia în lume. Baremi de-ar face ca pasările cerului! Că ele, dacă s’au însoţit două laolaltă, lucrul cel dintâi le este să-şi facă un cuib potriuit. Şi-l fac, e al lor, acolo se aşează de durmit, acolo se retrag de vremi grele, acolo-şi scot şi cresc puii. Singur cucul este care nu face ca alte pasări şi dela cuc au luat pildă unii oameni cu mintea uşoară. Dar aşa nu e bine. Ba, dacă vom lua bine seama la albine, acolo vedem un lucru foarte minunat. Ble, dacă s’au înmulţit de nu mai pot trăi laolaltă într’o coşniţă, lasă pe cele tinere în coşniţa cea veche, în casa părintească şi cele bătrâne şi păţite ies, roiesc, îşi caută altă casă. Dela aceste animale mici şi minunate ar pntea lua şi omul exemplu, că adecă: dacă şi-a crescut copiii, să le asigureze loc de scutire, să le facă câte o căscioară, cât de cât, barem în fundul grădinii, barem afară din sat pe o holdă, numai să ştie ei, că acea căscioară este a lor, numai a lor. Aşa şi fac cei cu bună socoteală. Dar nu toţi vreau să facă aşa, iar unii şi de-ar vrea nu pot face, că s’a urcat năcazul sus deasupra capului lor şi mod de a-l arunca jos nu află, că la mulţi le lipseşte socotinţa. Şi aşa e rău. Că ce poate fi mai neplăcut, decât ea părechea de nou căsătorită să se strâmtoreaseă într’o cămăruţă a oarecuiva, pentru care trebuie să plătească 9 bani ori zile de lucru, şi din eare-i poate scoate stăpânul când va uoi? Şi cu mare supărare trebuie să spunem, că azi aşa se întâmplă în foarte multe locuri. Se însoară loan, ia pe Anuţa, ca şi când s’ar însoţi două pasări, una dela răsărit şi alta dela sfinţit, şi — după nuntă — n’au unde-şi pleca capul. Şed un an-doi în cămara unuia, de unde-i scoate dintr’o pricină ori alta. De acolo-şi iau bulendrele în cap şi merg pe un an-doi în altă cămară; îi umplu copiii, îi umple sărăcia şi năcazu-i gata.

Dar aşa nu-i bine.

Ia să vedem cum ar fi bine?

Să fim bine înţeleşi, că noi scriem numai pentru popor, pentru ţărani, că „cei învăţaţi“ s’or şti ei chivernisi şi fără sfaturile noastre.

Dacă Dumnezeu ne-a dat copii, trebuie să-i creştem în frica lui Dumnezeu şi cu tragere de inimă cătră lucru. Crescuţi fiind aşa, până le vine uremea căsătoriei, le putem înciripa câte o căscioară, cât de cât. Şi iată cum: Punem cazul, că eu am numai o grădină, pe care mi-e casa şi două jugărele de loc la câmp; dar la atâta avere am 3 feciori şi două fete.

Puţină avere la aşa mulţi copiii! Dar „mare sat e lumea asta, bună gazdă-i Dumnezeu!“ Dau doi fecioraşi la măiestrii. Când sunt de 17 ani pot fi învăţaţi gata. Având ei măiestrie şi fiind cu frica lui Dumnezeu, de când îs de 17 ani, până ajung vârsta însuratului pot face fiecare câte 3—4 sute fir., bani uscaţi, ori barem atâtea coroane. Banii aceia-i învăţ să-i adune la o bancă până se apropie vremea însuratului. Atunci cu acei bani, chiar la sate, le cumpăr câte o fărâmă de grădină şi le fac câte o cocioabă de căsuţă, care, să poată zice că-i numai a lor. Având junele atâta, făcut din sudoarea lui, îşi capătă şi soţie mai curând şi mai din oameni, decât atunci, când nu are numai ce e pe el. Pe astă cale se fac căsătorii fericite şi viitorul familiei e asigurat. Că, având măiestrul căsuţa lui şi măiestria cea bună, nu numai că nu duce lipse, dar prinde la stare dacă lucră şi cruţă. Pe copilul ce l-am ţinut acasă, să ne fie sprijin bătrâneţelor, îl aşezăm în casa noastră; pe fete le mărităm şi le facem parte, din ce biată avem. Că nu-i mai nesocotit lucru, decât cum fac unii părinţi, care-şi zic: „Până trăiesc nu dau nimănui nimic,’ după moartea mea — barem să se spânzure, ori îşi deie-’n cap!“ De aci vin pricine, neînţelegeri, certe, bătăi, procese, sărăcie.

Dar, va întreba cineva, cum să faci zestre fetelor din aşa puţină avere şi să ţi mai rămână şi ţie? Cum? lată aşa:

Până-s copiii mici îi ţinem cu chiu, cu vai, cum putem. Atunci ni-e mai greu. Dar îndată ce s’au apucat cât de cât, ne sunt de ajutor, ne fac folos, ne ajută la lucrul câmpului, de nu mai trebuie să aducem tot lucrători pe plată. Atunci am scăpat deasupra năcazului. Am 3 feciori şi 2 fete, am dat pe 2 la măiestrii, îmi mai rămân acasă trei de lucru şi cu mine sunt patru; pe muierea nu o mai număr, că ea trebuie să stea pe-acasă, sa ne facă de mâncare şi să grijeaseă de câte ceva ce avem pe-acasă. Atunci, când toţi suntem de lucru, în fiecare an putem face câte o frumoasă sumă de bani uscaţi. .Şi iată cum:

Lucrăm tot patru inşi. La cele 3 jugărele ce le avem, n’avem ce mocoşi tot timpul, deci mergem şi lucrăm pe bani la ceice au loc mult şi lucrători în casă puţini. Banii căpătaţi nu-i dăm pe tutun şi vinars, nici pe podoabe, ci-i legăm cu şapte aţe. Când noi patru inşi am adunat o sumă de 6 fl., nu zicem că ăştia-s ai mei, ceia ai tăi, ci pe toţi bine cumpărăm o purcică, din care la anul ne vom mira înşine ce vom avea. Că de avem noroc, din o purcică la anul avem 50—60 fl. numai pe purcei şi ea rămâne mai departe pentru prăsire. Acei 50—60 fl. sunt capital ce-l creştem tot pentru una din fete, la care nu ne atingem. Apoi facem un asemenea capital pentru a .doua fată, tot din purcei. Şi aşa mergând an de an, prindem stare, de ne putem înzestra fetele cu bani gata ori eu vite în preţul părţii de moşie ce avem. Iar moşioara rămâne neştirbită pe seama celui mai tînăr copil şi a noastră, la bătrâneţe.

Dar punem cazul că eu sunt om sărac, n’am decât căsuţa, dar am 6 copii, şi n’am avut modru ori pricepere a-i da la măiestrii, eu atât mai puţin pe la şcoale. Nici în cazul acela nu-i iertat să-i las fără ceva căscioară, cât de cât. Şi se poate, numai cât trebuie bună purtare şi hărnicie. Trebuie să fiu pildă de hărnicie şi de cruţare fiilor noştri. De miei trebuie să-i deprind la aceste virtuţi. Şi, ca să-i pot deprinde, trebuie ca atât eu cât şi soţia mea să fiu astfel. În casa noastră înjurături şi vorbe de hulă să nu se audă; în casa noastră lucruri nefolositoare să nu se aducă; în casa noastră tutun şi uinars să nu intre; în casa noastră podoabele să nu aibă loc. Să trăim cu mâncări simple şi cu haine simple şi să bem apă rece. Dacă ar vedea copiii noştri la alţi copii podoabe şi ar râvni la ele, să nu zicem : „aceia pot avea, că-s avuţi“, ei să le explicăm, să-i facem să înţeleagă că : opinca noastră e tot atât de cinstită ca şi ciobota bogatului, ba încă-i mai bună, că-i mai ieftină, mai uşoară şi mai călduroasă; să-i facem să priceapă că schimburile noastre cele groase, făcute de mama, nu sunt eu nimic mai puţin frumoase şi folositoare decât ale bogaţilor, cele subţiri; să-i facem să înţe­leagă că noi de aceea nu fumăm tutun, fiindcă e stricăcios gurii, ochilor, grumazilor şi pieptului; să-i aducem să priceapă că noi de aceea nu bem vinars, fiindcă ne strică mintea şi sănătatea, ne sărăceşte şi ne umple de păcate.

