Descoperirea datoriei a fost făcută de profesorul universitar Radu Golban și a fost certificată de Banca Naţională a României, prin vocea lui Adrian Vasilescu. Imediat, la aflarea descoperirii, Germania a luat măsuri: profesorul Golban, la presiunile Cabinetului Merkel, a fost dat afară de la universitatea din România unde preda, și anume Universitatea de Vest din Timișoara. E posibil așa ceva în 2013, într-o Europă civilizată? Ne lămurește chiar profesorul Golban.
Reporter: Domnule Golban, am auzit că a venit ordin din Germania să nu mai predați la o universitate din România. O fi adevărat? Nu s-a mai întâmplat asta de pe vremea celeilalte uniuni, Uniunea Sovietică, când Rusia putea da afară și trimite la Canal toți profesorii universitari de top din România.
Radu Golban: Așa mi s-a spus. Rectorul Universității de Vest, domnul Marilen Pirtea, mi-a relatat prin viu grai, într-o ședință la care au participat mai multe persoane, și mi-a scris într-un e-mail că directorul de departament și încă un profesor care a înființat secția unde predam susțin de repetate ori că a intervenit consulul Germaniei.
Rep.: Am auzit că ați supărat Germania cu o notă de plată mai veche. Cum ați găsit-o?
R.G.: Pentru elaborarea cărții UEM – încotro? (publicată în 2011 în cadrul unei prestigioase edituri din România), împreună cu doamna conf. univ. dr. Mihaela-Brândușa Tudose, coautor al lucrării anterior menționate, am analizat și structurile de colaborare monetară din Europa din timpul celui de Al Doilea Război Mondial. Cu surprindere, am sesizat existența unui model de colaborare monetară impus de Germania nazistă în Europa. Acest sistem bazat pe cliring și cursuri de schimb fixe ne-a trezit interesul în mod special. Mai ales extrasul de cont al Casei de Compensație a Germaniei, o instituție pe lângă Reichsbank, a stat în centrul atenției, deoarece prezintă soldurile Germaniei față de țările asociate în acest model de colaborare. Suma de 1,126 miliarde Reichsmark evidențiată în acest extras de cont a reprezentat la început doar o constatare și un argument în cadrul tematicii cărții; ulterior, a devenit o provocare.
„Acest sold (n.r. – de 1,126 miliarde de mărci germane) este descoperit și în ziua de astăzi“
Rep.: Cine poate demonstra că Germania n-a achitat nota aia de plată? Se poate spune că e făcătură?
R.G.: Consider oportună prezentarea cadrului legal în contextul căruia am invocat recuperarea datoriilor Germaniei din relațiile comerciale cu România. În primul rând, invoc articolul 28, paragraful 4, din Tratatul de pace dintre România și Puterile aliate și asociate, adoptat în 10 februarie 1947, la Paris, care prevede: „Fără a prejudicia dispozițiunile de mai sus, precum și orice alte dispozițiuni luate în favoarea României și a cetățenilor români, de către Puterile ocupante ale Germaniei, România renunță, în numele său și în numele cetățenilor săi, la orice pretențiuni împotriva Germaniei și a cetățenilor germani, pendinte la 8 mai 1945, cu excepțiunea pretențiunilor rezultând din contracte și alte obligațiuni an- terioare datei de 1 septembrie 1939, precum și din drepturi dobândite înainte de aceeași dată. Această renunțare va fi considerată ca înglobând creanțele, toate pretențiunile interguvernamentale în legătură cu aranjamentele încheiate în cursul războiului, precum și toate pretențiunile cu privire la pierderi sau daune ivite în timpul războiului“.
Așa cum reiese din reglementările Tratatului, soldul României nu s-a prescris; mai menționez că Tratatul a fost ratificat prin Legea nr. 304/30.08.1947 (publicată în Monitorul Oficial nr. 199/30 august 1947), care reia precizarea că România renunță la orice pretenții împotriva Germaniei, vizate fiind totalitatea angajamentelor ce decurg din relațiile derula- te în perioada 1 septembrie 1939 – 8 mai 1945. Doresc să precizez că, în cadrul conferinței de la Londra, din anul 1953, când Germania și-a asumat întreaga răspundere și respon- sabilitate pentru toate datoriile Reichului, s-a lămurit și problema soldurilor deficitare rezultate din operațiunile de cliring deru- late cu Belgia, Franța, Elveția, România etc. Motivul pentru care România nu a participat la conferința de la Londra se bazează pe articolul 5, alineatul 4 al Tratatului acestei conferințe, care este identic cu articolul 28 din Tratatul de pace dintre România și Puterile aliate și asociate. Ambele acte normative exonerează Germania de plata despăgubirilor aferente perioadei 1.09.1939 – 8.05.1944. Conform jurisdicției germane, articolul 5, alineatul 4 este legea de internalizare a Tratatului de Pace de la Paris în legislația germană. În concluzie, acest sold este descoperit și în ziua de astăzi. Este bine de știut că această sumă nu reprezintă nici o despăgubire de război.
„Dacă ar trebui să plătească datoriile după cel de Al Doilea Război Mondial, Germania ar plăti echivalentul unui PIB (aproximativ 2.000 de miliarde de euro pe an)“
Rep.: Ce șanse sunt să vedem stinsă în mod corect datoria? Ce instituții ar trebui să se zbată pentru recuperarea ei? Am văzut că și domnul Vasilescu de la BNR susține ideea datoriei istorice a Germaniei față de România.
R.G.: Dar mai întâi de toate ar fi bine să ducă tratative directe cu Germania. Plecând de la ideea că, începând cu anii ’70, mai multe țări est-europene (chiar și România) au cerut de la Germania, din păcate, doar despăgubiri, nu și lămurirea soldurilor de cliring, și că Ger- mania a exercitat o presiune mare asupra lor, ar fi bine ca astăzi tratativele să fie aduse în atenția publicului. România nu ar avea nimic de ascuns, ci doar de profitat de transparența maximă în aceste demersuri oficiale. În ca- drul unei dezbateri din luna martie 2012, sub egida Consiliului de Administrație al Băncii Naționale a României, se confirmă existența creanței asupra Germaniei la Casa de Compensație de aproximativ un miliard Reichsmark la sfârșitul anului 1944, fapt ce constituie un mare progres față de discreția remarcabilă a acestei instituții în ultimii doi ani. Cel mai mare succes al dezbaterii îl repre- zintă faptul că, totuși, Banca Națională admite existența unei datorii a Germaniei față de România în 1947 de 14 miliarde de lei, ce a fost considerată de autoritățile acelor timpuri ca fiind o „creanță nesigură asupra străinătății“. Ceea ce a fost nesigur în 1947 nu se mai poate spune astăzi despre motorul economic al Europei.
Rep.: Dacă nu ne dau banii înapoi, măcar să le cerem bunuri. Ce să ne dea în schimbul datoriei? Autostrăzi, motoare nemțești, o echipă de fotbal de mondiale?
R.G.: După șaptezeci de ani este mai greu din partea României să ceară suma datorată decât îi este Germaniei să ceară, tot după șaptezeci de ani, restituirea imobilelor Grupului Etnic German confiscate în 1944. Dar și o colaborare economică mai strânsă sub o formulă mai europeană de investiții, transfer de tehnologie, proiecte de infrastructură etc. poate stinge de asemenea o datorie. Nu este neapărat important ca o datorie să fie plătită doar prin transfer bancar.
