Momentul în care periferia a cotropit centrul a însemnat un adevărat coşmar pentru lumea antică. Năvălirea barbarilor a fost resimţită ca o izbucnire a alterităţii în cadrul normalităţii. Popoarele germanice şi slavii veneau cel puţin dintr-un spaţiu mai apropiat. Însă apariţia locuitorilor de la marginea lumii – adevăraţi extratereştri la acea vreme – a semănat groaza şi spaima. Alteritatea lor radicală n-a dispărut în urma acestui contact; dimpotrivă, datele iniţiale au fost exacerbate de frică. Aşa s-a întâmplat mai ales cu hunii, ale căror trăsături reale erau tocmai bune la aşa ceva: veneau de foarte departe (din Asia Centrală), aparţineau altei rase şi duceau o viaţă nomadă, situându-se astfel la antipozii civilizaţiei greco-romane.
Istoricul Ammianus Marcellinus (secolul al IV-lea) le face portretul într-un pasaj devenit celebru al Istoriei romane. După ce-i descrie ca fiind “un neam de sălbatici”, “de o cruzime dincolo de orice închipuire”, se opreşte la câteva amănunte sugestive:
“Îndată după naştere, hunii crestează adânc obrajii băieţilor, ca să nu le crească nici un pic de barbă. Aceştia cresc aşadar şi îmbătrânesc spâni, având chipul slut şi zbârcit ca al eunucilor. Trupul îl au însă îndesat, cu braţe şi picioare vânjoase şi capul mare: au umerii peste măsură de laţi, ceea ce le dă o înfăţişare oarecum nefirească, aproape de fiare cu două picioare şi nu de fiinţe omeneşti ori asemenea acelor chipuri ciudate pe care toanele artei le aşază pe stâlpii podurilor. Obiceiuri aproape animalice însoţesc înfăţişarea respingătoare . Hunii nu fierb, nici nu gătesc în alt fel ceea ce mănâncă, mulţumindu-se cu rădăcini sălbatice ori cu carnea primului animal întâlnit în cale, pe care o frăgezesc o vreme ţinând-o pe cal, între picioare. Nu au nici un acoperiş drept adăpost. […] Parcă sunt ţintuiţi pe cai, aceştia fiind urâţi, dar puternici şi potriviţi. Hunii îşi folosesc caii la toate treburile, încălecând uneori ca femeile. Sunt călare zi şi noapte, chiar când vând ori cumpără. Nu descalecă nici ca să bea, nici ca să mănânce, nici ca să se culce, ci dorm pe grumazul cailor şi chiar visează în voie. Tot călare vorbesc despre treburile comunităţii. Nu ştiu ce înseamnă autoritatea vreunui rege … “ Frumoasă colecţie de însuşiri umane sau subumane!
Cu două sute de ani mai târziu, Iordanes, în a sa Istorie a goţilor, găseşte argumente suplimentare pentru a face tabloul şi mai ciudat, şi mai înspăimântător. Hunii ar fi, spune el, născuţi dintr-o împreunare împotriva firii între nişte vrăjitoare alungate de goţi din ţinuturi le Sciţiei şi anume“duhuri necurate” care, “văzându-le că rătăcesc prin pustie, s-au împreunat cu ele şi au dat astfel naştere acestui neam crud”. În ceea ce priveşte înfăţişarea, aveau un chip “cumplit de negru”: “nu era o faţă de om, ci, dacă putem spune astfel, o masă informă, cu nişte puncte luminoase în loc de ochi”.
Deplasarea unei fiinţe umane până la urmă normale spre o condiţie aproape animalică, apoi într-o zonă apropiată de supranatural reprezintă unul dintre exemplele cele mai edificatoare ale mecanismului alterităţii.
sursa: Lucian Boia, Între înger şi fiară. Mitul omului diferit din antichitate până în zilele noastre, trad.: Prelipceanu Brânduşa, Bucureşti, Humanitas, 2011, pp. 47-48
http://istoriiregasite.wordpress.com/