Povățuiţi astfel prin vorbe bune şi prin pilde adevărate, să tragem nădejdea că şi ei vor fi aşa, că doară zice proverbul (zicala) : „Cum e tata, aşa-i fiiul; cum e mama, aşa-i fata“.

Apoi: dacă pe lângă aceste îi vom deprinde a se ruga lui Dumnezeu eu toată evlavia şi-i vom duce cu noi la biserică, se va încuiba în ei şi simţul cel moral, care face pe om desăvârşit.

Astfel crescându’i, să nu ne temem că vor duce lipse în lume. Ba, să fim convinşi, că şi de suntem noi săraci, ei pot să prindă la ceva stare mai bunişoară când vor fi mari. Că, chiar de nu am avut modrul ori priceperea să-i dăm la vreo măiestrie deosebită, îi dăm sluguţe la oamenii cei mai aleşi din sat, unde înuaţă lucrurile economice cum se cuvine, şi învaţă a umbla cu plugul şi cu carul, cu boii şi eu vacile şi cu oile, pe lângă ce mai capătă şi mâncare, haine şi simbrie. Apoi dacă la simbria aceea noi nu ne vom atinge, nici vom suferi ca copiii să o strice pe lucruri nefolositoare, dupăce ei au cele de lipsă la stăpâni, ci vom pune-o mândru frumos la vre-o casă de păstrare, atunci să fim încredinţaţi că din acea simbrie în 10—12 ani se adună o sumă din care să-i putem face casă cât de bună. Să ne înţelegem:

Când e copilul de 12 ani, de numai de umblat la vite îl poţi folosi, are simbrie în bani uscaţi 12—16 coroane pe an pe lângă hrană şi îmbrăcăminte, de aci încolo-i tot creşte simbria câte cu 4 coroane la an până e de 16 ani; iar de aci încolo-i suie simbria cât — când e de 25 ani are la 80—100 coroane. Să adunăm:

cu 12 ani are                                           12 coroane

13                                                               16

14                                                               20

15                                                               24

16                                                               28

17                                                               36

18                                                               48

19                                                               56

20                                                               68

21                                                               79

22                                                               86

23                                                               96

24                                                              104

Suma: 621 coroane

 

Aşadară, pe slujit poate aduna în 13 ani peste 600 cor., cari însă puşi la casa de păstrare cresc, cât cu capul banilor şi cu carnete cu tot vor fi cam 800 coroane.

Acum, când feciorul e de 24 ani şi are haine bune de pe slujit şi are bani gata 800 coroane, nu e de dispreţuit, că are cu ce-şi cumpăra o moină şi eu ce-şi face pe ea o căsuţă. Atunci se poate însura, că-i semn că nu va duce lipse nici ca însurat, dacă a ştiut a-şi păstra agonisita de pe slujit.

Aşadar’ : „Mai întâi casă şi masă şi după aceea boreasă!“

Oamenii îşi fac locuinţele mai cu plăcere în sat, între alţi oameni. Aşa e şi bine, dacă se poate. Dar oamenii se înmulţesc, grădinile se tot îngustă, cât în urmă trebuie să mai iese oamenii din sat. În capetele satelor lungesc uliţe nouă, din holdele de bucate fac grădini, pe ele pun case. Satele se măresc.

Că grădinile sunt mici; de le mai împart, devin atât de strâmte, de nu pot intra cu carele în ogradă, nu au unde pune o poeţieă pentru o vacă-două, nu au unde pune un cotecior pentru un purcel, nu au unde pune două-trei străturele de ceapă. Unde lucrul stă aşa, ar trebui să nu mai bucăţălească grădina cea veche, vatra părintească, ci la aceea să-i deie pace câtă e, să rămână bătrânilor până trăiesc, iar după moartea lor să fie a copilului ce-i va griji la neputinţă. Iar ceialalţi fraţi să se retragă de pe ea, să roiască ca albinele, să-şi facă casă acolo unde le este tabla de loc, că drum trebuie să fie pe lângă fiecare tablă de loc. Acolo în câmp fiind cu casa, țin mai cu înlesnire galiţe şi unele vituţe, dar cu deosebire se pot îndeletnici cu stupăritul, care este foarte bine răsplătit, dacă omul se ocupă de el eu pricepere. Ba, fiindcă pentru partea de grădină din sat, capătă mult mai mult loc la câmp, îşi poate face acolo un pomet, cât să-i aducă foloase băneşti foarte frumoase. Astfel, ieşind din dosetul satului, în câmp, ar fi ca într’un raiu în pometul lui, între albinele lui. Deci, nu ar trebui să ţină atât de morţiş la grădina din sat fraţii, ce sunt mulţi la părinţi, ci să iase din el la larg, la câmp. Că, făcând numai unul-doi începutul, s’or muta şi alţii. Şi rău nu va fi din mai multe pricini:

1. N’ar fi aşa claie pe grămadă şi deci scutiţi de certe şi neînţelegeri.
2. S ’or putea şi unii şi alţii întinde mai după plac, deci toată economia le-ar merge mai bine.
3. Cei duşi în câmp îşi vor putea creşte copiii în moravuri mai bune, mai blânde, mai româneşti, decât când ar fi fost nevoiţi a sta îndesaţi printre câţi toţi în sat.
4. In câmp fiind, nu li se dă prilej să se întâlnească aşa des eu crâşmarul, deci ar mai sta banul şi în şerparul lor, nu tot în buzunarul crâşmarului.
5. Fiind cu casa acolo, în mijlocul tablei, ar putea-o gunoi mai bine şi mai uşor, ar putea-o lucra eu mai puţine cheltuieli şi i-ar aduce folos mai mare. Apoi, până la sfânta biserică şi de acolo ar putea veni când l-a trage inima. — Prin acestea nu voim a zice, că românii să părăsească satele şi să se aşeze pe câmp, feri Doamne! Dar zicem, că decât să fim în sat prea îndesaţi, decât să nu avem unde ne pune locuinţa în sat, mai bine să ne tragem la câmp, că acolo este loc destul. Ba chiar şi ceice nu au dela părinţi rămas ureun petec de loc, colo, în fundul hotarului capătă pe un preţ micuţ o dâlmă, ori un țânaţ, unde-şi pot face locuinţa şi unde pot începe traiul. Deci: Ori unde, numai să fii în căsuţa ta. Mai bine în casa ta pe un vârf de deal, decât într’o cămăruţă străină în mijlocul satului!

Cum să ne facem locuinţa?

La această întrebare par’că văd pe fiecare răspunzând: „Aş şti eu cum să mi-o fac, numai să am modru“. Da, e aşa şi nu-i aşa.

