Cineva trage în capul meu de clopotele lui Gauss. Am visat că sunt la liceu și că am primit 10 mărci, bancnota pe care era chipul matematicianului german. Acum două decenii acest lucru însemna multe beri și eventual acces la aparetele de poker sau singura masă de biliard din zonă.
Cu 10 mărci puteai să mănânci nelimitat la „Hamburger Plus” sau la „3+1”, să-ţi cumperi un pachet de „Marlboro”, să iei o masă de biliard la „Lira” şi să-ţi rămână lejer şi de bere. Sau să mergi direct la fabrica de bere şi să încarci cât poţi să duci. Bancnota aia mică îţi deschidea multe perspective şi îţi făcea week-end-ul fericit. Dacă erai mai cumpătat, banii îţi ajungeau chiar două sau trei zile.
Mărcile au avut tot timpul aura bunăstării şi a opulenţei germane, spre care tânjeam cu toţii în era comunismului. Dacă Iugoslavia era fereastra spre libertate, Germania era ţara mirifică din reclame şi reviste. Paradoxal, la şcoală nu conteneau să ne înveţe cât de răi au fost nemţii în cel de-al Doilea Război Mondial, dar nouă tuturor ne stătea gândul tocmai la patria „răufăcătorilor”. În mod evident ceva nu era în regulă. Ni se spunea că trăim în cel mai mirific sistem, că vesticii sunt exploataţi, că nu e aşa cum credem noi, dar era suficient să vezi orice revistă nemţească pentru a-ţi da seama că toată povestea e o minciună. Nici nu trebuia să înţelegi limba, ci doar să faci diferenţa între calitatea hârtiei şi a fotografiilor. Văcuţele „Milka” păscând înconjurate de mirificele peisaje alpine, copiii blonzi care se înfruptau cu sucuri naturale de un galben strident, halbele mari din care se prelingea berea de-ţi venea să dai peste cap revista, „Nutella” unsă tacticos pe pâine de o tanti zâmbitoare, bomboanele „Nimm 2” împrăştiate peste o masă, o familie la picnic muşcând la unison dintr-un „Toblerone” şi multe, multe altele. Era un contrast gigantic faţă de ceea ce vedeam în jurul nostru, iar orice argument propagandistic nu făcea decât să ne cimenteze convingerea că trăiam într-o minciună patetică.
După Revoluţie au început să circule mărcile. Mirificele bancnote de 100 şi 50 de mărci, care te făceau să tresalţi de bucurie când le vedeai şi când le simțeai în buzunar. Noi, cioflingarii mai mici, ne bucuram însă pentru hârtiile de 10 şi 20, maximul la care puteam să sperăm.
Ataşamentul şi fascinaţia faţă de această monedă au rămas vii chiar şi după retragerea ei. Poate că din cauza cuvântului „Deutsche” din abrevierea „DM”. La noi în Banat, dar cred că şi în alte zone, noţiunile de „lucru nemţesc” sau „treabă nemţească” reprezintă o garanţie a calităţii. E trist că nu suntem în stare nici măcar să întreţinem ceea ce au construit austriecii în această zonă cu mare migală. Cea mai mare pierdere pentru Banat a fost, fără doar şi poate, repatrierea în masă a populaţiei germane. Declinul de după plecarea lor a fost vizibil, iar în unele localităţi de-a dreptul grotesc.
Nemţii, chiar şi în ziua de azi, sunt un sinonim al calităţii, cu toate că Germania nu mai e ceea ce a fost odată. Chiar dacă se spune că deschiderea faţă de străini a fost motivată de raţiuni de ordin economic, nu poţi să nu te şochezi văzând cartiere întregi ocupate de populaţii non-europene, de cele mai multe ori cu potenţial infrancţional major, neangrenate în procesul muncii şi ostile faţă de majoritari.
Cu toate acestea, fascinaţia faţă de patria „Volkswagenului” încă mai persistă. Acest sentiment e mai puternic uneori în alte locuri decât însuşi în Germania, o ţară sufocată abuziv de isteria culpabilizării postbelice.
Există însă o diferenţă fundamentală între Germania şi Uniunea Europeană, chiar dacă ştim cu toţii cine este locomotiva UE. Germania era o ţară simpatizată şi invidiată în tot blocul de est, chiar dacă acest lucru se făcea pe ascuns, într-un underground socio-politic, pe când osanalele făţişe aduse Uniunii Europene nu mai impresionează aproape pe nimeni. Totul pare artificial, steril, lipsit de autenticitate. Europa a fost împânzită de bănci, supermarketuri şi corporaţii, iar multe ţări şi-au pierdut amprenta originalităţii. Peste tot găseşti aceleaşi produse, aceleaşi brenduri, aceleaşi lanţuri de fast-food, aceleaşi băuturi sau mâncăruri. Produsele specifice sunt tot mai rare şi tot mai exotice, asemenea oamenilor care renunţă la unele libertăţi fundamentale de dragul comfortului financiar temporar.
La fel de impersonală e şi valuta euro. Nu are savoarea, „şmecul” sau farmecul mărcii. Chiar dacă unii analişti financiari se străduiesc să ne convingă că albul e negru, omul simplu ţine minte foarte bine ce însemna să mergi la cumpărături cu 100 de mărci în urmă cu două decenii față de 100 de euro acum. E o diferenţă colosală, chiar dacă teoretic moneda euro este mai valoroasă decât marca. Nu sunt un specialist în economie sau finanţe, dar e clar că la un moment dat s-a făcut o mârşăvie de proporţii continentale, iar pentru Germania trecerea de la marcă la euro a fost nefastă. Bineînţeles, acesta este un sentiment împărtăşit de marea majoritate a populaţiei, nu şi de elitele politice, care în colaborare cu liderii marilor corporaţii transnaţionale au propriile socoteli. Din păcate, interesele liderilor coincid din ce în ce mai rar cu interesele oamenilor de rând, creându-se astfel falii sociale şi economice imense.
Personal, am avut mereu încredere în Germania şi în forţa ei formidabilă de regenerare. Îmi plac seriozitatea, rigoarea, calitatea, punctualitatea şi ordinea. Totuşi, nu am încredere în proiectul numit UE. Birocraţii şi tehnocraţii consideră că economia poate suplini toate celelalte forme şi nevoi ale vieţii. E un aspect fundamental, desigur, dar nu e singurul. Europa nu poate fi redusă la nivelul de proiect economic sau Babilon birocratic, cu legistaţie din ce în ce mai restrictivă, ruptă de realitate şi pe alocuri de-a dreptul comunistă. Se vorbeşte despre diversitate, dar se tinde tot mai clar spre uniformizare, ceea ce nu poate fi deloc bine.
De la Germania aveam ce învăţa, dar de la UE mă tem că nu. Germania avea o identitate, un nume, o marcă, pe când UE e un proiect transnaţional impersonal şi antipatic. Ne-am cam săturat de fonduri invizibile, de limbajul de lemn, de proiecte europene, de tratamentul preferenţial, de sforărie politică interminabilă, de dictatura economicului şi de vorbăria goală.
Îi vrem parcă pe Carl Friedrich Gauss şi Annette von Droste-Hülshoff înapoi. Să fie ordine, locuri de muncă şi bunăstare în adevăratul sens al cuvântului. Europa să fie proprietatea popoarelor libere, nu a băncilor şi a corporaţiilor. Să putem să ne bucurăm de week-end cu 10 mărci în buzunar. De Goran Mrakichttp://www.frontpress.ro/
