GHEORGHE ŞIPOŞ
Scurtă prezentare – Ion Măldărescu, Agero
Gheorghe Şipoş este inginer mecanic, absolvent al Institutului Politehnic din Braşov. Este pasionat în a căuta răspunsuri logice la fenomenele aşa-numite paranormale, matematică şi arte plastice.
Nu mă pot lăuda cu realizări deosebite – declară Domnia Sa – dar am încercat să-mi fac datoria şi să-mi implinesc visul de a lăsa ceva folositor compatrioţilor. Sper să reuşesc!
Cititorul are prilejul să lectureze un text temerar, incitant, un studiu aprofundat şi cu prezentarea a numeroase elemente inedite (Ion Măldărescu, Agero).
––––-
Una din cele mai fabuloase legende ale civilizaţiei pămîntene, Atlantida, a incitat minţile multori oameni de stiinţă, cercetători, dar şi nu numai, fără a găsi un răspuns de acceptat în priviţa adevărului legat de acest imperiu mistic al preistoriei noastre. De ce l-am denumit fabulos? Deoarece în decursul secolelor au apărut nenumărate versiuni fanteziste care, în loc să dezlege mitul, au încetoşat minţile oamenilor şi au canalizat gîndurile pe piste cu totul greşite. Nimănui nu i-a trecut prin minte să adune, să sistematizeze şi să analizeze toate legendele, poveştile şi basmele legate direct şi indirect de acest ţinut miraculos, considerat un ţinut al zeilor.
1. ATLANTIDA, UN TERITORIU MITIC
Atlantida, ca denumire pentru acest tărîm, a apărut la civilizaţiile antice din zona Mării Mediterane fascinaţi de relatările rămase de la înaintaşii lor, care au reuşit să viziteze locul, încercînd ca ulterior prin numele investit să-l caracterizeze pe plan spiritual acest teritoriu pe drept miraculos pentru timpurile respective. Atlantida, tradus, nu înseamnă decît: Țara Ideilor Avansate sau Tărîmul din Lungimi Temporare Anterioare, conform componenţei cuvîntului. La începutul începuturilor, adică înainte de Potopul cel Mare amintit de Biblie, era un component dintr-o Confederaţie Unională pămînteană alcătuit dintr-un Stat Federativ nordic şi o Uniune Statală sudică. Mai exact, era statul principal al Federaţiei din emisfera nordică şi purta un nume propriu X(notat de mine ca necunoscut deocamdată). Era legat de timpul existenţei sale prin ania(X-ania) şi de aria(Aria-X) ca poziţionare geografică. Denumirea sa de Atlantida a apărut ulterior, iar sub acest nume a intrat şi în istoria relativ recentă. Numele cel adevărat, folosit de atlanţii autohtoni, a fost inghiţit de negura uitării! Acest nume propriu personal X iniţial, din care provenea ţara X-ania respectiv teritoriul Aria-X, a fost descris de o LEGENDĂ din păcate dispărută care, dacă s-ar fi păstrat intact, ne-ar fi putut indica corect din start poporul şi ţinutul căutat de noi! Asupra acestui document istoric voi reveni puţin mai încolo. De aici provine considerentul că, aşa zişii Arieni ar avea menirea şi dreptul de a controla şi conduce tot teritoriul nordic de pe Pămînt fiind de o origine care le conferă acest drept. Această idee a stat la baza motivării multori conflicte armate de pe continentul nostru, chiar în declanşarea ultimului război mondial de către Hitler.
Denumirea Statului Federal nordic pe care conducea ţara Atlantida, să folosim deocamdată această denumire dată în antichitate, era ӔUROPO de unde provine şi numele continentului nostru actual. Se întindea din zona Europei de est pînă la ţărmurile Continentulul Americii de nord din zilele noastre. Geografia emisferei nordice a Pămîntului de atunci a arătat cu totul altfel suferind mari modificări ulterior, în cursul istoriei care a urmat, iar populaţia de aici în urma dezastrelor suferite a avut multe şi masive migraţii spre toate direcţiile noului pămînt format. Cuvîntul Ӕuropo pe înţelesul de atunci indica: Comunitatea Eternei Civilizaţii. Această denumire de organizare federativă din pre-preistoria noastră a fost transferată ulterior la un teritoriu continental actual cu speranţa ascunsă din mintea strămoşilor noştrii că acest ţinut va renaşte şi va ridica din nou ideile măreţe şi zilele frumoase din trecutul nostru multimilenar. Astfel continentul actual, Europa de azi, a fost reinvestit de subconştientul nostru cu această menire şi cum se poate vedea intuiţia în acest sens al destinului nu a greşit în alegere. Putem observa că, tendinţa politică actuală este de a reînvia această Comunitate Europeană Unită, cîndva amintită ca Sfera-Ӕuropo, pe un teritoriu unde întrdevăr se ascund momentan rămăşiţele concrete ale tuturori legendelor. Referitor la originea originilor Atlantidei mă opresc doar la atît, deoarece este o temă mult mai complicată şi mai vastă, fiind legată de istoria Pămîntului nostru şi care în primul rînd trebuie explicată respectiv tratată ştiinţific pe baza Legii alternanţei temporale periodice şi a revenirii dimensionale ciclice.