Că unul şi-ar face-o, să poată, ea a nănaşu-so, altul ca a primarului, altul ca cea parohială. Dar sunt prea puţini, cari se socot, chiar având ceua modru, că nu toate casele cele pompoase sunt şi în adeuăr sănătoase şi potrivite modului său de uiaţă. Şi de aci, din această nesocotinţă, urmează multe rele pentru oamenii noştri. Aşa, de ex., am pus seamă eă cine face o casă nouă nu ia mult în socotinţă cum îi stă grădina, ci o pune pe chibzuite, şi când e gata vede că-i cu dosul cătră soare, încât numai după ameazi are lumină destulă în ea; ori că atunci vede eă ar fi trebuit mai ridicată puţin, eă toată tina-i intră ’n tindă, iar în casă toate i se mucezese de jilăveală; ori că după casă a rămas prea mult loc şi pe dinaintea casei de abia poate intra eu carul încărcat. Trebuie pricepere şi la aşezarea unei case, dacă-i vorba să fie şi bună şi sănătoasă şi frumoasă. Deci când facem o casă nouă, să luăm în socotinţă următoarele:

1. Să o punem cu faţa cătră răsărit ori cătră mează-zi. Să nu ne uităm că a vecinului nu e aşa, nu, vecinul a făcut-o cum a ştiut el, iar noi să o facem cum se aduce mai bine. Că nu-i cel lucru mare. Nu ne vine mai scumpă că o vom face eu faţa de cătră soare, decât atunci când o facem cu faţa în umbră. Iar folosul nimenea nu-l poate socoti. Casa făcută cu faţa spre soare e mai sbicită, mai călduroasă, mai luminoasă, se poate aierisi mai lesne, deci e mai sănătoasă. De ce dară să ne facem pe spesele noastre o casă nesănătoasă, când tot cu acei bani putem face una sănătoasă?
2. Cât numai putem, să o facem bine ridicată. Prin aceasta ua fi cu atât mai scutită de umezeală. Că nimic nu-i mai nesănătos şi neplăcut ca o locuinţă jilavă. Acolo ni se mucezese toate cele: mobile, haine, vase, mâncări. Locuinţa jilavă este cuibul multor morburi, de cari nu este medic să ne scape: mătrici, oftică, scorbut, ş. a.
3. Cât numai ne stă în putinţă locuinţa să o facem destul de mare, lungă, largă şi înaltă. Cu cât este mai spaţioasă (încăpătoare), eu atât aierul nu s’a strica aşa curând în ea. Unii, chiar având modru, nu-şi fac casele destul de încăpătoare, sub cuvânt că se încălzesc greu, că mănâncă multe lemne ş. a. Dar rău fac. Cu deosebire economii noştri au lipsă de locuinţe foarte încăpătoare, că ei au multe de toate de ţinut în casă, mai ales în timpul iernii.
4. Să nu fie prea apropiată de casa vecinului ori de alte clădiri, ca la caz de un foc mare, să fie mai uşor de apărat, ori cel puţin de scos din ea câte ceva.
5. Dacă numai se poate, între casă şi celelalte clădiri să facem fântâna. Prin aceea curtea dinaintea casei se ţine mai curată, vitele, când merg la apă, n’au să vină pe acolo. Şi, curată fiind curtea, nu ducem în casă pe picioare atâta tină şi deci casa o putem păstra mai curată şi prin aceea mai sănătoasă.

Dar vorba vorbe scoate: din ce material să ne clădim locuinţele ?

Aceasta atârnă de puterea omului. Dacă cineva e în stare mai bună, îşi va face locuinţa din material mai bun, mai scump; dacă nu prea este în stare bună, şi-o va face din ce-i vine mai ieftin. Afară de aceea : unele ţinuturi sunt avute de lemne; acolo vezi bine că de lemn vor face locuinţele, că le vin mult mai ieftine şi făcute bine, sunt cele mai sănătoase, că sunt mai sbicite decât cele făcute din alt material; alte ţinuturi sunt avute de piatră, dar sunt sărace în lemn. Acolo, vezi bine, ar fi daună să lăsăm piatra nefolosită şi să cumpărăm lemn scump cine ştie de pe unde. Sunt apoi ţinuturi sărace şi în lemn şi în piatră, cum sunt unele părţi ale Câmpiei. Acolo trebuie să facem piatră măiestrită, trebuie să facem cărămidă. Dar omul sărac cu ce să ardă cărămida? Deci fac bieţii oameni cărămida şi o pun de se useă la soare şi o folosesc la facerea păreţilor, aşa, nearsă, sub nume de vaioage. Unii nu fac nici atâta, ei construiesc păreţii din lutul cleios mestecat eu multă pleavă, pun nişte grinduţe, ceva cornişori şi lăturele şi o acoper cu paie ori cu trestie, de care este multă pe acele locuri. Adecă fac bieţii oameni cum pot, nu cum ar voi. Acum să ne punem întrebarea, din ce material să-şi facă casa, celce poate alege, celce are cu ce? De sigur că mai trainice, mai frumoase şi mai sigure în contra focului sunt cele de piatră, cărămidă, vaioage ori din pământ. Dar mai sănătoase sunt cele de lemn, cu deosebire de lemn de brad ori molid; după ele urmează cele de cărămidă, apoi cele de piatră, după aceea cele de vaioage şi mai puţin sănătoase sunt cele de pământ şi cele de grădele, cari sunt şi cele mai slabe totodată.

Bine ar fi deci dacă fiecare s’ar năzui să-şi facă locuinţa cât numai se poate de potrivită traiului său şi de sănătoasă. Gine are modru, şi-o va face mai mare, mai scumpă: cel mai sărac şi-o ua face mai după a lui putere, dar lipsită de lumina soarelui să nu o facă. Că soarele are atâta putere binefăcătoare asupra omului (ca şi asupra tuturor făptuirilor) cât popoarele 1-au numit sfânt.

Chiar şi poporul nostru ţine că soarele e sfânt, că altcum dimineaţa când se scoală nu s’ar înturna cu faţa spre răsărit şi nu ar rosti vorbele: „Sfânt răsărit de soare, ajută-mi“ Şi încă aceste vorbe le rosteşte făcându-şi cruce!

Drept aceea: De ne facem căsuţa ori chiar colibioara cât de mică, cât de sărăcăcioasă să ni-o facem, să ştim eă e a noastră, să nu umblăm ca bieţii ţigani eu cortul dintr’un loc într’altul. De ni-am face locaşul chiar pe o coastă stearpă, chiar în fundul hotarului, să ştim că-i al nostru. Şi: ori unde ni l-am face, pompos ori sărăcăcios, să nu-l lipsim de lumina binefăcătoare a soarelui.

