Nu există o responsabilitate națională mai mare si mai urgentă decât conservarea si cultivarea atentă a limbii noastre. Limba Romana nu este doar un element cultural printre multe altele; este fundamentul metafizic al poporului nostru, vasul memoriei, linia cântecului prin care ne-am exprimat timp de mii de ani.
Națiunile nu trăiesc doar prin sânge. Națiunile trăiesc prin sens, continuitate și imaginația comună a unui popor si dincolo de granite – toate acestea fiind codificate în primul rând în limbă.
A pierde limba noastră nu înseamnă pur și simplu a pierde cuvinte. Înseamnă a pierde o viziune asupra lumii, un ritm de gândire și o cosmologie. Înseamnă a abandona arhitectura spirituală care i-a dat tării un caracter distinctiv cu mult înainte de a exista vreun steag, o constituție sau o doctrină. Nicio ideologie – de stânga, de dreapta, naționalistă sau globalistă – nu poate înlocui această moștenire fundamentală.
Totuși, în ultimii ani, o specie curioasă de naționaliști autoproclamați au apărut, bărbați care vorbesc la nesfârșit despre identitate, neglijând însăși substanța identității vorbindune cu englezisme sau alte barbarisme.
Ei invocă rasa, demografia și suveranitatea politică, dar rareori vorbesc despre esența culturală, lingvistică și spirituală care face din poporul nostru ceea ce este. Au postura naționaliștilor, vocabularul internetului de dreapta și estetica rebeliunii – dar nu și ancorarea, înrădăcinarea sau fidelitatea față de cea mai profundă moștenire a noastră. Ei înlocuiesc renașterea culturală cu retorica identitară, deoarece prima cere disciplină și sinceritate, în timp ce cea de-a doua cere doar o afirmare gratuită.
Acești indivizi numiti si pe bună dreptate naționaliști de carton/plastic, figuri goale care imită forma naționalismului, dar cărora le lipsește viața si rezonanta interioară. Vorbesc despre salvarea culturii nationale dar sunt indiferenți chiar față de sufletul pe care pretind că îl apără. Spun „poporul nostru”, dar arată puțină considerație pentru limba în care poporul nostru a visat, s-a rugat, a cântat, a argumentat, a legiferat și și-a imaginat destinul.
Un adevărat naționalist înțelege că Națiunea nu este o foaie statistică, nici o categorie biologică, nici o postură reacționară. Este o moștenire – o moștenire spirituală, culturală și istorică transmisă de-a lungul secolelor de suferință și rezistență. Iar limba noastră este nucleul acestei moșteniri. Este puntea dintre Dacia apostolilor și Romania de astăzi; între pietrele din Bucegi și sălile de clasă; între letopisetele istorice și poeziile moderne ale lui Eminescu. Toti vorbitorii de romana si de peste granitele actuale simt o reverență instinctivă pentru prezența sa, știind că este legătura vie cu ceva mai vechi, mai sfânt și mai continuu decât putem articula noi.
Este mai ușor să vorbești despre identitate în abstract decât să te angajezi în munca grea a continuității culturale. Este mai ușor să te plângi de imigrație sau demografie decât să înveți si să păzesti limba pe care strămoșii noștri au păstrat-o în ciuda cuceririi, persecuției și invaziilor. Este mai ușor să repeți formule ideologice străine decât să te cufunzi în spiritul antic al patriei.
In timpul antic al romanilor nu existau incă tări/state si natiuni. Erau doar posesii ale imperiilor, regatelor sau cetăti orase, dar totusi exista o Patrie cu cultura iubită si respectată si existau si patrioti adevărati.
Dar adevăratul naționalism este dificil. Necesită ca un om să se înrădăcineze în Tradițiile care îl preced – nu prin reacție, ci prin respect. Și pentru popor nicio tradiție nu este mai veche, mai profundă sau mai esențială decât limba noastră. Limba nu este un simplu instrument de comunicare; este un univers simbolic, o patrie spirituală în patria fizică. Ea poartă visele sfinților noștri, legile pamanturilor noastre, cântecele satelor noastre și metaforele modelate de munți, râuri și mitologii unice acestei Patrii.
Când limba moare, națiunea devine o fantomă: prezentă în trup, absentă în spirit.
De aceea, conservarea si cultivarea evolutivă nu trebuie văzută ca fiind opțională sau decorativă. Este o datorie – nu doar pentru cei care se autointitulează naționaliști, ci pentru fiecare roman care înțelege că identitatea fără cultură este lipsită de sens și că cultura fără limbă este incompletă. Strămoșii noștri au păstrat această limbă în conditii aprige mai ales in afara granitelor abstracte ale hărtilor impuse de altii și le-o șopteau copiilor lor sub sancțiunea legii. Au făcut-o nu din cauza ideologiei, ci pentru că au înțeles ceea ce riscăm să uităm: că fără limba noastră unitară, Romania este doar geografie, nu o Națiune.
Dacă naționaliștii moderni nu pot înțelege acest lucru, atunci nu sunt deloc naționaliști. Sunt consumatori de politică identitară, folosind natiunea ca simbol pentru narațiuni online care nu au nicio legătură cu sufletul străvechi al patriei.
Patrie care nu are nevoie de mai mulți oameni politici care să se prezinte drept apărători ai națiunii. Are nevoie de adevărati gardieni ai memoriei: oameni care sunt dispuși să restaureze tradițiile vii care fac din Romania Mare mai mult decât o unitate demografică.
Un adevărat naționalist nu apără doar granițele. El apără spiritul. Iar spiritul Romaniei Mari vorbește, fără îndoială, în romaneste.
Și acesta este motivul pentru care conservarea si cultivarea limbii ramane o oglindă morală permanentă. Dezvăluie de ce este capabilă Romania atunci când își amintește de sine și expune lipsa de substanță a celor care vorbesc despre moștenire, dar evită singura moștenire care necesită un angajament autentic.
Respectarea limbii se prezintă ca o capodoperă a autorestaurării culturale, iar în umbra sa, reticența modernă de a îmbrățișa limba romană traditională fără barbarisme nu este altceva decât o recunoaștere tăcută a înfrângerii.
Atlanta 8/14/2024
