Un capitalism patetic

Constatarea a facut-o de curand economistul franco-elvetian Michel Santi, autor al volumului „Splendeurs et misères du libéralisme“, publicat in urma cu cativa ani. Consultant, printre altele, al Forumului de la Davos, cu greu ar putea fi banuit de simpatii socialiste. Diagnosticul sau e limpede si fara apel. Rigoarea, masurile de austeritate si imensele datorii suverane destinate sa puna capat crizei, degringolada, declinul, fundatura in care a ajuns capitalismul s-au dovedit simple paleative, au servit si servesc pentru a castiga timp, un timp inutil, bolnavul e patetic in suferinta sa, trezeste mila, dar boala nu mai are leac. Nu trebuie neaparat sa fii economist, si cel mai ignorant cetatean al Occidentului percepe si poate numi exact convulsiile devastatoare ale realitatii in care traieste. In care traim. Revolutia informatica si-a atins limitele, produce numai gadget-uri, inegalitatile sociale au crescut, somajul in Uniunea Europeana depaseste 26 de milioane, imbogatirea tuturor e terminata, sursele globale de prosperitate sunt pe sfarsite, razboiul pentru acapararea lor si cel al monedelor a inceput, iar mondializarea apartine deja trecutului. In ciuda instrumentelor financiare adoptate de Uniunea Europeana si a stabilizarii sistemului bancar, soarta monedei unice este din nou amenintata de conditiile in care au fost acordate Ciprului 10 miliarde pentru a-si salva bancile: taxarea cu 6,75% a depozitelor sub o suta de mii si cu 10% peste o suta de mii.
Ar mai fi fost o speranta in Statele Unite, dar sunt de mult falimentare, adoratorii lor romani, numerosi si inconditionali, n-au decat sa continue sa viseze cai verzi pe pereti. Somajul e cu mult superior celui din Europa, inegalitatile sociale si criminalitatea de asemenea, speranta de viata diminueaza, datoria publica a ajuns la 16.000 de miliarde de dolari (100% din PIB). Finantarea armatei, a razboaielor, a administratiei, a sistemului de educatie si de sanatate e facuta cu hartii tiparite de Banca Federala care nu au alta valoare decat cea binevoitor acordata de tarile ce-si mentin rezervele in dolari, in principal China, Japonia, tarile din Golf. In ziua in care aceste tari, dintr-un motiv sau altul, vor hotari sa-si plaseze banii intr-o alta moneda sau sa plateasca altfel petrolul, supraputerea se va prabusi si odata cu ea si capitalismul de tip anglo-saxon care a distrus statul providenta si a servit de model pagubos lumii in ultimii treizeci de ani. Cu un razboi in cadou. E soarta imperiilor care s-au crezut eterne.
Consecinta directa si cat se poate de fireasca a capitalismului devenit patetic, populismul, demagogia si cinismul politic bantuie Europa mult mai inspaimantator decat bantuia candva o alta stafie. O crispare identitara se resimte pretutindeni. In Austria, Ungaria, Grecia, Finlanda, Franta, Italia partidele si miscarile de extrema dreapta au castigat si castiga adeziunea unor paturi din ce in ce mai largi ale populatiilor saracite de criza, protestele impotriva concedierilor, a delocalizarilor, a politicilor neoliberale s-au inmultit si iau deseori forme violente.
In Romania e liniste. O liniste sociala siderata. Si, cu toate ca majoritatea parlamentara si guvernul s-au schimbat, un vid politic la fel de siderat. Mai mult ca niciodata parca, in plina criza, in plin dezastru planetar, s-a instapanit, se vehiculeaza, se spala creierele zi de zi cu ideea ca neoliberalismul merge tarii ca o manusa, ca visul visat in anii de cosmar socialist s-a implinit dincolo de asteptari si nu mai e nimic altceva de facut decat de tinut cu dintii de el pana in panzele albe. E particularitatea noastra, felul nostru de a trai dintotdeauna istoria cu intarziere si cu devotiunea ultimilor convertiti. A fost o vreme cand, daca nu-si scoteau aderentii in strada cu fluiere, coifuri, dansuri si lozinci hazlii, sefii sindicatelor bateau cel putin platourile televiziunilor si infierau ce trebuia infierat, muncitoreste. Nu-i mai cheama nimeni, nu mai vin ei, si-au facut plinul, s-a stins poate abia nascutul sindicalism romanesc din prea multa agitatie sterila si din prea multa indiferenta sau poate unde majoritatea celor care ar fi putut sa-l tina in viata si sa-l impuna in raport cu improvizatiile politice si-au luat lumea-n cap si numai de sindicalism nu le mai arde acolo unde i-a purtat disperarea sau aventura. Se inchid si ultimele fabrici, se anunta „disponibilizari“ (cuvantul „somaj“ a disparut de mult si din limbajul politicienilor si din cel al comentatorilor), se prevad noi privatizari dubioase, se scumpeste totul, dar grosul noutatilor il constituie distractiile pustimii si ale ajunsilor te miri cum si concursurile stupide si cretinizate de la televiziune de inspiratie americana, se intelege. Obsesia pentru autostrazile care nu se mai termina si de pe urma carora s-au capatuit nu numai americanii de la Bechtel, alti spanioli si italieni, dar si destepti si voinici autohtoni alesi pe spranceana, tine loc de saptamani in sir de mare dezbatere politica si sociala a momentului. In entuziasmul lui infantil de convertit la dogmele „pietei“, un ministru poet sau poet ministru si-ar dori ca statul romanesc sau ce-a mai ramas din el sa se ocupe numai de armata, politie, educatie si sanatate, iar restul sa fie dat pe mana intreprinzatorilor particulari. Cel putin in privinta educatiei si a sanatatii, se poate banui cum s-ar ocupa acest stat surogat. Tot o obsesie, desi ceva mai discreta din motive de subtilitate, este modificarea Constitutiei. Cum modificarile sunt facute la indrumarea si sub ochiul scrutator al Comisiei Europene, probabil ca ar fi mult mai ieftin, mai sigur si mai simplu sa fie implorata Comisia sa ne elaboreze Constitutia care-i convine; Belgia ne-a mai inspirat o data. In sfarsit, o veste a guvernului care a trecut aproape neobservata, cum ca ar fi venit in sfarsit momentul ca Romania sa fie reindustrializata. Jaful dezindustrializarii practic terminat, acelasi suav ministru poet sau poet ministru a tinut cateva prelegeri despre zonele din tara unde ar urma sa fie incurajate crearea de mici ateliere artizanale. Cu rezultate catastrofale pentru finantele statului in tarile unde a fost inventat si pus in practica, parteneriatul public-privat fascineaza un alt ministru iesit la rampa sa anunte ca cel putin cinci proiecte majore din care nu lipsesc bineinteles autostrazile, vor transforma radical Romania in urmatorii cinci-zece-cincisprezece ani. Sa continui?
Patetic capitalism! Patetica Romanie!

revistacultura.ro