Tânăr, frumos, bogat și pe deasupra moștenitorul celui mai puternic regat din lumea cunoscută. Este cartea mea de vizită, asta sunt, nimic mai mult, nimic mai puțin.
Unchiul meu au reușit să-i supună pe toți barbarii din est. A fost rege înaintea tatălui meu și a murit în lupta de la Stânca de Gheață. Nu a avut copii așa că tata a ajuns pe tron. De la acea luptă barbarii nu au mai reușit să-și conducă nici măcar triburile supuse. Imperiul lor s-a destrămat. Tata nu a mai purtat niciun război și vrea să mă crească și pe mine la fel. Îmi spune tot timpul că el este un conducător înțelept iar oamenii sunt prosperi și fericiți, de parcă pe mine m-ar interesa.
M-a trimis la Înțeleptul de lângă Lacul Sărat și de două luni acesta îmi predă o grămadă de lucruri inutile, ce-mi vor folosi atunci când voi fi rege. Încă nu am înțeles de ce un rege ar trebui să facă ceva, pentru altcineva. Toți trebuie să mă servească acum, și mai ales atunci când voi fi rege. Nu suntem la fel, e dreptul meu. Înțeleptul mă tot amenință că mă va trimite înapoi la rege, știe că asta nu se poate, tata m-ar pedepsi rău. Am să mă străduiesc să învăț și să fac ce vrea înțeleptul, numai să nu mă gonească.
Bum, bum, bum!
Sar în picioare, sunt năuc, nu-mi dau prea bine seama ce se întâmplă. Ah, da sunt în casa înțeleptului.
– Scoală! Mergem departe. Stânca de Gheață ne așteaptă.
– Vin! Vin! Uitasem că azi plecăm în drumeție. Oare ce oră e? Nici soarele nu a răsărit. Moșul e nebun.
Pun repede hainele pe mine și ies din casă. Îl văd pe bătrân cu bagajele în spinare. Mi le arată pe ale mele.
– Ce? Doar nu vrei să le car pe astea, spun eu supărat.
– De ce nu?
– O să chem un servitor.
– Nu se poate, mergem singuri. Vreau să-ți arăt ceva numai pentru tine.
– Bine, fie. Spun eu, cam fără tragere de inimă.
Moșul mă ajută să-mi pun bagajul în spinare. Uf, e greu.
Ce pot să spun? Întreaga zi a fost enervant de plictisitoare. Mers, mers, mers… și iar mers. Odată cu seara am ajuns la Stânca de Gheață. O căbănuță mică ne este adăpost. Înțeleptul face focul și pregătește masa. Sunt atât de obosit că-l văd prin ceață. Adorm fără să-mi dau seama.
Vine dimineața cu o foame crâncenă ce mă seacă de puteri. Am adormit înainte să bag ceva în gură. Unde o fi înțeleptul? Nu-l văd nicăieri.
Încep să-l strig:
– Înțeleptule! Înțeleptule!
Ies din cabană. Nu-l văd. Mă urc pe o piatră mare, cu o formă ciudată, să pot privi în depărtare. În soarele dimineții îl zăresc pe înțelept în vale. Caută ceva.
Cobor de pe stâncă și mă apropii de el. E în mijlocul unui munte de oase. Îmi aduc aminte că aici a fost Bătălia cea Mare de la Stânca de Gheață. Aici a murit unchiul meu.
– Ce faci acolo?
– Prințule, (e prima dată când îmi spune așa) caut ceva.
– Ce?
– Un dar pentru o persoană atât de importantă ca tine.
– Un dar?
– Da, caut oasele unchiului tău, dar sunt cam încurcat.
– De ce?
– Uite, asta e o mână, spune el ridicând un os de jos, iar cel de colo este un craniu. Sincer, nu știu care e al unchiului tău. Să fie cel de colo? Sau poate cel de dincolo? Ori poate sunt oasele unor țărani.
– Nu înțeleg, spun eu amețit de peisaj.
– Vezi prințe, unchiul tău era rege când a murit. M-am gândit că o să-mi dau seama imediat care sunt rămășițele sale, că o să fie diferite de ale uni om de rând, sau chiar de cele ale uni prinț. Dar nu e așa. Suntem toți la fel. În plus, suntem cu toții conectați într-o mare rețea a umanității. Vezi prințe, nu pot să-mi dau seama nici măcar care sunt oasele oamenilor noștri și care sunt barbarii. Suntem toți la fel. Și eu și tu vom arăta la fel cu ei, deci prin ce ești tu diferit? De ce lumea trebuie să te servească? De ce nu ar trebui să dai nimic înapoi celor care te proclamă rege al lor?
Ce pot să spun, vederea atâtor oseminte m-a zguduit. Vorbele înțeleptului la fel. Simt că toți oamenii sunt semenii mei. Acum știu că am greșit.
