După cum este cunoscut, conform ultimului raport semestrial al experților Fondului Monetar Internațional, China va deveni în 2017 cea mai mare putere economică a lumii, iar statele din Grupul BRIC (Brazilia, Rusia, India și China) vor devansa în 2018 cele mai dezvoltate state ale Occidentului (Franța, Germania, Japonia, Regatul Unit și SUA) în ceea ce privește produsul intern brut calculat în dolari internaționali, ne scrie cititorul nostru, Dr. Ing. Nicolae Țăran.
Dar cum poate fi explicată această schimbare la față a economiei globale ? Ce anume a determinat fenomenalul sprint economic din ultimul deceniu al Chinei, al Indiei, al Rusiei și al Braziliei ? Și de ce SUA, Japonia, Germania, Regatul Unit și Franța s-au dovedit incapabile să facă față acestui sprint ?
În opinia mea, această surclasare economică a celor mai dezvoltate state occidentale de către statele din BRIC reprezintă o mutație economică, socială și politică fără precedent în istoria ultimilor cinci secole. Evident, este foarte greu de identificat factorii cauzali ai acestei mutații. Totuși, analizând modalităților de alocare a PIB în economiile din eșantionul anterior se poate observa relativ ușor că există o mare diferență între politicile de creștere economică operaționalizate mai ales în ultimul deceniu de către cele două grupuri de macro-state, ca să spun așa, aflate într-o necruțătoare competiție pentru resurse și pentru putere. Astfel, pentru SUA, Japonia, Germania, Regatul Unit și Franța stimularea prin printarea de bancnote a consumului curent a reprezentat cea mai importantă componentă strategică a politicii de intensificare a creșterii economice din ultimul deceniu. Dimpotrivă, politicile de creștere economică operaționalizate în ultimul deceniu de statele din grupul BRIC au avut drept numitor comun alocarea preferențială a PIB pentru investiții și nu pentru consum. Statele din G5 au pariat, deci, în dificilul proces de selectare a celei mai adecvate politici de creștere economică, pe cartea consumului, iar statele din BRIC au pariat pe cartea investițiilor. Aceaste alternative strategice – consum versus investiții – sunt reflectate deosebit de clar în studiul de caz prezentat în continuare.
EN – exporturi nete = exporturi – importuri de bunuri și servicii. Sursa datelor: International Monetary Fund, World Economic Outlook Database, April 2013.
Să analizăm acum beneficiile și costurile celor două politici de creștere economică în scopul evaluării eficacității și a eficienței acestora pe termen lung. Din datele prezentate anterior rezultă că stimularea consumului prin injecții monetare a determinat în ultimul deceniu o diminuare a raportului dintre investiții și consum în statele din G5. Astfel, dacă în 2003 valoarea raportului dintre investiții și consum în aceste state era de 23 de cenți per dolar, în 2012 valoarea acestui cost s-a redus la 20 de cenți per dolar. În cazul statelor din BRIC, valoarea aceluiași indicator de eficiență macroeconomică era de 46 de cenți per dolar în 2003 și de 63 de cenți per dolar în 2012. La prima vedere, deci, politica stimulării creșterii economice prin injecții monetare practicată în statele din G5 pare a fi cu mult mai eficace și mai eficientă comparativ cu politica stimulării creșterii economice prin amplificarea investițiilor în economia reală, politică aplicată cu consecvență în ultimul deceniu mai ales în China, în India și în Rusia. Însă,dacă luăm în considerare și efectele colaterale ale politicii de stimulare a creșterii economice prin tipărire de monedă (șomajul la cote extreme, recesiunea și stagnarea persistentă, diminuarea pe termen lung a competivității și mai ales indatorarea excesivă a sectorului public și privat al economiei), atunci ineficacitatea și nesustenabilitatea acestei politici de creștere economică devin evidente. Datele prezentate în continuare reflectă foarte clar consecințele dezastruoase ale politicii de stimulare a creșterii economice prin tipărire sistematică de monedă.în scopul masificării consumului.
