By Cristian C
Acest articol îl scriu şi pentru cei care nu acceptă să vadă mai departe de viaţa lor înrobită de sistemul financiar, politic, militar şi religios. Pentru cei care râd astăzi de „elucubraţiile celor ce nu au altceva mai bun de făcut decât să ne umple capul cu fantasmagoriile şi prostiile lor”, dar care în final (finalul lor, bineînţeles) nu vor mai râde cu nici o fărâmă de suflet. Fiindcă nu-l vor mai avea. Scopul final e acesta. Lupta pentru sufletul omului. Căci ce altceva le-ar mai servi celor ce conduc lumea aceasta? Trupul nostru – îl deţin prin nevoile noastre materiale. Mintea – o deţin prin manipulări extrem de subtile ale conştientului şi subconştientului nostru. Emoţiile – le deţin prin slăbiciunile şi defectele noastre. Trecutul şi viitorul – îl deţin prin părinţii şi copiii noştri.
„…Însuşi cuvântul «secret» este respingător dacă e folosit într-o societate liberă şi deschisă, şi suntem un popor, în mod inerent şi istoric vorbind, împotriva societăţilor secrete, a jurămintelor şi a procedurilor secrete. Am decis cu mult timp în urmă că pericolele de tăinuire excesivă şi nejustificată a unor fapte pertinente depăşesc, de departe, pericolele care sunt invocate pentru a le justifica. Chiar şi astăzi, se preţuieşte prea puţin gestul de a ne opune ameninţării unei societăţi închise prin imitarea restricţiilor ei arbitrare. Chiar şi astăzi, se preţuieşte prea puţin gestul de a asigura supravieţuirea naţiunii noastre, dacă tradiţiile noastre nu supravieţuiesc împreună cu ea. Şi e un pericol foarte grav dacă nevoia, făcută publică, de securitate sporită va fi confiscată de către cei nerăbdători să extindă sensul ei la chiar limitele cenzurii oficiale şi secretizării.
…pentru că în întreaga lume ni se opune o conspiraţie compactă şi ne-miloasă care se bazează în principal pe mijloace ascunse pentru extin-derea sferei sale de influenţă – pe infiltrare în loc de invadare, pe subversiune în loc de alegeri, pe intimidare în loc de libera alegere, pe gherile de noapte în locul arma-telor pe timp de zi. Este un sistem care a înrolat vaste resurse umane şi materiale în construirea unei com-pacte reţele, o maşinărie extrem de eficientă, care combină operaţiuni militare, diplomatice, de informaţii, economice, ştiinţifice şi politice.
…preparativele sale sunt ascunse şi nu publicate. Greşelile sale sunt îngropate, nu afişate. Disidenţii săi sunt reduşi la tăcere, nu lăudaţi. Nu e analizată nici o cheltuială, nici un zvon nu e tipărit, nici un secret nu este dezvăluit.”
Discursul citat mai sus aparţine lui John F. Kennedy şi era rostit în 27 aprilie 1961, fiind intitulat „Preşedintele şi presa”. Unele voci spun că aceste cuvinte extrem de curajoase şi pertinente i-au atras moartea. Spun pertinente, fiindcă dacă preşedintele Statelor Unite ale Americii nu ştie într-adevăr dedesubturile şi faţa nevăzută a puterii lumeşti, sau măcar o parte a ei, atunci la ce bun să mai semneze pactul cu sutele de Mefistofeles ce îi finanţează campania de „hipnotizare” în masă a minţilor omeneşti?
Ceea ce e ciudat în destinul cuiva care se străduieşte să ajungă să conducă o ţară sau – mai bine spus – un neam e faptul că, odată cu Puterea, primeşte şi Cunoaşterea. Aceasta ori te transformă, la rândul tău, într-un „second hand” Mefisto, ori te ucide, dacă mai găseşti o fărâmă de umanitate în tine. Exact ce s-a întâmplat cu JFK. Şi cu atâţia alţii despre care nu se ştie nimic. Fiindcă nu a fost voie. Credeţi că JFK, în momentul în care rostea celebrul său discurs, nu vedea umbra morţii şi a conspiraţiei mondiale, despre care vorbea, rânjindu-i în faţă? Eu sunt sigur că da. Cunoştea inclusiv acest fapt al propriului viitor.
Astfel, apare din nou, în faţa ochilor minţii noastre, dacă nu se autoiluzionează, certitudinea că uneori cunoaşterea ucide. Să spunem că e doar cazul celor ce ajung la nivelul de putere la care se afla JFK. Dar ce se întâmplă cu noi, ceilalţi, firele de nisip ale plajei pe care se plimbă, într-o veşnică vacanţă, cei care ne spun cum să trăim, ce să mâncăm, ce să gândim şi mai ales ce avem voie să cunoaştem? Despre noi şi, mai ales, despre ei.