Până la anul 1850, după desrobirea ţăranului, lumea pe la noi era mai năcăjită, mai asuprită; era bietul ţăran tot cu frica’n spate: azi ori mâine mă scoate „domnul“ (boierul) din casă şi din olate şi mă aruncă colo la cea margine de sat, să-mi fac o cocioabă, de voiu vrea, de unde nu — să merg cât voiu uedea cu doi ochi. Fiind dară tot cu frica în spate că l-a scoate din casă, nu se prea încumeta bietul creştin a-şi face cele locuinţe mari, largi, frumoase, ci-şi îmbondrojea cum putea, un biet bordeiaş lipit cu tină, acoperit cu paie, cu o ferestuică cât o cărămidă şi şi aceea astupată eu un petec de beşică de bou ori cu un alt petec puţin strâvăzător; jos era lipită cu tină, iar sus podul era făcut de grădele şi lipit şi el cu tină. În acea încăpere numită „casă“ se îndesa bietul creştin cu toţi ai lui. Acolo uedeai iarna de multe-ori pe : moşul, bunica, tata; mama, 5—8 copii, butea cu varza, un viţel legat de un pociump, două oi cu mieii, pisica eu puii ei! Iar, toate aceste încăpeau în bordeiaş numai aşa dacă toamna scoteau afară laviţele şi masa. Copiii dormeau pe după cuptor, cei bătrâni pe un păcel (priciu), cei tineri în pat, dobitoacele, cari pe unde puteau. Iar când se întâmpla de făcea pâine ori cu deosebire când pârluia haine, atunci era bordetaşul ca o baie cu vapor. Nici nu puteau trăi cei slabi de plămâni; dar apoi care trăia, să ştii că era din fierul omului. Altcum de abia aştepta să treacă Blagoveveştenia şi nu-ţi mai durmiau în casă, numai copiii cei mici cu babele. Alergau care’n cătrău, prin podurile grajdurilor, prin şuri, numai să scape de aierul casei. Nici nu era modru să se dorească în casă, îndată ce trecea dricul iernii.

Dar a trecut iobăgia. Bietul iobag a devenit şi el om. Era stăpân pe puţinul lui. Din casă ştia că n’are drept să-l scoată nime, până l-or scoate cei patru cu picioarele înainte.

Deci începu a se gândi bietul ţăran a-şi face şi el locuinţă mai omenească. Aşa încât cu încetul bordeiele cele rămase din timpul robiei fură trase jos şi în locul lor fură ridicate case mai potrivite, mai lărguţe, mai luminoase. Şi era bine aşa. Dar veni alt năcaz. Cum a prins unul doi dintr’un sat a-şi face case mai cum se cade, nu-i mai ţinea locul pe ceialalţi să facă asemenea, ba chiar mai cu pont, de s’ar putea; a început un fel de întrecere, cu rost şi fără rost. Ba, văzând oamenii că şcoala şi casa parohială, cele făcute din nou, sunt cu uşi mari şi colorate (văpsite), eu ferestre mari, asemenea colorate, cu padimente de scândură şi acoperite cu şindile ori chiar cu ţiglă; mai văzând că preotul şi notarul aduc dela oraş scaune şi laviţe, paturi şi mese văpsite, zic: văzându-le aceste oamenii, au prins a-şi face şi ei aşa. Şi nici aceasta nu ar fi fost lucru rău, dacă îl făceau numai cei ce-l putură face, dar prinseră a-l face şi ceice nu aveau cu ce, şi în pripa mare, numai să nu se lase mai pe jos. Astfel mi s’a dat să văd, că în ograda de unde azi ieşeau câte 2 boi buni şi câte două vaci, dar pe ea era o casă veche slabă, la anul am văzut o casă mare cât o curte boierească, dar numai ea singură; nici boi, nici vaci, numai cei patru păreţi. Acum roade omule din ei, înjugă-i şi mulge-i pe ei!

Aci e răul, că ne ridicăm mai sus decât ne ajung puterile, apoi ne înglodăm în datorii.

Cine are de gând să-şi facă o casă ori altă clădire scumpă, facă ca saşii. Adune ani de-arândul materialul, pe nesimţite. Dupăce ’l-a avea tot adunat gata până la un cuiu, vază şi-şi agonisească bani pentru măiestrii, iar pe încetul, ca să nu se ciugulească de toate vitele deodată, cu atât mai puţin să se bage dator. „Mai bine sătul şi fără datorii în colibă, decât flămând şi plin de datorii în palută!“ Că, de suntem flămânzi şi înglodaţi în datorii, cu jale şi cu ruşine ieşim din palută, dacă însă nu suntem nici datori, nici flămânzi, atunci eu tignă şedem şi într’un bordeiu, numai să fie al nostru.

Deci, spre încheiere, voiu spune numai atâta:

Fie omul cât de sărac, să se năzuiască a-şi face locuinţa lui, căsuţa lui, căscioara lui, şi de ar fi cât de mică, numai să ştie eă-i a lui. Apoi: fie cineva în stare cât de bună, nu cheltuiască nebuneşte cu facerea casei, cât să rămână în urmă numai cu ea. Că mi s’a dat să văd şi cazuri de acelea, unde câte unul şi-a făcut casă şi cu ea şi-a mâncat toate vituţele şi a luat şi bani împrumut, iar dupăce a fost casa gata, a fost nevoit a o vinde, numai să se plătească de datorii. Şi pe această cale au devenit săraci pe veci. Deci, ca şi la alte lucruri, aşa şi aci trebuie să ţinem cumpănă: nici prea jos, dar nici prea sus, că tot celce se ridică — smerise-va!

 Clădiri economice (II)

Un econom harnic are în ograda sa : casă, fântână, şură, grajd, coteţe pentru porci, coteţe pentru galiţe, şopru pentru fân, grânar, pentru bucate, coşer (coşteiu) pentru cucuruz ş.a.

Să vedem cum ar trebui să fie acelea, ca să-‘i aducă folosul dorit ?

Fântâna. „La fântâna bună mulţi oameni s’adună“, e o vorbă veche şi adevărată. Dar ca să avem o fântână bună nu atârnâ totdeauna dela voia şi puterea noastră. Că de multe-ori cheltuim cu facerea unei fântâni preţ de o vacă bună, şi când e gata — apa ei nu-i bună de beut, ori că după un timp seacă, de nu-i în ea nici un strop de apă. Ce facem atunci? Ne scărpinăm în cap, ne ciudim, fără nici un folos. Deaceea trebuie să fim cu băgare de seamă la facerea unei fântâni ca: a) să o săpăm departe de gunoiu ori de groape mocirloase : ea să fie unde avem locul cel mai sbicit din ogradă; b) să săpăm fântâna pe secetă. Mai bine în dricul verii, când sunt secetele cele mai mari, ori în dricul iernii, când asemenea e secetă. Fântâna săpată pe secetă în veci nu rămâne seacă, vezi bine dacă am săpat-o destul de afundă. Că nu-i destul să săpăm până dăm de apă, ci şi după aceea mai trebuie să săpăm de vre-o jumătate de metru, ba şi de un metru întreg. Dacă în fundul fântânii am dat de prund, atunci să fim încredinţaţi, că apa va fi bună, numai să nu facem apoi în apropierea ei gunoiarul, nici să lăsăm a se ţinea baltă în apropierea ei.

Fântâna trebuie zidită cu piatră. Mai buni sunt bicoşii mari, culeşi de pe lângă râuri. Dacă de aceia nu avem, atunci folosim piatră de stan. In fundul fântânii, până nu începe a clădi piatra, punem întâiu colaci de lemn de stejar. Aceia îi încheie măiestrul în fundul fântânii. Sub ei pune nişte pietri mari, pe o formă de groase, ca nu cumva ei apropiaţi fiind de fundul fântânii şi închegaţi cu acela, să astupe isvoarele.

Fântâna se clădeşte în formă conică, adecă la fund mai strâmtă şi de ce se apropie de gură, de aceea se tot lărgeşte, numai frumos şi aproape pe nesimţite.