DPB – datoria sectorului public; PPR – datoria sectorului privat. Surse de date: 1. International Monetary Fund, World Economic Outlook Database, April 2013; 2,The World Bank, Indicators; 3. Eurostat, Macroeconomic Imbalance Procedure (MIP).
Într-adevăr, din matricea precedentă rezultă că politica tipăririi de monedă în scopul intensificării creșteri economice, o politică practicată cu o incăpățânare ciudată în SUA; în Japonia și în Regatul Unit s-a dovedit a fi o opțiune strategică catastrofală. Dar oare de ce ? Pentru că masa monetară excesivă pusă în circulație prin intermediul bancilor s-a acumulat in cea mai mare măsură în sectoarele financiare și imobiliare din aceste state datorită rentabilității extrem de ridicate pe termen scurt a plasamentelor financiare in contextul excesului de monedă. Drept urmare, excesul de monedă nu a fost utilizaț de către investitori pentru finanțarea creșterii stocului de capital din economia reală, ci a fost investit la nesfârșit mai ales pe piețele sceundare de capital. În aceste condiții, investițiile din economia reală a statelor din G5 au fost subfinanțate în ultimul deceniu, ceea ce a generat pe termna lung un declin fără precedent al competitivității companiilor nefinanciare. Această teribilă combinație de efecte perverse reprezintă cauza evidentă a îndatorării excesive a sectorului public și privat al economiei, respectiv al subfinanțării investițiilor din sectorul privat al economiei, în cazul tuturor statelor din G5.
În acest context,creșterea economică bazată pe un nivel ridicat al investițiilor din economia reală, fenomen specific statelor din BRIC, s-a dovedit a fi o opțiune strategică cu mult mai fezabilă decât cea bazată pe stimularea creșterii economice prin exces monetar. Cu alte cuvinte, politica de creștere economică practicată în ultimele decenii de statele din BRIC reflectă faptul că atunci când investițiile în economia reală reprezintă factorul determinant al creșterii economice, fiabilitatea procesului de creștere este cu mult mai mare comparativ cu situația în care investițiile financiare reprezintă pricipala motivație a investitorilor. Dar ce consecințe implică creșterea economică determinată de alocarea prioritară a investițiilor în economia reală ? O asemenea opțiune strategică implică foarte multă sudoare și foarte multe sacrificii. Spre exemplu, în anul trecut raportul dintre investiții și consum a fost în China de 93 de cenți per dolar. Spre deosebire, în același an investițiile din economia SUA au totalizat doar 18 cenți pentru fiecare dolar cheltuit pentru consum ! O diferență uriașă, nu ? Dar ce s-ar fi întâmplat dacă chinezii ar fi investit anul trecut doar 18 cenți și nu 93 de cenți pentru fiecare dolar cheltuit pentru consum ? În acest caz ipotetic consumul public și privat ar fi crescut în China cu 65%, iar investițiile ar fi scăzut cu 72% comparativ cu nivelul efectiv al consumului și al investițiilor ! Dar de ce majoritatea chinezilor se incăpățânează să investească atât de mult în infrastructura de trensport, in comunicații, în producție, în invățământ, in cercetare și nu în restaurante de lux, în vile megalomane și în mașini costisitoare? Și de ce procedează la fel majoritatea brazilienilor, rușiilor și indienilor ?
Fără indoială, întrebările anterioare sunt retorice. Este evident că apetența exacerbată pentru consum, specifică americanilor, britanicilor și japonezilor, nu a contaminat încă China, India, Rusia și Brazilia. Dimpotrivă, convingerea că dezvoltarea economică pe termen lung, la fel ca și câștigarea unui război, nu este posibilă decât prin sudoare și sânge este extrem de veche și de populară în statele din grupul BRIC. Din acest motiv, ascensiunea neașteptată din ultimul deceniu a Braziliei, a Rusiei, a Indiei și mai ales a Chinei nu mai poate fi oprită. O ierarhie economică în care dominația Occidentului părea veșnică este gata să se prăbușească datorită acestei fulminante ascensiuni. Sic transit gloria mundi!
http://romanian.ruvr.ru/