Atunci când reuşeşti să treci peste foame, frig, boală şi mai ales peste privirea copilului ce aşteaptă de la tine răspunsuri la toate întrebările ingenuităţii sale, ajungi să vrei să ştii în ce constă valoarea ta. De ce au nevoie ei, cei din vârful piramidei acestei sărmane civilizaţii, de tine? La ce le foloseşti de fapt? Căci dacă ne uităm atenţi la viaţa noastră… suntem deja sclavi. Şi cu cât credem mai mult că suntem liberi de orice oprelişte fizică, morală, emoţională sau mai ales de cea cognitivă, cu atât suntem mai închişi în puşcăria ce ne poartă numele. Nu faptul că sunt sclav de la naştere mă deranjează mai mult, ci că nu ştiu scopul final al sclaviei mele. Ce se vrea la urma-urmei de la mine? Fiindcă aşa cum strămoşii mei trăiesc prin mine, aşa şi eu voi trăi în omenirea ce va continua după moartea mea, viaţa pe această planetă. Şi faptele mele, cunoaşterea mea sunt responsabile pentru libertatea ei.
Şi iată-mă aproape de postura lui JFK. Îmi mai trebuie un pas. „Un pas mic pentru om, dar un salt uriaş pentru umanitate”îmi vine să spun, gândindu-mă la efectele cunoaşterii acelui scop final. Ştiu că am citit şi învăţat doar ce mi-a fost permis, că trăiesc aşa cum îmi permite Sistemul mondial, că trebuie să mă lupt cu toate „prefabricatele” morale, filosofice sau mistice (ca să nu spun cele religioase) ce ţin în gheare civilizaţia noastră de sute de ani. O ştiu foarte bine. Cunosc, dar dincolo de acestea nu pot să mă abţin să nu regret faptul că am crezut şi evoluat după nişte legi false, contrafăcute şi măsluite. E o certitudine ce mi-e dată de gestul unor oameni asemeni lui JFK de a accepta moartea datorită cunoaşterii în încercarea de a dezvălui uciderea cunoaşterii. Şi dacă vorbele lui şi ale multor altora au greutatea dată de înfruntarea acelui rânjet pomenit mai sus, mă văd obligat să accept singurul răspuns logic la întrebarea legată de scopul final al Conspiraţiei mondiale.
Cunoaşterea noastră – prin ascunderea şi falsificarea celor mai importante surse scrise sau transmise în orice modalitate – a fost posibilă. Ce mai rămâne din noi? Sufletul. Dacă nu mi-ar fi teamă de încă o greşeală faţă de Creatorul meu, aş fi tentat să minimalizez şi această ultimă (şi originară) parte din om numai ca să văd dacă e ceva dincolo de strivirea totală a umanităţii de către trufaşa şi diabolica „elită”.
Nu vreau să fac nici apologia teoriei conspiraţiei, dar nici să-mi îngrop capul în nisipul – al cărui fir sunt – lumii. Culmea e că au fost şi mai sunt printre noi oameni ce, probabil ajutaţi de inefabilul pe care omul cu greu l-a înţeles câteodată, au reuşit să ne dezvăluie din când în când realitatea gestului secularizat al „elitei” de a ucide cunoaşterea la care suntem îndrituiţi prin chiar venirea noastră în această lume. În lumea în care avem datoria de a ne îmbunătăţi, de a evolua conform scopului final al creării noastre. Iată-ne prinşi între două scopuri finale. Pe care îl vom alege? Căci a te „lăsa în voie” înseamnă a alege! Alegem cunoaşterea ce ucide sau uciderea cunoaşterii?
Cred că e timpul să vedem ce se află dincolo de criza aceasta mondială care miroase a făcătură, de „războaiele naţionale”ce izbucnesc în anumite părţi ale lumii noastre, de stoarcerea noastră fizică şi mentală. Şi mai ales, e timpul să ne cunoaştem cu adevărat sufletul şi ce valoare are el şi al celuilalt, ca să putem avea tăria şi curajul de a opri viitorul în care adevărul e ascuns şi pentru care sute, poate mii, de JFK au murit neştiuţi decât de călăii lor. Acesta ar fi într-adevăr „saltul uriaş”, nu cel ce s-a făcut tot în folosul materialităţii acestei lumi conduse spre acapararea unor noi domenii de joacă ale celor trufaşi şi care vor să contrazică scopul final al existenţei noastre.
