Ilie Serbanescu
Adevărata criză din România abia de acum încolo va începe. Nu neapărat mâine sau săptămâna viitoare, poate nici măcar în trimestrul următor, dar declanşarea acestei crize este inevitabilă. Si va fi una de durată, căci – stupoare! – nu va veni nici de la nefericitul buget public şi nici de la etern incriminatul sector economic de stat, ci de la sectorul privat.
Aoleo! Blasfemie! Tocmai mântuitorul sector privat este pus în discuţie! Da, şi fără ezitări! Sectorul privat l-a înlocuit, cu o viteză ameţitoare la scară istorică , pe cel de stat, atotstăpânitor în urmă cu numai două decenii. Înlocuirea s-a făcut nu atât prin verdictul forţelor pieţei, ci mai mult prin decizie politică, pe baza prezumţiei că sectorul privat este mai bun decât sectorul de stat. Prezumţie în principiu corectă şi chiar verificată practic pe multe meridiane ale lumii. Neprobată însă în România! Un transfer halucinant de la stat la privat a avut loc în 20 de ani printr-o violenţă neîntâlnită. Sectorul economic de stat s-a subţiat până la o contribuţie de numai 7% din PIB. Minunatul şi performantul sector privat face acum legea. Cu toate acestea, România a rămas tot subdezvoltată, tot în coada Europei în orice clasament şi cu productivitatea muncii tot în zona retrogradării. A pierdut peste 4 din 8 milioane locuri de muncă, iar săracii ei hălăduiesc cu milioanele în bejenie naţională.
Admiţând însă că în general sectorul privat este mai bun decât cel de stat, atunci ce l-a împiedicat să nu fie un succes şi în România?! Simplu: în România sectorul privat nu s-a dezvoltat organic, în mod natural în timp şi spaţiu, ci a fost băgat pe gât prin decizie politică şi înşurubat în economie prin furt pe seama sectorului de stat, sub paravanul diversiunii că acesta din urmă este cel mai prost manager. N-avea cum în aceste condiţii să se nască şi să crească performant şi competitiv. După două decenii de devalizare de către privaţi (persoane juridice şi persoane fizice) activele statului sunt însă de acum pe sfârşite. Ca atare, privaţii vor trebui să conteze de aici încolo pe o devalizare mai slabă a activelor statului şi nu pentru că statul român s-ar fi trezit cumva, ci pentru că aceste active vor fi mai puţine şi mai subţiri. Mai pe scurt, sectorul privat va trebui mereu mai mult de acum încolo să se descurce singur, adică altfel decât până acum când toate problemele sale de fond au fost rezolvate pe seama statului, prin transferuri directe oficiale de active (aşa-zisele privatizări), prin transferuri directe neoficiale care reprezintă probabil cea mai mare parte (vânzări subfacturate către privaţi şi achiziţii suprafacturate de la privaţi), prin transferuri indirecte (evaziune fiscală). Sectorul privat, autohton şi străin, va trebui să se acomodeze la noua situaţie în care va lipsi supapa apelului practic gratuit la resursele statului. Acomodarea, care presupune schimbări structurale, manageriale, strategice şi tactice, va dura probabil 10-20 de ani şi va genera o criză profundă.
Procesul de acomodare a sectorului privat (autohton şi străin) la economia fără stat ce se conturează va fi îndelungat şi va genera o criză profundă. Deja sectorul privat încearcă în mod disperat să-şi arunce problemele în cârca oricui se află în preajmă! Până acum statul era lada sa aproape exclusivă de gunoi. Subţierea până la dispariţie a sectorului economic de stat a strâns la gât această ladă de gunoi. Si atunci, sectorul privat îşi îndreaptă tirul spre … sectorul privat! La mereu mai substanţialele neplăţi, băncile răspund cu executări silite. Ciuca bătăilor o formează, în asemenea circumstanţe, fraţii privaţi nebancari: clienţi şi mai ales furnizori! Arieratele sectorului privat – practic de două ori mai mari decât cele atât de anatemizate ale sectorului de stat – sunt în proporţie de două treimi la bieţii furnizori, privaţi şi ei şi captivi într-o situaţie fără ieşire. Ce altceva este explozia de proceduri de insolvenţă decât încercarea de ieşire din restrişte pe seama fârtaţilor privaţi?! Să nu-i uităm însă pe bieţii salariaţi. Statisticile arată că, din acest an, pentru prima dată de la declanşarea crizei, creşterea de salarii în sectorul privat este zero.
Prezenţa masivă şi atotputernică a capitalului străin în sectorul privat din România conferă specificităţi notabile procesului. Capitalul străin a ajuns să deţină o poziţie dominantă, controlând practic întreaga axă majoră a economiei, toate punctele strategice şi sectoarele performante. Evident, nu prea are nevoie de un răgaz pentru competitivizare. A venit în România deja competitiv şi a fost aici de fapt lupul între oi. Dar, indiferent dacă se recunoşte sau nu, şi-a datorat implantarea şi dezvoltarea în proporţie covârşitoare jecmănirii statului român. Da, da, jecmănire! Să nu ne ferim de acest termen! Pentru că a lua active strategice aproape gratis dintr-o economie şi a te extinde în aceasta prin investiţii minore şi mai ales prin subfacturări ale livrărilor în străinătate şi suprafacturări ale achiziţiilor din străinătate înseamnă nimic altceva decât jecmănire! Din bagatela de vreo 55 miliarde euro investiţii directe cu care capitalul străin a pus stăpânire pe România, nici măcar o treime nu reprezintă investiţii “de la zero”, grosul constituindu-l acaparări de active existente şi plasamente speculative. Asta nu-i dezvoltare capitalistă, ci exploatare colonialistă! În faţa dispariţiei activelor statului şi secătuirii resurselor ţării, capitalul străin mai are de făcut doar un pas: părăsirea acesteia! Până la un asemenea pas însă, capitalul străin va mări presiunea în direcţii bine ţintite: grăbirea exploatării până la epuizare a rezervelor minerale ale ţării, accentuarea subordonării capitalului autohton, înăsprirea caracterului discreţionar la dispoziţia patronilor a relaţiilor de muncă şi sporirea subjugării prin preţuri a consumatorilor români îndeosebi în sectoarele monopoliste pe care le controlează.
Si, rămas fără poziţii şi pârghii în economie, statul român nu va putea face nimic! Nici chiar dacă ar vrea!