2. ADEVĂR SAU MINCIUNĂ
Foarte mulţi cercetători sunt de părere că Atlantida ar fi existat cu milenii în urmă în zona Oceanului Atlantic, de unde ar proveni şi denumirea rămasă! Nu greşesc, dar uită un mic amănunt foarte important! Oceanul Atlantic cu cîteva zeci de mii de ani în urmă ocupa cu totul şi cu totul alt teritoriu decît cel de azi. Oceanul de azi, cel care a rămas din întinderea de ape de atunci, a primit denumirea Atlantic ulterior de la popoarele mediteraniene deoarece era o zona misterioasă dar şi foarte periculoasă pentru ei ca şi ţara Atlantidei la vremea respectivă. Alţii o consideră doar o simplă ficţiune, fără o bază concretă în realitatea istorică! Momentan este foarte greu să determinăm locul şi întindenderea Atlantidei după cele relatate de Platon unde s-au strecurat multe indicii greşite, chiar absurdităţi, datorate deformării textelor transmise oral pînă la el din dorinţa fiecăruia de a contribui cu ceva fantastic la transmiterea legendei în timp. Indiciile cele mai importante par a duce la ideea că acest teritoriu misterios era un ţinut insular înconjurat de mare şi se afla dincolo de o strîmtoare, dar şi dincolo de aşa zisele Coloane lui Hercule, iar în final a dispărut înghiţit de ape. Analizînd superficial cele relatate, pentru determinarea locaţiei avute, ne putem trezi pe piste foarte variate şi absolut eronate în căutări. Singurul indiciu viabil este că a dispărut dintrodată din istora pămînteană în condiţii neelucidate şi pline de mister, fapt care nici pînă azi nu s-a putut dezlega complet. A fost un adevăr istoric trăit sau o minciună scornită? Să trecem la prima observaţie care ne indică ca un teritoriu insular. Cuvîntul insulă, în realitatea actuală se referă la un ţinut înconjurat de mare. Dacă însă analizăm cuvintele folosite se pot ridica dubii serioase asupra formei geografice pe care se întindea cîndva teritoriul Atlantidei. Să lămurim ceva important! Insula, ca expresie originară, indica la vremea reaspectivă o limbă de pămînt dintr-o mare de ape care era legat de o intindere mai mare de uscat pritr-un istm, dar foarte bine şi un teritoriu de uscat încercuit ermetic de masive muntoase cu piscuri înalte pînă la cer. Insulă = intra + sulă, unde al doilea component se referă la o formă penetrantă pe o anumită direcţie, orizontală sau verticală, a unei formaţiuni terestre întinse într-un mediu diferit de cel în cauză, adică în apă sau aer mai precis. Tot în legenda rămasă, foarte corect, se precizează că teritoriul Atlantidei se asemăna ca mărime cu un continent, adică avea o întindere destul de vastă comparativ cu alte aşa zise pămînturi cunoscute. Însă această expresie lingvistică era una politico-organizatorică, indicînd în primul rînd mărimea unui teritoriu de influenţă a statului respectiv şi nu neapărat o întindere de uscat compact de mari dimensiuni. Continent = controlat + eminent, adică ceva sub un control direct şi necondiţionat, respectiv supus unei conduceri care acţionează din umbră. Precizarea înconjurat de mare, ataşat insulei, ne indică o învăluire posibilă a apelor în formă de con(înconjurat = între + con + jur + aranjat), şi nu de cerc, a teritoriului Atlantidei. Acest indiciu suplimentar tot la o posibilă formă peninsulară ne duce, ca şi cel de care este ataşat! Să analizăm acest cuvînt de insulă, foarte controversat, şi din alt punct de vedere al componenţei avute. Insula=in+sul+a, ceva care se află în interiorul unui sul, contur împăturit, de forma a. Adică, ne indică ceva considerat simbolic ascuns sub o pătură sau un covor protector. Cuvîntul sul este substituirea acţiunii de învăluire, de acoperire, pentru ascunderea de ochiul lumii, respectiv a protejării în timp, la ceva extrem de important în a fi păstrat pentru viitor! Iar acest important lucru este originea noastră A care ne poate indica locul, puterea şi măreţia atribuită nouă de Divinitate prin Geneză. Noi am uitat să analizăm înţelesul cuvintelor din punctul de vedere al componenţei avute admiţînd interpretări referitoare la anumite domenii restrînse de valabilitate, la indicaţia unori filologi din trecut sau a altora din prezent. Oare expresiile unei limbi s-au format doar printr-o simplă asociere a literelor fără a avea componente explicative proprii asupra întelesurilor care trebuiesc adoptate în interpretare? Obiceiul de învăţa, în gramatica limbii, desfacerea cuvintelor în silabe are doar sigurul rol de a asigura despărţirea cuvintelor la terminarea spaţiului de scris prestabilit? Sau are şi un alt rol foarte important ştiinţific? Sunt întrebări demne de luat sub lupa unor analize amănunţite!