Ajunşi cu clădirea pietrilor până deasupra fântânii, acolo punem un strat gros de lespezi de piatră, care să treacă ca de o palmă bună peste suprafaţa pământului, şi pe ele aşezăm coteţul fântânei. Acesta îl facem de lemn, ori dacă avem de-a îndemână o baie de piatră bună, lăsăm să ni-l facă din o piatră groasă, pe care pietrarii o scobesc ca un butoiu mare. Jur-împrejurul coteţului fântânii să prunduim bine cu pietriş, ca să fie locul mai ridicat decât curtea; atunci nu s’ar putea scurge apa din curte în fântână. Pe lângă fântână să ţinem pururea curăţenia cea mai mare. Să adunăm mereu balegile ce le lasă vitele când vin la adăpat. Că de le lăsăm acolo, ele se moaie de ploi şi zama lor străbate prin pământ în fântână şi prin aceea apa capătă un gust rău. Afară de aceea ne facem şi daună, dacă nu ducem balegile pe gunoier, că gunoierul este baia de aur a economului; acolo trebue se adunăm toate balegile şi gunoaiele, acolo au să se dospească şi de acolo le ducem pe locul, ce are lipsă de îngrăşare.

Din fântâni scoatem apa cu cofa, găleata ori cu cana. Dacă fântâna este chiar la faţa pământului cu gura, atunci ne plecăm şi luăm cu vasul apa din ea; dar dacă e mai afundă, atunci trebue să avem un cârlig. Cârligul acesta e slobod, dacă fântâna nu-i mai afundă de un stângin; dar de-i mai afundă, atunci ne-ar fi prea greu, deci cu capătul din sus îl înţepenim de cumpăna fântânii şi el stă acolo înţepenit, atârnând cu un capăt în jos. Din fântânile cu cumpănă e uşor de scos, de aceea astfel sunt cele mai multe fântâni ale ţăranilor noştri. Unii însă, cari sunt în stare mai bună, au la fântână roată cu lanţ şi la capătul lanţului găleată de scos. Aceste sunt bune într’atâta că cuprind loc mai puţin decât câmpăna şi încât acoperit fiind coteţul fântânii, ca să nu putrezească roata, prin aceea e scutit şi coteţul de putrezeală şi-i scutită şi fântâna, de nu plouă şi nu ninge în ea.

Mai sunt şi fântâni cu pumpă. Acelea sunt bune într’atâta, că se scoate din ele apa mai uşor şi acoperite fiind nu ne temem că doară va cădea ceva în ele, precum: pui, câni, mâţe ori chiar oameni. Dar s’a dovedit că apa nu-i aşa bună din fântânile cu pumpă, ca din cele slobode, deschise, unde poate umbla aerul.

Se mai iveşte o întrebare: La fântânile ce sunt făcute lângă drum, de cară apă tot satul din ele şi toţi drumarii, e bine să fie găleată stătătoare, cu care să scoată cine ar voi, ori să nu fie găleată, şi să-şi ducă fiecare om vas de acasă, dacă vrea să scoată apă ?

Aci e greu de judecat, că : de punem acolo găleată statornică, beau din ea toţi, cu răi cu buni, curaţi şi necuraţi, unul după altul, cât de multe-ori ne îngrozim aducându-ne aminte cine a beut apă din găleată şi după cine trebue să bem noi. De nu punem găleata statornică la fântână atunci e alt rău: fiecare îşi bagă în fântână vasul lui, spălat-nespălat, cum a dat Dumnezeu. Multe vase numai în fântână se spală, şi apoi noi să bem apă după ele !

Deci: fântânile publice, adecă acele ce sunt făcută lângă drum, din cari are drept să iee ori-cine, să fie cu pumpă şi numai cu pumpă. Atunci vom fi scutiţi de greaţa, ce ne mâncă de multeori, văzând după cine trebue să bem şi vom fi scutiţi şi de frica de a ne înbolnăvi, bând nu ştiu după cine. Fântânile din curte însă le vom face cu roată ori cu cârlig înţepenit în cumpănă. De sunt cu cârlig ori cu roată, e bine să aibă uşă deasupra şi să ţinem fântâna acoperită până la timpul scoaterii de apă, ca să nu cadă în ea puii de găină ori alte dobitoace, ori chiar copii. Că şi astfel de cazuri s’au întâmplat.

Ori-cum va fi însă fântâna, chiar de nu i-ar fi bună apa de beut, numai de folosit la bucătărie şi de adăpat, dar să o avem în ograda noastră, că o fântână la casă ne foloseşte cât un argat harnic. De sine se înţelege, că fântâna trebue rânită (curăţită) dacă nu de două-ori, baremi odată în an. Atunci scoatem din ea apa toată cu molul ce s’a aşezat în fund cu tot, ba şi un rând de pietriş şi punem altul curat, şi de-i apa dulce punem un grunz de sare în fundul ei.

* * *

Economul cel harnic şi cu prindere bună se cunoaşte de pe clădirile economice, ce le are şi de pe rânduiala, ce ţine într’ânsele. De departe îi vezi casa, grajdul, şura şi altele. Oamenii noştri făceau mai de mult toate clădirile deosebite, aci era casa, mai încolo poiata, de altă parte şura şi altele. Dar în timpul din urmă au prins a şi le aduna mai laolaltă, şi aceasta din cauză, că grădinile se tot strâmtează. Aşa vedem în unele părţi, că de casă e legată şura şi de şură grajdul, iar în grajd sunt anumite închizături pentru porci şi sub coperişul grajdului şi legat cu grajdul este coteţul găinilor, iar sub el coteţul porcilor de îngrăşat (cocina). Adecă, pe unele locuri sunt mai toate clădirile unui gospodar sub un singur acoperiş mare de şindilă.

Acest metod de a clădi îşi are partea bună şi partea rea: partea bună este, că cuprindem cu clădirile loc mai puţin, vine mai ieftin încâtva facerea lor şi cu o singură privire le vedem pe toate; iar partea rea este, că la caz de un foc mare — feri Doamne ! — nu scăpăm cu nimic, toate se fac scrum odată, nimic nu putem scoate.

Drept aceea, cât numai putem, între casă şi celelalte clădiri să rămână loc lărguţ, pe care punem fântâna, ca la un caz de foc să putem băga în ea ţevea unei tulumbe de împroşcat apă şi aşa să putem scăpa barem unele clădiri. Altcum curtea largă-i bună şi pentrucă în ea putem ţinea mai multe galiţe, se poate ţinea mai curată, au în ea mai mult loc de alergat viţeii şi purceii, putem înturna carăle mai cu înlesnire, au în ea loc mai multe lemne de foc, colo, iarna, când mai numai de adusul lemnelor stăm. Deci curtea trebuie lăsată largă şi celelalte clădiri depărtate de casă. — Sub un acoperiş se pot pune următoarele clădiri şi adecă în rândul acesta :

 

șoprul de fân	șura	grajdul	cotețul pentru galițe
			cotețul de porci

 

Acestea sunt bune laolaltă, că pe astă cale nu pierdem nimic din nutreţ. Când venim de pe câmp intrăm cu carul încărcat în şură, din el aruncăm nutreţul după cum chibzuim: în podul grajdului, pe podlac, deasupra şurii ori în şopron.

Nutreţul, care ştim că-l vom folosi mai de vreme, ni-l vom pune mai de-a îndemână, iară cel de plugărit, îl vom pune la un loc unde să nu umblăm până pe timpul plugăritului. Având astfel întocmite clădirile, se cruţă mult nutreţ, că: la descărcat cade în şura pe sbicit, ce cade, de unde îl adunăm fără balegi de vită şi fără grinzae rele; sub scut fiind nutreţul, nu pierdem nici un pai din el, că nu-l strică ploile la vârf şi la podină, ca în claie; afară de aceea, ori pe vreme bună, ori pe vreme rea, vitele capătă nutreţul tot sbicit; având întocmirile, aşa e mai cu spor şi descărcarea carălor şi putem folosi la ea şi copilandri, cari nu sunt încă măiestri în clădirea clăilor. Din aceste motive se recomandă acest fel de clădiri laolaltă.

