Ştiinta vindecătoare a dacilor se bucura de atîta faimă in antichitate, încît remediile folosite de ei erau recomandate de marii medici ai timpului, în scrierile lor. Salvate ca prin minune de furia timpului, unele dintre ele au supravietuit pînă azi, oferindu-ne informaţii de excepţie, despre plantele magice ale taumaturgilor daci. Medicii vestiţi ai Antichităţii ştiau care sînt plantele de leac folosite de daci şi, unii dintre ei, chiar au consemnat numele dacice ale unora dintre acestea, precum şi întrebuinţările lor. Din păcate, nu ne-au rămas direct de la daci mărturii despre arta vindecării cu ajutorul plantelor, dar este îndeajuns că grecii şi romanii le admirau priceperea. Doi sînt autorii care ne învaţă despre plantele de leac ale dacilor: Dioscoride şi Pseudo-Apuleius.
Multe dintre indicaţiile cunoscute de daci sînt in concordanţă perfectă cu ceea ce ştim astăzi despre compoziţia chimică a plantelor şi cu întrebuinţarea lor in medicina populara sau ştiinţifică . Astăzi este momentul, mai mult ca oricînd, să ne întoarcem spre ştiinta şi înţelepciunea celor de demult.
1. Aniarsexe
(Onobrychis viciaefolia Scop., Iarba săracă, Sparceta, Baltarina)
Are puterea de a vindeca abcesele simple. Băută cu vin este bună în retenţia de urină, iar ca alifie, amestecată cu untdelemn, este sudorifică. Nu a fost studiată de către medicina ştiinţifică. Nu se cunoaşte utilizarea ei, nici în medicina ştiinţifică şi nici în cea populară.
2. Boudathla
(Anchusa officinalis L., Limba boului, Miruta)
Pusă în vin, pare să fie binefacătoare (inveselitoare, sudorifică). Florile acestei plante au aceeaşi compoziţie ca şi Borrago officinalis (Limba mielului), posedînd, pe langă mucilagiu, o mică proporţie de nitrat de potasiu şi o materie albuminoidă. Medicina ştiinţifică a constatat că planta are proprietăţi emoliente, sudorifice şi diuretice. Este recomandată contra guturaiului, bronşitei, iritaţiilor rinichilor şi retenţiei urinare. Pentru a uşura transpiraţia se foloseşte sub forma de infuzie sau decoct în bolile infecţioase, ca rujeola ori scarlatina. Medicina populară n-o întrebuinţează.
3. Cinouboila
(Bryonia alba L., Mutatoare, Imparateasa, Brei, Cucurbetea, Murătoare cu poame negre, Tigva de pămînt)
Frunzele, fructul şi rădăcinile acestei plante au efecte puternice; din cauza aceasta se pune, cu sare, pe ulceraţii şi pe cangrene. Rădăcina plantei curăţă şi netezeşte pielea şi elimină petele de soare. De asemenea, îndepărtează vînătaile ochilor sau ale feţei, înlătură inflamaţiile şi sparge abcesele. Este bună în epilepsie, in apoplexie şi ajută celor care au ameţeli.
Daca se bea în cantitate mică, ajută celor muşcaţi de viperă. Omoară fătul. Uneori, tulbură mintea, iar dacă este pusă în vulvă, face să vina şi cel de al doilea copil (gemelar). Băută, este diuretică. Se dă dispepticilor, la convulsii, şi celor care au dureri din pricina coastelor rupte. Este bună contra durerilor de splină. Băile cu fiertura din aceasta plantă sînt bune la durerile menstruale şi provoacă avortul. Sucul scos din rădăcină, in timpul verii, ajută la eliminarea flegmei. Fructul este bun la rîie şi lepră. Tot fructul, dacă este băut cu fiertură de grîu, face să vină laptele la lauze.
Din punct de vedere chimic, planta conţine un alcaloid toxic, brionina, un principiu amar, brionitina, fecula, guma, un oleu şi rezina. S-a constatat că această plantă este un purgativ drastic şi un bun antihemoragic. Se foloseşte în atonia tubului digestiv.
Buruiana cunoaşte o largă folosire în terapeutica populară românească, mai ales rădăcina, întrebuinţată ca hemostatic şi impotriva durerilor de cap. Rădăcina rasă şi amestecată cu untură rîncedă se intrebuinţează pentru vindecarea cheliei.