La următorul indiciu, care se referă la o strîmtoare posibilă, la fel pot apare unele comentarii demne de luat în seamă. Adică, Atlantida se situa după o deschizătură strîmtă, îngustă, cu pereţi abrupţi şi foarte înalţi, care s-ar putea de a nu avea nimic comun cu pasul Gibraltar. Cuvîntul strîmtoare defineşte o trecătoare strînsă cu extindere dimensională abruptă spre verticală, pecînd perechea sa contrastantă pasul se referă la o reducere considerabilă a dimensiunii unei trecători la orizontală. Deci, analizînd definiţiile date sub prisma finalizărilor geografice asigurate, putem ajunge la două concluzii importante! Anume: în primul rînd o strîmtoare nu poate fi decît o trecere preponderent terestră deoarece urmăreşte tendinţe geologice de urcare abruptă spre verticală faţă de o orizontală geometrică îngustată în lungime, iar în al doilea rînd pasul este o trecere orizontală lărgită în lăţime care tinde în verticală la o coborîre lină a configuraţiei geometrice pînă la nivelul de referinţă geografic prestabilit. Pasul defineşte o linie orizontală imaginară barantă, un prag, care desparte două întinderi diferit delimitate situate la acelaş nivel de poziţionare şi peste care poţi trece teoretic cu un pas al picioarelor. Strîmtoarea stabileşte o verticalitate blocantă, o rîpă, care delimitează trecerea printr-o păsuire de-a lungul orizontalei permiţînd doar atingerea întinderilor alăturate. Între înţelesurile cuvintelor de a păşi şi doar a atinge sunt diferenţe uriaşe! Atenţie, să nu uităm că Platon a vorbit în legătură cu amplasarea geografică a Atlatidei iar în logica geologică orizontalul este identic cu suprafaţa nivelului apei şi verticala cu linia vîrfurilor montane!!! Cele două cuvinte, orizontală şi verticală, sunt definiţii cu referinţe teoretice generale avînd în logica fiecărei ştiinţe aparte corespondenţe clare şi echivoc stabilite, conform finalizărilor materiale avute! Analizînd realităţile geografice, în urma definiţiilor stabilite, ne putem da seama că poate ne-am pripit cînd pentru majoritatea trecătorilor dintre două intinderi de ape am stabilit denumiri de strîmtori şi nu pasuri cum ar fi fost corect. Din acastă cauză s-a pierdut o altă posibilitate concretă şi importantă de localizare a teritoriului Atlantidei.
O primă concluzie: Dacă Platon s-a exprimat corect, şi eu sunt convins de acest lucru, atunci trebuia să fie vorba de un teritoriu terestru de forma unei peninsule cu masive muntoase apreciabile înspre malul apelor avînd acces spre interior mai puţin printr-o, ci mai mult peste o rîpă montană cu vîrfuri înalţi şi cu pereţi foarte apropiaţi de verticală care creau senzaţia că te strîng între ele ca aripile unei porţi virtuale sau ca fălcile unei cleşti imaginare! Asimilarea pasului de la Gibaltar cu strîmtoarea spre teritoriul căutat a fost făcută din dorinţa de a soluţiona celebra legendă, dar şi datorită imensei întinderi de ape descoperite după Gibraltar care înghiţea de multe ori pe cei care cutezeau să se aventureze pe ea cu vasele rudimentare şi fragile din acele timpuri. Grecii antici erau foarte înclinaţi spre misticism, avînd foarte vie în mintea lor legenda Atlantidei, iar cînd ulterior au întălnit oceanul imens au crezut că au dat de mormîntul vestitului ţinut din mitologie. Existenţa a două masive muntoase aici, dispuse pe ambele părţi, a dus la presupunerea că pasul respectiv ar fi celebra strîmtoare descrisă de Platon cu cele două coloane amintite. Însă în timpul preantic, cînd s-a născut legenda Atlantidei şi cînd vasele maritime se asemanau mai mult cu bărci decît cu nave, nu se făceau aventuri marine mai departe de bazinul Egeeic şi Adriatic, si atunci doar urmărind marginea ţărmurilor uscatului. O deplasare din Grecia la Gibraltar şi înapoi ar fi durat luni bune, chiar ani de zile. Deci, pe timpul naşterii legendei cu cîteva milenii bune înainte de Platon sau chiar Solon, este foarte greu de presupus că existau la grecii arhaici informaţii concrete asupra ezistenţei formaţiunii geologice de la Gibraltar, pentru care ne putem îndoi serios asupra verdicităţii tezei aprobată în acest sens. Despre o posibilă călătorie asemănătoare povesteşte Homer în Odiseea, de fapt singura legendă existentă despre un astfel de drum lung, unde nu se pomeneşte nimic despre ceva asemănător cu Atlantida legendară sau chiar despre coloanele vestite de la Gibraltar. Însa, atenţie, întilnirea lui Odisseu cu ciudăţenii inexplicabile pe parcursul peripeţiilor