Printre ființele cele mai nenorocite de pe lumea asta se numără marii mutilați, militari și oameni care în urma unor cumplite accidente de muncă sau în luptele din diferite războaie la care ei au participat pe post de combatanți și-au pierdut picioarele, brațele, ochii sau au rămas cu traume psihice pe viață. Unii dintre ei au rămas fără organele genitale și trăiesc cu sonde implantate 
în corp și prin care elimină excrețiile.
Poate că afirmația mea pare o blasfemie, dar cred că pentru astfel de oameni ar fi fost mai bine de o mie ori ca ei să fi murit decât să fi supraviețuit. Viața lor este un coșmar atât pentru ei cât și pentru cei dragi pentru care respectivii devin o povară.
Totuși, în societatea noastră capitalistă astfel de nefericiți apar la televizor, zîmbesc cu gura până la urechi, sunt fericiți de parcă toată viața lor nu ar fi trăit decât cu gândul să ajungă ologi și ciungi.
Sergentul Rick Clement, aflat în scunul de invalid și soția lui zâmbesc fericiți în micul film postat pe you tube. Nici cei din familie nu par triști și petrec, râzând fericiți în jurul lui Rick și ciocnind paharele. Rick Clement a luptat în Afganistan și și-a pierdut în luptă ambele picioare plus organele genitale. Totuși el și ai lui par fericiți. Mai ales soția, Leanne, care îl sărută cu tandrețe și nu se dezlipește de el.
Inexplicabilă este atitudinea celor din jurul lor (părinți, soții, frați etc). Aceștia stau alături de mutilat și râd și ei cu gurile până la urechi, râd în hohote și se arată deosebit de mulțumiți.
De ce râd acești oameni? Schimbările suferite de mutilatul lângă care ei stau sunt absolut șocante, înfricoșătoare. A râde este ultimul lucru pe care te gândești să-l faci atunci când stai lângă o victimă a războiului. Totuși, oamenii aceia stau lângă Rick și râd.
Iar râsul lor, ținând cont de împrejurare, este și mai șocant decât aspectul bărbatului din care nu a mai rămas decât un ciot. Este 
un râs înfricoșător, asemănător celui din filmele de groază, nepotrivirea lui cu realitatea te înspăimântă mai mult decât omul.
Rick nu mai are nici măcar organe genitale, singurul sentiment care te încearcă văzând așa ceva este cel de milă și de compasiune, dar părinții și frații lui stau râzînd lângă fiul lor care râde la rândul lui și tronează olog de ambele picioare pe un căruț cu rotile pentru invalizi. Nu răniții te cutremură în astfel de imagini ci cutremurătoare este veselia celor apropiați. Dacă este o veselie naturală și dacă ei asta simt cu adevărat (adică amuzament) atunci este ceva în neregulă cu întreaga noastră societate capitalistă.
Dacă oamenii aceștia au fost convinși (de cine?) să râdă atunci astfel de inși sunt complet dezumaniați. Indiferent care ar fi prețul acelui râs, banii ar fi prea puțini pentru a cumpăra un astfel de comportament hilar în împrejurări atât de tragice.
Iar dacă râsul lor este artificial, atunci cui folosește? De ce râd oamenii în capitalism?
Plutonierul român Florinel Enache a luptat și el în Afganistan. A rămas fără picioare și fără mâna stângă. Așezat pe scaunul cu 
rotile râde și el fericit și salută cu mâna la chipiu pe ministrul Apărării venit să-l întâmpine la aeroport în timp ce o fanfară militară adusă pentru a-l întîmpina, intonează veselă imnul național ”Deșteaptă-te române!”.
Scena, de un ridicol desăvârșit și clocită de ”responsabilii cu imaginea” ai Armatei, este demnă de pana lui Jaroslav Hasek și pare coborâtă din romanul ”Peripețiile bravului soldat Svejk în Războiul Mondial”. Dacă nici acum dl președinte Băsescu nu-i dă afară din armată pe cei 50 de foști propagandiști uteciști și politruci ceaușiști ajunși generali ai Armatei Române, atunci, cu toată părerea de rău, trebuie să-i spun că e un mare fraier.
Savantul Stephen Hawking, paralizat de 30 de ani în scaunul cu rotile zâmbește și el fericit și foarte mulțumit, dând de înțeles că locul acela este unicul lucru pe care și l-a visat în viață. Să-l credem?
O altă categorie de oameni care râd pe paginile tuturor ziarelor capitaliste sunt pensionarii. Imaginea standard este bărbatul în vârstă care arată foarte…sexi și care stă lângă soția lui tot în vârstă, care arată și ea tot sexi, mai ceva ca o actriță din filmele XXX pentru adulți, categoria granny . Amândoi râd cu gurile până la urechi, fericiți că sunt pensionari și fericiți probabil la gândul că vor părăsi în curând această lume.
Totuși, cât de fericiți pot fi niște oameni la 70 sau 80 de ani? Un astfel de cuplu nu mai este fericit de cel puțin două decenii! 
Este măcinat de boli, de griji și necazuri, de realitatea apăsătoare din jur care devine pe zi ce trece tot mai sinistră. Cum poți să spui că ești fericit și să zâmbești și să declari că te simți în al nouălea cer când ai 80 de ani? De ce râd oamenii în capitalism?
Este limpede că se întâmplă ceva cu societatea noastră și că lucrurile scapă de sub controlul firescului și al normalității. Apelăm din ce în ce mai des și în doze tot mai riscante la un drog de care am căpătat dependență: cosmetizarea realității. Încearcăm să falsificăm realitatea.
Dar nu tot așa procedau regimurile comuniste? Nu la fel face regimul comunist al lui Kim Jong Un în Coreea de Nord? Nu tot asta făcea regimul lui Ceaușescu pe care noi l-am acuzat că ascundea lumii realitatea și că deforma această prețioasă realitate?
Iată că azi descoperim că și capitalismul face la fel. Dar de ce face asta dacă el a învins în lupta cu comunismul? Care este explicația că apelăm masiv la o astfel de propagandă? Pentru cine o facem? Pe cine mințim? De ce râd mereu oamenii în capitalism?
Marina CALIOPEhttp://universulromanesc.ro/p