Şoprul sau fârtaiul pentru nutreţ trebuie să fie larg, ca în el să putem pune tot fânul, trifoiul, lucerna şi măzărichea ce o producem. Pe podul grajdului vor avea loc otăvurile, pe podlac deasupra şurii, fânul cel mai bun ce-l ţinem pentru timpul plugăritului. Şura e bine să fie cât de largă, dacă se poate să încapă în ea şi cară încărcate cu fân ori cu grâu. Că de multe ori căratul fânului şi al grâului se întâmplă printre ploi, astfel că încărcăm pe vreme bună şi de abia am ajuns cu carăle acasă, şi prinde a cura ca din cofă. Atunci, de nu avem unde le scuti, ni se face gunoiu fânul uscat gata şi adus acasă. Ba de plouă câteva zile suntem siliţi a-l duce afară din sat şi a-1 arunca jos, ca să nu se aprindă pe car.

Şura-i bună să fie largă şi pentru îmblătitul grânelor şi pentru desfăcutul cucuruzului. Că dacă-i ea mare, poţi face aceste lucruri pe orice vreme, pe vreme bună ori rea.

Grajdul să fie destul de larg şi de înalt, ca vitele să aibă loc destul şi aier destul. Nimic mai neplăcut decât un grajd scurt, cu deosebire pe timpul fătării vacilor. Grajdul trebuie podit cu podele tari de lemn, iar sub podele să fie canal (şanţ) pe unde să se scurgă pişalăul şi de unde să meargă singur în gunoier. Ca să nu se jilăvească de aborul vitelor nutreţul pus pe podul grajdului, podul trebuie bine şi grosuţ lipit cu lut, barem de 2 degete. Păreţii grajdului — ori de ce ar fi ei — trebuesc lipiţi bine pe dinlăuntru şi pe dinafară şi cu deosebire pe dinlăuntru trebuesc văruiţi barem odată în an. Varul omoară ouăle multor insecte, ce s’au încuibat prin păreţi şi nimicesc şi germenii unor boale, ce ar fi intrat în ei dela vreo vită bolnavă. — Uşa grajdului şi o ferestruie ce e deasupra ei e bine să fie de cătră soare, că atunci putem mai bine aierisi grajdul, când cere trebuinţa.

Lipit de grajd stă coteţul porcilor iar deasupra lui coteţul găinilor. Ar zice cineva că acesta nu e bine acolo, deoarece porcii s’ar umple a de păduchi de găină. Dar nu-i aşa, că doară coteţul găinilor vine lipit bine ca de un lat de mână de gros. Vara punem pe jos năsip iar iarna pleavă în toată săptămâna odată, Iar când punem pleavă ori năsip proaspăt, pe cel vechiu îl aruncăm pe gunoiu dimpreună cu găinaţul.

In păretele grajdului este o uşiţă provăzută cu grătare. Uşiţa aceea rămâne deschisă peste iarnă, ca să intre căldură la găini, că atunci vor fi mai ouătoare şi nu le va trebui nici hrană aşa multă. Dupăce înceată frigul, uşiţa aceea se va închide.

Dindărătul coteţului de porci este gunoierul, care e săpat în pământ ca de ½ –1 metru. Gunoiul din grajd îl aruncăm în gunoier prin o uşiţă anume lăsată spre acel scop, gunoiul porcilor şi al găinilor asemenea îl aruncăm acolo, precum şi orice gunoaie se mai fac prin casă şi prin curte. Aci n’ar strica să vorbim şi despre ieşitori.

Ieşitorile sunt de tot trebuincioase în ograda fiecărui om. Că ce este mai uricios decât a vedea pe după casă şi pe după şură şi prin grădină tot necurăţenie, tot balegă de om? Şi ori ruşine ori ba, — pe la cei mai mulţi din economii noştri vedem că-i aşa. Fiecare se pune şi-şi împlineşte lipsele trupeşti unde-l apucă. Dar nu e bine aşa. De o parte e lucru ruşinos a se goli omul în vederea lumii, de altă parte ne facem pagubă mare prin aceea. Că gunoiul de om (escrementele), este gunoiul cel mai scump. De aceea oamenii cu bună chibzuială au ieşitori, unde se adună gunoiul omenesc şi de unde în fiecare iarnă se cară pe lucernă ori alte fânaţe. Ba viilor este cel mai preţuit gunoiu. Oamenii noştri spun, că e greţos şi e spurcat. Să zicem că e aşa, dar oare alte bălegare sunt mai curate? Şi iată le adunăm şi le cărăm pe locuri şi folos avem.

Aşa ar trebui să facem şi cu gunoiul oamenilor; să-l ducem pe loc şi să-l băgăm sub brazdă ori să-l împrăştiem subţirel pe fânaţe şi să vedem atunci ce fân mult şi bun vom face. leşitoarele trebuiesc făcute în apropierea gunoierului, ca din ele să curgă gunoiul în gunoier şi să se amestece cu celalalt gunoiu. Pe de laturi trebuie să fie cu păreţi de scândură, iar înlăuntru cu o ladă, coperişul căreia are o gaură pe care ne punem. Din lada aceea gunoiul să se poată scurge pe gunoier. Făcând aşa, gunoiul cel bun nu va face nimănui greaţă, ci ne va aduce folos că-l vom împrăştia pe locuri dimpreună cu alte gunoaie. Ieşitorile să aibă uşe, care să se poată închide bine. Clădiri economice mai sunt grânarul şi coşerul (coşteiul). Unii fac grânarele de bârne ori de scânduri, şi sub ele fac celarul (pivniţa). Nu sunt rele astfel de grânare într’atâta, că în ele au bucatele tot mereu aier proaspăt, care intră şi iasă prin crepăturile dintre bârne ori scânduri. Au însă o scădere: sunt expuse focului mai tare decât grânarele făcute din piatră şi cărămidă, ba şi decât cele făcute din grădele şi lipite cu var gros. Altcum, în caz de nenorocire, şi acestea ard, deşi nu atât de repede.

Coşarele le fac oamenii noştri din grădele ori din lanţuri. Şi unele şi altele sunt bune. In ele stă cucuruzul mult mai bine decât pe podurile caselor şi se uscă mai frumos. Afară de aceea, cucuruzul pus gros pe podul casei, îngreună tare casa, iar el se mucezeşte mai uşor decât în coşare, unde străbat prin el razele soarelui şi vântul. Afară de aceea cucuruzul pus pe podul casei de multe ori, se afumă într’atâta, de ustură mălaiul ori mămăliga din el.

De clădirile bunului econom se țin şi gardurile, cari sunt de atâta însemnătate, cât a ieşit chiar proverbul: „gard bun, vecin bun“. Până acum s’a pus mai puţin preţ pe garduri. Dar acum, din ce se înmulţesc pomăriile, din ce se simte tot mai tare lipsa gardurilor. Din pricina unei strungi din gard, pe care a intrat un porc, un viţel, ori vreun copil nepriceput, s’au întâmplat neînţelegeri, gâlceve şi chiar procese. De aceea un bun econom nu-şi lasă grădina neîngrădită. Gardul îl facem după cum ni-e starea şi după cum e ţinutul în care trăim: de nuiele, de scânduri ori chiar de zid. Din toate însă ar fi cele mai bune şi mai frumoase gardurile vii, cari adecă se fac din tufe de spini, măceşi, porumbei şi altele.