sale ne pot duce la gîndul că, probabil, a trecut nu departe de o zonă geografică care ascundea lucruri extraordinare şi de neconceput pentru mintea oamenilor din acele timpuri. Ce puteau fii atunci aşa zisele Coloane lui Hercule? Chiar au fost două astfel de Coloane sau poate chiar mai multe? Erau formaţiuni geologice sau construcţii artificiale? Sunt întrebări interesante asupra cărora voi reveni! Legenda rămasă nu specifică nicăieri originea şi numărul acestora, ci le indică doar la plural, pentru care pot apare foarte multe îndoieli referitoare la corectitudinea alegerii Gibraltarului ca indiciu concret şi cel mai important referitor la poziţionarea posibilă a Țării Misterioase! Descrierea geografică a teritoriului Atlantidei, dar şi a oraşului capitală vestit, rămase de la Platon ne sugerează ideea, dar şi faptul, că drumul spre ţara misterioasă era cunoscut şi probabil foarte frecventat pe diferite motive de elenii care au trăit cu mult-mult înainte de Solon. O descriere aşa de exactă nu găsim în nici o legendă din lume, ci doar referiri că ar exista o astfel de ţară respectiv oraş misterios! Ceva interesant şi concludent pentru următoarele deduceri foarte probabile! Adică: Atlantida cîndva precis exista şi trebuia să se situeze undeva destul de aproape de ţinuturile greceşti respectiv egiptene şi nu undeva la capătul pămîntului, cum încearcă să plaseze cercetătorii noştrii actuali! Această concluzie este întărită şi de relatarea că atlanţii la sfîrşitul perioadei lor de existenţă, înainte de catastrofa finală care a distrus definitiv ţara lor, au încerat să cucerească cetatea Athenei cu intenţia ulterioară de a cotropi şi Egiptul. Ar fi absurd să credem că un imperiu, cît de motivat şi dotat să fie, ar fi parcurs cu oştile sale mii şi mii de kilometrii din zonele Americii, Oceanului Indian, Oceanului Antarctic sau chiar din Oceanul Pacific pentru a cucerii aceste ţări care nu puteau oferi nimic deosebit faţă de nivelul lui de dotare ştiinţifică şi tehnică. Nu contrazic că Federaţia nordică, din care făcea parte aşa zisă Atlantida ca teritoriu, la începutul existenţei sale avea o întindere destul de însemnată chiar ajungînd aproape de ţărmurile Americii, deoarece multe desoperiri arheologice sugerează acest lucru. Din acest motiv existenţa unor vestigii arhitectonice impunătoare în zona oceanului Atlantic actual nu sunt excluse, fiind chiar de aşteptat! Dar, să nu confundăm pe acestea cu rămăşiţele Atlantisului, a Poseidei, propriu zise. Cele relatate de Platon se referau în mare măsură la un ţinut situat în centrul sau chiar în estul Europei, apropiat Greciei preantice, care a supravieţuit pînă la sfîrşit cataclismelor tectonice în derulare. A fost ultimul tărîm din Imperiul federal atlanto-european(ӔUROPO) care a fost nimicit de natură şi soartă. Conform descrierilor rămase în istoria Atlantidei au fost o serie de cataclisme în timp, din care de două putem fii sigur convinse. Unul a fost un dezastru de talie mondială, Potopul, care conform proporţiei avute trebuia să atingă toate teritoriile uscatului indiferent de poziţia avută pe Pămînt. Pornit la început dinspre o zonă a Oceanului Pacific şi amplificat de la un punct al Oceanului Atlantic, acest mare dezastru a măturat toate teritoriile din sudul apoi din nordul Pămîntului, pe o direcţie din sud-est la nord-vest la pornire şi de la nord-vest la sud-est la revenire, provocat foarte probabil de o cometă care a atins Pămîntul. Cu ocazia fenomenului fizic extraordinar declanşat s-a defintivat înclinaţia Pămîntului la 23°30 şi au început finalizările teritoriilor continentale la formele, dimensiunile şi la poziţiile cunoscute azi. Totul s-a petrecut cu circa 26000-32000 de ani în urmă. Acest dezastru global, descris şi de Biblie, a fost urmat în timp de o serie de replici devastatoare care au afectat zone mai restrînse, iar cu ocazia unei astfel de reizbucniri tectonico-telurice locale majore a fost distrus şi ultimul bastion, cel mai imporant, rămas din civilizaţia atlantică cu aproximativ 12000-15000 de ani în urmă. Acest al doilea dezastru, care a pus capac exstenţei Atlantidei, întradevăr s-a produs în timpul unei nopţi şi o zi fiind vorba de o suprafaţă afectată mult mai mică de cel iniţial avut. Datorit acestui fapt putem concluziona că la sfîrsitul ei Atlantida nu reprezenta un continent, în înţelesul de azi, ci ocupa doar un teritoriu destul de restrîns de cîteva mii sau zeci de mii de kilometrii pătraţi.
