Iată, cea mai cultivată legumă după aliacee şi cartofi, tomata sau pătlăgeaua roşie, pe scurt roşia sau, regional, părădaisa ori părădica, reuşeşte să cumuleze, poate, cele mai multe dintre pasiunile grădinarilor.
Numeroase soiuri şi hibrizi, cultivare în mediu protejat sau în aer liber, umbrire cu plase, semănat direct sau plantare de răsaduri, tratamente cu substanţe chimice de sinteză sau numai cu ceaiuri din plante, copilire, desfrunzire sau tufă cum dă Domnul, ce mai, câte grădini atâtea obiceiuri.
Mătuşa Viorica, sora tatei, ultima supravieţuitoare din generaţia părinţilor mei, a împlinit, săptămâna trecută, 82 de ani. În ciuda vârstei, mătuşa mea îşi îngrijeşte, singură, grădina de legume. I-am admirat straturile cu tomate, câteva soiuri cu vrejuri pline de rod, dar încă nimic copt.
Am întrebat-o dacă, în copilăria şi în tinereţea sa, cultivau oamenii roşii. Răspunsul său a fost afirmativ. Cultivau şi făceau suc de roşii la greu.
Aveau un singur soi, rezistent la boli şi la secetă, cu fructe mari, gustoase şi zemoase. Nu le stropeau cu nimic, le udau foarte rar, dar “pe atunci ploua mai des” şi le culegeau cu “cotăriţa de paie”, coşurile acelea mari din nuiele, cu două mânere, folosite pe atunci în orice gospodărie.
A ţinut să menţioneze că le semănau direct în grădină, cu cuibul. Că nu numai că nu le copileau, dar nici nu le legau pe araci. Lăsau vrejurile să se târască pe jos, din loc în loc se făceau, pe tulpini şi pe ramuri, rădăcini adventive, se creeau spontan reţele de plante care supravieţuiau până la prima brumă.
Principii permaculturiste aplicate înainte de apariţia permaculturii.
http://nelucraciun.wordpress.com/
