Mai mult decât oricare altă societate veche, lumea greacă a fost preocupată de educaţia membrilor comunităţii ei. Această educaţie era, înainte de toate, una practică, ce privea individul şi cetatea. În atingerea ţelului, principalele mijloace de educaţie sunt gimnastica şi muzica. Prima cultivă corpul omului, a doua, înţeleasă în sens larg ca totalitate a artelor patronate de muze, cultivă sufletul şi spiritul omului. Platon se separă de opinia curentă a dublului obiectiv al educaţiei, care are la el ca ţel unic, indiferent de mijloace, cultivarea spiritului.
Educaţia intelectuală ţinea, la Atena, până la 14 ani; copiii învăţau scrisul şi cititul, noţiuni de aritmetică, muzica şi poezia. Mult mai târziu – şi numai băieţii cu mijloace materiale – învăţau oratoria şi filosofia, „ştiinţa ştiinţelor”, pe lângă profesori celebri. Cultivarea trupului prin gimnastică se făcea după 14 ani, de regulă, în cadrul unor gimnazii, dotate cu terenuri de sport şi bazine de înot şi împodobite cu statui, fântâni şi porticuri. Cea mai mare popularitate o avea atletismul, combinat în pentatlon – alergări, sărituri, aruncarea discului, a suliţei şi lupte clasice -, pentru cultivarea deplină a trupului.
La Atena, educaţia viitorilor cetăţeni cădea, sub aspect juridic, în seama statului, chiar dacă în practică cetatea acoperea numai cheltuielile pentru orfanii de război.
Marile modele de educaţie, elaborate de lumea greacă, apar în cadrul politic concret în care omul îşi duce existenţa. Din această perspectivă, cultivarea trupului şi a spiritului la nivelul copilăriei şi adolescenţei reprezintă numai începutul formării omului. Valorile marilor modele vizează normele morale de conduită ce călăuzesc pe om în cursul întregii vieţi. Privită astfel educaţia, distingem câteva mari modele.
Omul ca fiinţă politică
Aristotel defineşte omul-cetăţean ca o „fiinţă politică” (zoon politikon). De aceea, sarcina de căpetenie a cetăţii este educaţia cetăţenilor ei şi, în consecinţă, iniţiativa individuală trebuie să fie cât mai limitată. Cetatea orientează această educaţie către interesele sale. În viziunea lui Platon şi Aristotel, aspiraţia acestei educaţii trebuie să fie formarea unor cetăţeni liberi şi cinstiţi. Îmbinarea educaţiei corpului şi a spiritului are ca ultim scop crearea unui cetăţean animat de sentimentul de nobleţe şi ideea de libertate.
Educaţia omului nu poate fi imaginată în acest sistem în afara cetăţii. La Atena, noţiunea de cetăţean nu se defineşte în raport cu apartenenţa unui om la cetate, unde participă la viaţa economică şi socială, ci prin modul în care se implică în problemele corpului politic, în „participarea la justiţie şi putere”, cum spunea Aristotel. Dreptatea însăşi e un lucru politic şi ea nu există în afara cetăţii. Aici omul îşi cultivă virtuţile şi îşi probează forţa sa morală, substanţa spiritului civic atenian. Aceasta nu înseamnă că omul, cetăţeanul îşi subordonează comandamentele morale intereselor cetăţii. Dimpotrivă, în viziunea lui Aristotel, cetăţile se definesc în funcţie de atingerea scopului suprem, care este „traiul bun” al cetăţeanului, identificat cu „fericirea” omului. Sunt „fericiţi” numai acei oameni care aşază la baza existenţei lor virtutea şi înţelepciunea, din care nu sunt excluse însă bunurile corporale. Ţelurile cetăţii „juste” nu trebuie să se opună ţelului cetăţeanului său. În cetăţile “injuste”, cum este Sparta, educaţia, organizată aproape exclusiv pentru război, este nocivă.
Care este relaţia între acţiune şi contemplaţie în educaţia cetăţeanului? Acţiunea, din care nu este exclus războiul, trebuie să existe numai pentru pace. Virtuţile acţiunii sunt vitejia şi războaiele. Dar scopul păcii este asigurarea timpului contemplaţiei pentru membrii cetăţii. Principala virtute a vieţii contemplative este filosofia. Oamenii ce se disting prin virtute îmbină cele două moduri de viaţă: acţiunea şi contemplaţia, viaţa politică şi viaţa filosofică. Aristotel pare să arate preferinţă pentru viaţa activă, câtă vreme ea cuprinde şi contemplaţia, prin gândirea ce stă la baza faptei.