Relatările asupra Atlantidei au suferit mari modificări prin amestecarea perioadelor de timp în care s-au derulat evenimentele, prin adăugiri personale pentru mărirea misticismului şi suspansului asupra ei, dar şi prin omiterea unor informaţii considerate de unii nesemnificative şi neinteresante. Șirul dezastelor suferite, în general, au avut aceeaş efecte naturale ca inundarea teritoriului de ape şi acoprirea sa de mîl gros, care pot fi deopotrivă de origine maritimă sau de origine pluvialo-vulcanică. Prin umflarea unor întîmplări pînă la extremis s-au ajuns la relatări absolut fantastice. Dispariţia finală, care a dus la destrămarea totală a civilizaţiei atlante prin dispersarea locuitorilor în toate colţuile lumii, se putea referi de fapt la uriaşele ploi ale cărori ape au înghiţit teritoriul respectiv în urma erupţiei vulcanului de aici. Legenda precizează clar că după acest fenomen devastator s-a încercat explorarea ţinutului, probabil mai mult jefuirea lui, dar din cauza mîlului format nu s-a putut face acest lucru. Deci, nu se poate afirma cu certitudine că s-a produs o prăbuşire tectonocă a teritoriului sub apele unui ocean sau unei mări, conform celor deduse de cercetătorii noştrii din textul legendei, deoarece în astfel de caz nu se putea ridica idea de a pune pe rol o posibilitate de cercetare a ţinutului rămas. Ulterior prin migraţia popoarelor, intenţiilor de colonializare şi de căutare a unor condiţii de trai mai bune s-a format un amalgan al tradiţiilor, limbilor şi legendelor. Toţi care au ajuns pe tărîmuri necunoscute au încercat să impune anumite denumiri, poveşti aduse din ţara lor de origine. Au apărut o serie de versiuni ale uneia şi aceleaş legende care în prezentare şi în numele personajelor par a nu avea nimic comun între ele. Ulterior cei mai mulţi dezrădăcinaţi ai erei noastre, coloniştii din evul mediu şi cel modern, au parvenit din Europa actuală care au fost de fapt urmaşii urmaşilor refugiaţilor din Atlantida vestită. Avînd în subconştientul lor amintirile timpurilor străvechi pline de glorie şi mărire, fără să-şi dea seama, au denumit diferite localităţi, regiuni, state noi formate de ei cu denumiri lingvistice care aveau mari semnificaţii spirituale în mintea lor. Astfel au încercat să readucă acelor ţinuturi faima sperată, dar şi speranţa de a reprimi de la divinitate viaţa fericită pierdută. Astfel, pe pămînturi total străine de Atlantda originară, au apărut nume şi denumiri care au incitat ulterior minţile cercetătorilor ducîndu-le în eroare. Abundenţa unor astfel de indicaţii lingvistice pe teritoriul Americii, aduse în mare măsură de coloniştii europeni şi nu preluate de la populaţia autohtonă, au creat falsa concluzie că întradevăr aici trebuiesc căutate originile legendei lui Platon.