Ce am spus în articolul despre Facerea caselor, trebuie să mai spunem şi acum, adecă:

Ori de ce clădire economică avem trebuinţă, să nu stăm cu adunarea materialului până „ne arde la degete“, ci tot materialul trebuitor să-l adunăm pe rând, cu deosebire iarna cu săniile, când putem aduce mult mai uşor, pe lângă că atunci nu ne pierdem nici zilele de lucru. Şi să nu ne apucăm a face clădiri până n’avem materialul adunat. Să facem cum fac saşii, cari au grămezi de piatră şi de lemne de lucru adunate cu ani înainte, şi adună tot mereu, cât, chiar de se pun să clădească ceva, le mai rămâne material, atâta au adunat. Pe când la oamenii noştri rar de le ajunge materialul când dau a clădi ceva. Şi numai îi vezi când e dricul lucrului umblând după 2—3 bârne, după câteva care de piatră.

Mai rău fac aceia, cari se apucă de a clădi fără material adunat şi cu bani de împrumutat. Decât aşa — mai bine să nu clădim nimic, că de clădim, de cele mai multe ori ne scărpinăm în cap câte zile trăim.

Având casa şi clădirile economice în bunăstare, nesmintit să le asigurăm în contra focului. Că în timpul din urmă în multe locuri s’au iscat focuri grozave, cari în câteva ceasuri au făcut cenuşă din munca bieţilor oameni dintr’o viaţă întreagă. In aşa cazuri, dacă casa şi clădirile au fost asigurate, banca le dă numai decât banii, să-şi poată face altele în loc.

Deci: Clădiri economice bune şi potrivite stării noastre, acele făcute din material adunat de cu bună vreme şi acele asigurate în contra focului! Dar să nu uităm nici aceea: Să nu le facem pe bani de împrumut, mai bine să ne folosim cum vom putea până vom aduna şi material şi bani. Că văzut-am oameni făcând casă ori altă clădire pe bani de împrumut şi acele — la câţiva ani s’au dat cu doba cu grădină, deci au rămas de daună nu numai de clădiri şi de munca pusă, ci şi de grădina, care până într’aceea nu era îngreunată nici cu un ban.

Reteag, Ianuarie 1901.

De ce nu-şi dau oamenii noştri copiii la măiestrii? (III)

O temă foarte serioasă acum o sută de ani, pe cale de dispariție astăzi. O contabilitate creștinească și țărănească în care apărarea virtuților, a rădăcinilor și a libertății au un loc decisiv în fața contabilității progresului cu care deja venea lumea nouă. Pentru cei care au copii și caută literatură, modele, povești în care viața este formată din bucurii și greutăți, iar copilăria din joacă și responsabilități, vă recomandăm seria Căsuța din prerie (9 volume) din care a apărut deja al doilea volum din care aveți aici o legătura către ultimul capitol cu o dezbatere similară cu cea din articolul de față în familia Laurei , Să-și trimită sau nu copilul la măiestrii?

---

Cu întrebarea asta mi’am sfărmat mult capul. Nu mă puteam nici-decum împăca cu încăpăţînarea oamenilor noştri, cu răspunsul ce mi-l dădeau când îi povăţuiam să-şi deie copiii la măiestrii. Unul îmi răspundea: d’apoi cum a trăit tata şi el a trăi; altul zicea: scurme şi el pământul ca mine, de vrea să trăiască; altul zâmbea: doară m’a ferit Dzeu, să nu-mi văd copilul potlogar; un altul se scărpina după ureche : poate că n’ar fi rău, dar vezi dta, aşa ne-am pomenit… Scurt: Pe câţi îi povăţuiam, toţi îmi răspundeau ba şi iară ba.

Fiind lucrul aşa, iar eu voind să-mi fac merite patriotice-naţionale, că am dat naţiei câţiva măiestri harnici, după cari apoi vor urma alţii şi alţii, până să avem o puternică clasă de mijloc; îndemnat fiind şi de ziaristica, care mereu ne îmbărbăta şi spunea că datoria inteligenţei dela sate, a preoţilor şi învăţătorilor este, ca să facă să înţeleagă pe oamenii noştri a-şi da copiii la măestrii, voind să urmez prescriselor gazetarilor noştri, mă pun într’o sărbătoare de iarnă şi adun poporul la şcoală. Şi ne punem, eu cu preotul, mai întâi el din scriptură, apoi eu din viața practică, a cetera poporului câte toate despre bunătatea măestriilor, despre datorinţa noastră de a ne face copiii măestri, despre traiul cel cu ticneală al măestriilor, despre cinstea ce o au în societate măestrii harnici, în fine despre tot ce poate spune un om, care vrea să-şi desfăşure ideile sale. Şi au ascultat oamenii noştri cu cea mai mare băgare de seamă, deşi i-am ţinut doară două ceasuri. Iar dupăce am gătat eu, a mai recapitulat preotul spusele mele şi i-a provocat ca să-şi deie pe faţă părerea despre cele ce le-am vorbit noi în mod atât de convingător.

Mai întâi — par’că şi acum văd — a înaintat spre noi un moşneag cărunt, care a zis cam în modul următor:

„După cât înţeleg eu, părintele şi cu învăţătorul ne povăţuiesc că, acei cari avem copii mulţi şi moşii micuţe, să mai dăm copiii şi pe la meşterii din oraşe, ucenici, ca să înveţe măestriile. Eu, ce să zic, sunt om bătrân, poate nu pricep bine, dar paremi-se că înzădar e osteneala părintelui şi a învăţătorului. Şi iată de ce:

Noi ne avem obiceiurile noastre, cari se deosebesc de ale orăşenilor; ne avem portul nostru, năcazurile, dar şi bucuriile noastre, cari nu se unesc cu ale orăşenilor şi de cari nu ne desparte, numai sapa şi lopata. Apoi, că unii creştini au copii mulţi şi moşii mici, aşa a vrut Dzeu. Cei cu copiii mulţi se vor băga gineri şi nurori la cei cu moşii mari şi toti s’or întrunchia. Vai, mare-i pământul, toţi putem scurma în el, unul ici, unul colo, vor scurma şi copiii noştri ca noi, şi vor merge trăind în lume, dar vor trăi în legea lor, în limba lor, în portul lor, în obiceiurile lor, în satul lor, unde şi cânii îi cunosc; nu vor mai lua lumea’n cap ca ciflindarii, cari n’au căpătâi…. De nu va fi o poruncă aspră de sus, bunăoară cum e porunca pentru cătunie, din satul nostru nu cred să meargă nimenea la oraş la meşteşug.

Că meşteşug e plugul, drăguţul de el, mai bun meşteşug nu cer dela Dzeu sfântul pentru tot neamul meu. Apoi, de se strică o roată la car, aci e crâsnicul, o încalţă mai pe pont decât petecoşii cei din oraş. Raful îl trage ţiganul pe ea. De alţi meşteşugari nu are lipsă satul nostru.

Apoi ştiu că feciorul crâsnicului, numai să vină din cătane, ne-a face carăle şi din nou, că doară vede lume, iar ţiganul cu copiii lui ar putea înfereca carăle şi dela 3 sate şi-ar putea potcovi vitele la tot ţinutul acesta, da-i năcazul că nu au ce lucra tot mereu, că uite la noi în sat, drept că e numai un ţigan, dar în satele vecine sunt şi câte 2—3 ţigani într’un sat, şi toţi ar trăi, cât se bat care de care să lucre mai ieftin. Apoi doară numai nu vom lua bruşul de mămăligă din mâna ţiganului, să-l dăm la copiii noştri, câtă vreme ei îşi pot câştiga traiul ca plugari…“

După moşneag se apropie primarul satului, un om tinăr. om aşezat, cu stare bună, cunoscător de niţică carte. El începu cam în modul următor: „Moş Ştefan — că aşa se chiema moşneagul, care vorbise mai înainte, — Moş Ştefan a spus drept, când a zis că copiii noştri nu vor merge la oraş la meşteşuguri; asta şi eu o întăresc.

