Nu mi-am pierdut încrederea în copiii din ziua de astăzi din cauza notelor catastrofale pe care le iau la testele de matematică, din cauza nonșalanței cu care își masacrează în scris limba maternă, din cauza dezinteresului față de citit, învățat și școală sau din cauza idolilor de carton cărora li se închină, ci datorită faptului că nu mai știu să se joace. Tehnologia, oricât de evoluată ar fi, nu poate suplini interacțiunea și comunicarea directă dintre oameni.
Am întrebat în urmă cu câteva zile un băiat de 10-11 ani dacă s-a urcat vreodată într-un copac. „Da ce-s, maimuţă?”, a fost replica lui. Şi copilul era de la sat, nici măcar de la oraş! Am rămas uluit de acest răspuns. L-am abordat pentru că nu am mai văzut de ani de zile vreun copil căţărat într-un pom. Recunosc, fuga aceasta a tinerilor de orice înseamnă interacţiune cu natura mă îngrozeşte. La fel ca şi lipsa lor de imaginaţie.
În copilărie ştiam fiecare creangă a dudului din curte şi a nucului din faţa casei, dar simţeam mereu această dorinţă nestăviliă de a cuceri noi şi noi culmi, fie că era vorba de plopi, meri, caişi, stejari, cireși sau peri. Ceea ce vedeam în filme şi citeam în cărţi încercam să transpunem în joacă, iar pomii reprezentau nişte terenuri noi numai bune de explorat. Odată urcat în copac îţi puteai imagina că eşti în jungla africană sau amazoniană, că te afli pe catargul unei corăbii de piraţi, că te baţi cu şerpii, leoparzii sau alte lighioane, că pilotezi un avion, că te pregăteşti să sari cu paraşuta, că mergi deasupra unei prăpăstii periculoase, că escaladezi pârtia abruptă a unui munte, că eşti în căutarea unor comori ascunse în cuiburile păsărilor, şi câte şi mai câte!
Abia acum înţeleg că unele jocuri din copilărie nu sunt doar o simplă pierdere de vreme, ci adevărate cursuri de formare prin voinţă, comunicare, învăţare şi divertisment. Prin urmare, am mai întrebat şi un alt ţânc pe care l-am întâlnit dacă îi place să se caţere în pomi. „Da ce, vrei să-mi rup gâtu?”, a fost răspunsul celui de-al doilea. Aceştia sunt parametri în care gândea străbunica mea: „Dă-te jos din pom, vrei să cazi şi să-ţi rupi gâtul? Hai, dă-te jos de acolo!” Mi se pare extrem de trist că un copil de 10 ani a ajuns să gândească şi să se comporte ca o babă. Să fie fricos, previzibil, introvertit, mămos şi plângăcios. Să nu aibe nici o curiozitate, să nu-şi dezvolte nici o aptitudine, să se plafoneze din fragedă pruncie. Îmi imaginez cu groază cum vor arăta şi cum se vor comporta la maturitate copiii fără copilărie. Tinerii lipsiţi de imaginaţie şi vise sunt cel mai mare pericol pentru vremurile ce urmează. Mă sperie această blazare prematură, această retragere în cochilie, această lipsă de cutezanţă şi suficienţă sfidătoare, care închid orizonturi şi transformă visul multicolor al copilăriei într-o realitate plumburie şi apăsătoare.
Copiii-roboți care nu cunosc altceva în afară de console și monitoare vor participa activ la distrugerea acestei planete. Ea poate fi salvată doar de copiii cu genunchii juliți de la căzături și cu botul mânjit de fructele dudului.http://goranmrakic.wordpress.com/