Concluzia finală asupra existenţei Atlantidei poate enunţa un singur lucru cert: A existat întradevăr o astfel de ţară undeva aproape de teritoriile greceşti şi egiptene actuale care în urma unui dezastru, sau dezastre în lanţ, a ieşit definitiv pe uşa din dos din istoria civilizaţiilor pămîntene. Au rămas doar legende, poveşti sau referiri orale, însă nimic concret scris, pentru care în cursul anilor care au urmat au apărut fel de fel de teze şi ipoteze după bunul plac al fiecăruia. Avînd o civilizaţie superdezvoltată este de neconceput că nu a avut un impact mai mare sau mai mic asupra memoriei tuturor popoarelor din lume, din care cauză analiza unei singure surse istorice este cea mai mare greşeală posibilă. Pentru o informare corectă trebuiesc adunate şi sistematizate toate indicaţiile posibile şi probabile existente în lume pînă la ora actuală, deoarece altfel vom discuta pînă la nesfîrşit fără a obţine rezultate palpabile! Doar cu o analiză teoretică serioasă şi la rece din toate punctele de vedere ale logicii materialiste, sufleteşti şi spirituale putem readuce ADEVĂRUL din spatele MINCIUNILOR care învăluie acest mare MISTER al ISTORIEI noastre îndepărtate!!! Am încercat să vă arăt, şi cred că am reuşit, că în privinţa indiciilor considerate ca inbatabile, referitoare la problema Atlantidei, pot plana multe semne de întrebare serioase deoarce pot fi interpretate logic şi altfel faţă de cum au stabilit filozofii, filologii, cercetătorii şi teoreticieni ştiinţifici, sau chiar şi politicienii din ultimii ani. Despre localizarea acestui ultim ţinut vreau să vorbesc de acum încolo, deoarece ferit de Dumnezeu sub un tărîm minuscul doarme un adevărat gigant care urmează să renască din cenuşa lui în urma învăţămintelor trăite şi acumulate. Aici, pe tărîmul ultim rămas al Federaţiei nordice, se afla şi teritoriul politico-administrativ conducător Atlantida ca ţară respectiv capitala fostului imperiu atît de controversat Atlantisul ca oraş, unde se concentrau toate realizările majore şi extraordinare în domeniul ştiinţelor, tehnicii şi culturii atlante de care suntem aşa de interesaţi. Localitatea actuală, care pulsează în prezent deasupra ruinelor eterne bine şi adînc îngropate, mai păstrează şi astăzi în denumirea sa amintirile trecutului glorios pe care o avea în istoria civilizaţiei noastre comune. Nimic nu se pierde definitiv, somnul de veci este singura şansă de a conserva şi de a renaşte la viaţă, ca Destin, gloria şi măreţia timpurilor pierdute! Să nu uităm acest lucru foarte important atît pentru Istoria cît şi Viaţa noastră pe această LUME!!! Pentru a deshuma acest mister va trebui să decopertăm un strat gros de pămînt, atît la propriu cît şi la figurat! Să nu ne luăm după înscrisurile derutante de pe anumite edificii funerare impunătoare şi înşelătoare construite ulterior, uşor detectabile şi rămase la vedere din acest motiv!
3. REFERIRI DIRECTE ȘI INDIRECTE
Legenda cunscută a Atlantidei spune, citez pe Platon: –Cetatea voastră a fost nimicită de o putere uriaşă, care năvălea trufaşă pestre întrega Europa şi Asie, venind dintr-o altă lume, după cum spuneţi voi prin Coloanele lui Hercule. Această insulă era mai mare decît Libia şi Asia la un loc. Din ea, cei ce călătoreau pe atunci puteau trece pe alte insule şi de unde se putea ajunge oriunde pe continentul opus care se întindea în faţa lor peste mare. Căci tot ce era dincoace de strîmtoare, despre care vorbeam, semăna cu un port avînd o intrare îngustă, în timp ce cele aflate dincolo erau într-o adevarată mare, iar pămîntul care o înconjura putea fi numit pe bună dreptate continent. Această descriere este făcută după o privire din exterior, foarte importantă pentru analiza noastră! În ştiinţa LOGICII există o regulă de CREDIBILITATE care stabileşte clar că înainte de prezenta CEVA întotdeauna acesta trebuie schiţat din exterior după care să urmeze descrierea interiorului. O regulă de care uităm mereu! În privinţa mărimii teritoriului descris putem avea dubii serioase. Înainte, dar şi pe vremea lui Platon, elenii aveau cunoştinţe geografice limitate şi doar referitoare la teritoriul actualei Grecii, Italiei, Turciei şi o parte a Asiei mici respectiv a nordului Africii de est. Era imposibil de a fi ajuns în Asia propriu zisă sau în Libia de azi. Chiar dacă reuşeau acestă performanţă ar fi trecut doar la marginea acestora fără a avea o idee clară asupra întinderii teritoriilor respective. Ce putea fi de fapt Asia şi Libia la un loc?