Numai cât eu am altă pricină din care a-şi dori ca neam de neamul meu să nu meargă la oraş ca ucenic la meşteşug. Am un prietin la oraş, ne cunoaştem din cătunie. El e ciobotar. Merg, mai ales iarna, când e frig, merg câte pe un ceas-două la el de mă desmorţesc. Are curte largă, de multeori trag şi eu carul la el în curte. Scurt: ne avem bine; îl cerc şi mă cearcă. Când e acasă, aşa pace şi rânduială bună-i în căsoaia unde lucră cu ucenicii şi cu calfele.

Dar cum iasă el dintre ei, apoi ţigănia-i nimica pe lângă ce-i acolo. Cei mai mari înjură şi ceartă pe cei mai mici; cei mai mici dau să plângă şi să ameninţe că vor spune la stăpân; atunci cei mai mari se hâlbăresc, dau după cei mici cu ce le cade-’n mână, apoi iar se împacă, că dau bani de aduc cei mici tăbac şi vinars şi le dau şi lor. Am văzut într’o dup’ameazăzi de iarnă, când am stat tot cu ei în căsoaie, că stăpânul lor era la târg cu marfă de vânzare. Atunci mi-am zis: Vai, că slabă şcoală învaţă pruncii aceştia! Şi par’că mai pe tot locul de aşa şcoală dau bieţii ucenici. Ii trimit bieţii părinţi de acasă ca pe nişte floricele nevinovate şi îi strică cu desâvârşire ştrengarii din oraşe. Drept aceea, mai bine rămână prost în satul lui, decât să se facă orăşan derbereu şi om stricat. Deci, părintele şi domnul învăţător facă bine şi ierte, dar eu din a mea minte zic, că mai bine rămână fiecare ’n satul lui, deocamdată.

De va cere trebuinţa ca în satul nostru să fie măestri, vor veni ei din oraş, că acolo-i greu locul de ei, n’au unii nici ce lucra, nici ce mânca. La care va veni apoi la noi în sat să şeadă, la acela nu zic că nu voiu îndemna pe câte un om mai sărac să-şi deie copiii; dar până atunci ba“.

Eu priveam la preotul şi preotul la mine; apoi zise unul din noi: „Auziţi oameni buni, ce au spus moş Ştefan şi primarul? Cine mai are gust să spună vreo vorbă, că noi de aceea ne-am adunat să ne sfătuim. Spună fără frică tot ce are la inimă, apoi vom spune și noi ce mai avem de spus“.

Atunci se apropie diacul, un om bătrân şi păţit, om cu mare trecere la poporul din sat şi din satele vecine. El zise numai atâta:

„Cinstiţi oameni de omeniei !

Vorbe bune ne-au spus părintele şi învăţătorul nostru; rău e că ne aşezăm toţi claie pe grămadă câte pe o moşioară de n’ai ce spune de ea. Bine ar fi ca din copii de ai noştri să înveţe tot felul de meşteşuguri şi pe lângă moşioara ce biată au, să mai poarte şi meşteşugul. Unul să facă care, altul să le inferece, altul să facă ciobote, altul buţi, altul să facă pieptare şi alte lucruri. Bine ar fi, dar vezi că-i năcazul că nu afli în oraş meşteri de legea noastră şi de limba noastră.[1] Apoi, de-i dai la meşteri de neam străin, ei încă se înstrăinează de neam. Şi decât să se înstrăineze de neam — de le-ar umbla cât de bine — mai bine rămână în neamul lor şi-’n legea lor şi de vor mânca numai odată în zi. Asta-i părerea mea. Cine are altă părere mai bună, spună-o, că domnii nu ne taie-’n cap pentru aceea“.

— „Mai are gând să spună careva ceva?” întrebă preotul; iar unul din mulţime se apropie de noi şi începu aşa:

„Am eu de zis câteva vorbe. Ştiţi că eu sunt om sărac şi am o gloată de copii. M’au fost sfătuit părintele şi învăţătorul încă astă toamnă să duc pe Pătruţ la oraş, să-l dau ucenic la un meşter bun. N’am făgăduit nici cea, nici hois. Le-am mulţămit de sfat şi le-am spus că m’oi mai gândi. Şi m’am gândit aşa de bine că m’am dus la oraş. Acolo un orăşan, la care mai în tot anu-i vând câte vreo două poame, m’a îndreptat la unul ce face mese şi paturi şi scaune; ci că-i fecior de popă românesc. Bucuria mea, că fecioraşul meu o să înveţe un meşteşug, de care nu i-o fost ruşine nici la un copil de popă. Şi merg înlăuntru. Adecă acolo ceva jupâneasă ştroncănia bagseama ungureşte ori nemţeşte cu nişte copii mici, iar un bărbat, ceva jupân şi el, jâluia o scândură. Eu dau bună ziua, ca omul. Dar credeţi că jupâneasa doară a zis „sănătate bună“? Feri Doamne ! A zis el: Da ce veste ne aduci bade? D’apoi uite, dta eşti feciorul popii din satul cutare ?

— „Eu.

— „Da m’o trimis un om dela noi că nu i-ai lua copilul de ucenic, să-l înveţi meşteşugul dtale?

— „Ba l’oi lua, de-i trecut de 13 ani şi să ştie bine ceti şi scrie, atunci îl iau şi în 5 ani de zile îl dau învăţat gata şi-i dau şi de mâncare, el numai haine are să-i deie; ori că de vrea să-l învăţ în 4 ani, mi-a da 100 fl. pentru învăţătură, ori că de vrea să-l învăţ în 3 ani, îmi va da 200 fl.

„l-am mulţămit şi m’am dus făgăduindu-i că o să spun cui m’o trimis. Iar pe cale m’am gândit aşa: Dacă ăsta-i fecior de popă, de ce a luat el pe jupâneasa aceea de muiere, care bagseamă nici nu ştie româneşte, că altcum n’ar trudi pe nişte amărîţi de copii mici cu ştroncănituri de acele?

„Nu dau pe Pătruţ la nici un meşter, că şi el s’a însura ca feciorul acel de popă, de eu nu m’oi putea înţelege cu noru-mea şi cu nepoţii mei. Mai bine rămână sărac în satul lui, în legea lui şi între oamenii lui…”

Acum eram lămuriţi.

Poporul nu vrea să-şi deie copiii la măestrii ca să nu-şi piardă legea şi limba şi să nu nu se înstrăineze de obiceiurile şi de moravurile cele bune ţărăneşti. Şi drept are. Dar dacă căpătăm măestri morali, de legea şi limba lui, atunci nu mai fuge el de bine, că cunoaşte el că maestria-i plug de aur în vremea de azi, dar pentru plugul cel de aur nu-şi părăseşte el limba şi legea; mai bine ară cu plug de lemn, fie chiar şi în brazdă străină. Deci, cine îndeamnă pe popor a-şi da copiii la măestrii, să se informeze mai întâi unde sunt măestri harnici, de omenie, creştini buni, nededați beţiei, oameni cu stare şi cu socoteală, oameni cucernici, de legea şi limba noastră, şi acolo să-i îndrepte.

Că, drept şi mai drept, decât să-l ducă la un meşter rău, bețiv ori plin de alte păcate, mai bine-l bage slugă la un om de omenie, că mai multă bucurie va avea după el.

[1] Acum au sosit alte timpuri. 1927!

https://www.anacronic.ro/