Traiul conform naturii umane
Prăbuşirea cetăţilor greceşti în veacul al IV-lea î.Hr. a însemnat dispariţia cadrului natural al educaţiei greceşti din secolele clasice, când poIis-ul era terenul şi scopul acţiunii şi gândirii membrilor comunităţii lui. Crearea imperiului universal al lui Alexandru cel Mare, în care dispar cetăţile greceşti şi valorile lor, lasă pe om singur, lipsit de principalele sale repere din vechea cetate. În noua ordine politică elenistică, în care acţiunea omului este îngustată la maximum de guvernarea despoţilor, principalul mod de viaţă este contemplaţia, care are ca obiectiv, aproape exclusiv, cultivarea eului, a individului.
Cel mai important model de educaţie este conceput de filosofia stoică, principalul curent filosofic ce domină epoca elenistică. Stoicii au făcut din adaptarea omului la legile naturii principala virtute. Aceasta înseamnă a trăi şi a acţiona conform raţiunii. Ţinta ultimă a vieţii, conformă naturii şi raţiunii, este conservarea individului în noul cadru politic al lui Alexandru cel Mare.
ldeea centrală a modelului educaţional al stoicilor este acceptarea de către om a destinului, ca lege naturală supremă. Împăcarea cu acest destin este cheia fericirii lui. Contrare naturii sunt pasiunile, ce-l pot domina pe om: lăcomia şi dorinţele trupului, durerea şi teama. Stăpâniţi de aceste pasiuni, oamenii îşi pierd nu numai fericirea, ci şi echilibrul sufletului.
Principiile educaţiei stoicilor nu se limitează la contemplaţie. Din idealul lor de a trăi şi a acţiona potrivit naturii decurge existenţa a două virtuţi, ce ne leagă de semenii noştri: prietenia faţă de aproapele nostru şi solidaritatea cu întreaga umanitate. Ca şi Platon ori Aristotel, stoicii vedeau în prietenie sentimentul superior, propriu oamenilor înţelepţi. În ceea ce priveşte solidaritatea cu toţi oamenii, în care dispar vechile frontiere ale cetăţii greceşti – eleni/barbari ori oameni liberi/sclavi ei puteau afirma că „singura cetate justă este cetatea lumii”. Pe acest teren, nu erau departe de creştinii de mai târziu, dar legăturile omului cu comunitatea, fie ea îngustă a cetăţii, fie universală a imperiului, rămân secundare pentru stoici, în raport cu imperativele individului.
În acelaşi climat, creat de dispariţia valorilor lumii cetăţii, apare un alt model de educaţie, ce se revendică tot din fidelitatea faţă de legile naturii şi care a fost elaborat de Epicur (341-270 î.Hr.). Dacă binele suprem la stoici era virtutea, la epicurei el se numeşte „plăcerea”. Omul trebuie să alunge din existenţa lui toate superstiţiile şi spaimele create de zei, care tulbură liniştea şi echilibrul sufletului. Zeii sunt, pentru Epicur, străini de problemele omului şi, în consecinţă, nu trebuie amestecaţi în viaţa acestuia. Viaţa simplă de fiecare zi, departe de zgomotul lumii, este sursa cunoaşterii omului şi a echilibrului său sufletesc. Nevoile naturale ale oamenilor trebuie să fie simple: un prânz frugal, dispreţul faţă de bunurile materiale ori faţă de legăturile sociale şi politice ale comunităţii („să trăim ascunşi”). Sistemul de valori al lui Epicur a găsit adepţi şi în lumea romană şi a fost dezvoltat de Lucreţiu.
Aceste valori educative au fost, de la Renaştere încoace, surse de inspiraţie în elaborarea de către europeni a propriilor modele de educaţie. Pentru că ele nu sunt străine de cugetarea şi simţirea noastră şi, aşa cum observa cu două secole în urmă Hegel, „orice om care gândeşte, când se apropie de Grecia, se simte acasă”.
sursa: Stelian Brezeanu, Istorie: manual pentru clasa a IX-a, Bucureşti, ALL EDUCATIONAL, 1999, p. 14-16
http://istoriiregasite.wordpress.com/