-este o mare întrebare! După toate probabilităţile au fost vorba de două insule din marea Egee sau din estul bazinului Mării Mediterane cunoscute şi frecventate de eleni. De ce insule? Din două motive palpabile! Primul ar fi că, din lipsa unori informaţii clare, sitematizate şi înregistrate asupra întinderilor geografice din jur elenii nu puteau aprecia teritoriul unui stat, darmite a unei regiuni mari de pămînt de mii sau milioane kilometrii pătraţi. Regii şi împăraţii de atunci nu ştiau clar de unde pînă unde se întind teritoriile ocupate de ei, regatele reducîndu-se doar la numărul respectiv la lista oraşelor şi localităţilor care plăteau dările. În al doilea rînd, singurul teritoriu pentru care întradevăr puteau aprecia dimensiunea suprafeţii era doar o insulă din mare, la care prin intermediul unei observări directe de pe un deal sau munte aflat în interiorul ei ar fi putut deduce o oarecare mărime corectă. Că ulterior aceste insule au primit alte denumiri iar vechile nume transferate la alte locaţii geografice este foarte posibil, chiar admisibil. Astfel de practici au fost destul de dese în cursul istoriei trăite şi au dus la multe inexactităţi respectiv concluzii eronate ulterioare. Din păcate ne agăţăm de astfel de mărunţişuri care ne pot genera confuzii majore în judecarea situaţiilor, pierzînd din vedere indiciile esenţiale. După mărimile insulelor din zonă, luînd pe cele mai mari posibile, Atlantida nu putea avea decît o întindere aproximativ egală cu cea a insulelor Creta şi Cipru la un loc, în cel mai fericit caz. Să trecem la descrierea dată oraşului capitală. Cele relatate la oraş sunt foarte detailate şi se referă la cele observate, atenţie, din interiorul lui ce ne demonstrează clar că a fost vizitat concret de cîteva ori. Oraşul Atlantis este situat după aşa zisele Coloane lui Hercule. Nu a observat nimeni că Coloanele sunt amintite în alt context de idei faţă de strîmtoare! Strîmtoarea este indicată clar ca o cale concretă, o calare despărţitoare, peste care trecînd se putea ajunge la oraşul vestit. O cale indică o posibilitate de deplasare de-a lungul unei realizări fizice concrete, dar prezintă restricţii în admisibilitatea traversării ei în lăţime! Ca drum practic admis, însă, era amintit o trecere îngustă din portul exterior!!! S-a citit cu atenţie? Din text reiese clar că: trecerea stîmtorii era doar modalitatea de a atinge teritoriul atlantic, însă ca drum practicabil apare o trecere îngustă ca fiind singurul mod de a păşi pe acest ţinut dinspre portul exterior! Coloanele în descriere au o aură mistică, infricoşătoare şi de neînţeles care puteau produce mai de grabă surprize şi teroare după observaţiile lui Platon. Atenţie, sunt amintite ca componentele unei porţi din altă lume(istorie, viaţă sau civilizaţie) şi nu ca un reper geografic spre un alt ţinut(teritoriu)! Este ceva foarte important, ce nu a fost remarcat de nimeni! Cu ocazia rescrierii cuvintelor lui Platon, în textele rămase, nu primim nici un indiciu clar în sensul că am putea pune semnul de egalitate între locaţia strîmtorii şi poziţionarea Coloanelor. Noi din comoditate ne-am grăbit să facem acest lucru. Poate am avut dreptate, poate nu! Întradevăr în primele rînduri se vorbeşte de Coloanele controversate după care se vine cu precizarea că cele prezentate în continuare se aflau după strîmtoarea mai înainte amintită. Cuvîntul de precizare folosit este extrem de larg în înţeles şi poate duce oriunde, dar ceva sigur rezultă! Coloanele sunt amintite clar ca părţi integrante ale teritoriului atlantic, deci trebuiau să se situeze undeva după strîmtoare şi nu pelaterele acesteia. Aceste construcţii herculiene, deoarece construcţii puteau fii, sunt prezentate cu literă majusculă ce ne atrage atenţia că erau nume proprii distinctive faţă de orice comun posibil. Strîmtoarea întotdeauna apare cu literă mică pe cînd coloanele cu litere mari în orice ocazie pentru că se refereau la ceva special şi extraordinar pentru timpurile de atunci. Ce este grav, s-a stabilit că erau două la număr fără a avea ceva clar indicat în acest sens în legendă. Din nefericire s-a găsit o astfel de locaţie asemănătoare la Gibraltar şi s-a acceptat fără nici o rezervă că aici au fost şi aici sunt atît Coloanele lui Hercule cît şi strîmtoarea amintită! Dacă analizăm puţin cuvintele lui Platon, mai departe, ne putem da seama că ne-am grăbit în alegerea Gibraltarului!
Să încercăm să schiţăm cele rezultate din descrierea rămasă, vezi Fig.1
Fig.1
Reiese clar că, strîmtoarea nu reprezenta o despărţire dintre două întinderi de ape diferite ci o legătură între apele unei şi aceeaş Mare care învăluia Atlantida. Este precizat clar că tot ce se afla dincolo era într-o(singură, una şi aceeaş) adevărata mare!!! Concret ne este descris un teritoriu înconjurat de ape cu o cîmpie spre exterior care se putea observa de pe marginile strîmtorii. Dacă nu era aşa, cum se putea prezenta geografia de dincolo de strîmtoare dintr-o poziţie de observare exterioară directă cu ochii? Dincolo, avansînd de la ţărmul celălalt al strîmtorii prin fîşia de pămînt amintită se putea ajunge în interiorul ţării respectiv la oraşul mitic înprejmuit de un canal circular umplut tot cu apă. Cu acest canal este totul clar, deoarece apărarea localităţilor prin sanţ circular umplut cu apă a fost o metodă foarte obişnuită şi eficientă pe timpuri cînd cei ostili nu posedeau mijloace de transport revoluţionare şi tehnici de luptă avansate. Ce este mai dificil de explicat este mărimea de continent a teritoriului dinspre mare şi strîmtoarea de acces spre interiorul ţării. Logica este simplă şi uşoară! Trebuia să existe spre exteriororul graniţelor statului atlantic un teritoriu destul de lat şi lung de pămînt care cuprindea un lanţ muntos foarte înalt care ascundea restul de văzut. Fiind comparat mărimea acestui pămînt cu un continent putem deduce că, pentru a-l trece era necesar de parcurs cîteva zeci bune de kilometrii sau chiar sute iar acest ţinut se afla sub controlul direct, ca parte integrantă, al statului respectiv. Noi ne luăm după sensul actual al cuvîntului continent eliminînd din start că în trecut logica, de atunci, ar fi putut acorda un alt înţeles posibil expresiei respective! Oraşul capitală este amintit a fi amplasat pe o insulă de unde trecînd pe alte asemenea formaţiuni insulare se putea ajunge oriunde, chiar şi pe un alt continent. Aceste locaţii fiind doar menţionate, neavînd descrieri detailate în nici-o legendă rămasă, reiese că au fost amintite doar în urma unor informaţii primite de la atlantici fără a avea elenii dreptul de a le vizita, sau fără a avea curajul de a face datorită distanţelor considerate uriaşe la acea vreme. La eleni pe lîngă o teamă reală faţă de tot ce era departe exista şi o groază enormă de necunoscut. Concluzia rezultată este că, pentru locaţia Atlantidei trebuie identificat un podiş destul de întins ca mărime înconjurat de munţi înalţi cu posibile strîmtori de acces care împreună puteau asigura o barieră greu de trecut pentru cei necunoscători, dar şi un zid excelent de apărare şi ascundere de privirile nedorite. Acest podiş înconjurat aproape ermetic de munţi trebuia să aibă spre exterior o zona deluroasă care cobora la malul unei mări, Mare ce despărţea insula vestită de restul lumii cunoscute de greci. Cele două lumi erau despărţite de o rîpă adîncă peste care trebuia trecut printr-o trecere îngustă de genul unui pod sau ceva asemănător ca soluţie tehnică. În continuarea teritoriului amintit, a podişului, urma să existe un ţinut vast pe care se putea trece, adică se putea ajunge cu picioarele pe pămînt! Lucru care ne duce iarăşi la ideea unei peninsule ca termen geografic actual! Totul situat nu departe de teritoriile Greciei pre-preantice! Ce rămîne inexplicabil, deocamdată, este descrierea teritoriului atlantic propriu zis ca format dintr-o o serie de insule peste care trebuia trecute în a ajunge la continentul opus. Dar şi acest lucru ar avea o explicaţie foarte simplă, ce vom afla puţin mai încolo! Tot atunci nu ne-am pus întrebarea: Oare regatele de peste mări şi ţări, dincolo de imense munţi şi păduri înfricoşătoare cu multe pericole ciudate întîlnite de cei care aveau curajul să le înfrunte, străbătuţi de fiii unori împăraţi care doreau să dovedească înţelepciunea în căutarea unori bogăţii spirituale respectiv materiale nemaiîntîlnite, etc. şi etc., nu sunt legate de această ţară fantastică descrisă în legenda lui Platon? Basmele atît de îndrăgite de copii au apărut mult după legendele antice fiind aduse din orientul mai mult sau mai puţin îndepărtat, ajungînd la noi prin intermediul popoarelor Asiei mici. Aceste minunate poveşti de adormit copii, care pot naşte vise minunate chiar şi la adulţi, au fost importate de cei care căutau să deschide drumurile comerciale cu statele din Orientul îndepărtat în era noastră de după Hristos. Aceste lucrări literare au fost prelucrate la formele cunoscute azi, în aşa măsură, încît au devenit total inutile pentru cercetările ştiinţifice ulterioare. Astfel de opere nu se nasc niciodată pe teritoriul în cauză ci pe cele îndepărtate de acesta, adică undeva peste mări şi ţări, din care motiv locurile fantasmelor descrise în basme şi poveşti nu trebuiesc căutate undeva pe continentul asiatic, american, african sau australian.
http://www.agero-stuttgart.de/
