Ilie Serbanescu
O mare abureală pare că se pregăteşte pentru urgentarea accesului străinilor, desigur îndeosebi vest-europeni, la ultimele resurse minerale găzduite de subsolul ţării. Operaţiunea este făcută sub stindard european şi, fără îndoială, cu blagoslovire de la Bruxelles. Se numeşte generalizarea redevenţelor europene. Redevenţa este ceea ce revine statului posesor al resurselor din exploatarea lor în caz de concesionare a exploatării sau, altfel spus, cam cu ce se alege din aceasta poporul ţării, respectiv cel care este adevăratul proprietar al resurselor. Desigur, nu există vreo echivalenţă, pentru că statul îşi poate bate joc de încasările sub formă de redevenţe şi atunci poporul nu se alege cu nimic. Dar, tot evident, dacă statul însuşi nu încasează mare lucru din redevenţe, atunci discuţia despre ceea ce ajunge la popor este lipsită de obiect!
La actualul nivel al redevenţelor, statul român nu încasează pe an mai mult de 340 milioane euro, din care vreo 80% de la exploatarea petrolului şi gazelor. Suma include ceea ce plăteşte statului român compania de stat Romgaz care încă exploatează jumătate din gazele româneşti. Aşa că, acum, din redevenţe statul român nu prea încasează mai nimic. Poporul – proprietarul resurselor – doar mila lui Dumnezeu!
Pentru a schimba realmente situaţia în domeniu, guvernul român (oricare ar fi acela) ar trebui să încerce, în cadrul unei strategii naţionale, să realizeze o valorificare a resurselor minerale existente, ceea ce înseamnă exploatarea cu mijloace autohtone a cât mai mult din disponibil şi, mai ales, prelucrarea internă cât mai elaborată a resurselor minerale exploatate. Fără adăugare de valoare în procese de prelucrare internă, resursele, oricât de valoroase ar fi în principiu, devin cadouri pentru alţii! În cazul zăcămintelor de cupru, unde filiera de prelucrare a fost distrusă, resursele exploatate nu pot depăşi faza primară şi, ca atare, de pe urma lor ţara nu se alege cu nimic, de preferat fiind pur şi simplu lăsarea lor în zăcământ pentru generaţiile viitoare.
Guvernul Ponta nu are în program vreo valorificare a resurselor minerale, nici în latura exploatării lor proprii, nici în latura prelucrării lor interne. Aşa că, în operaţiunea amintită, nu poate fi vorba decât de o deschidere largă a accesului centrului vest-european la resursele periferice din România, sub acoperirea unei creşteri cât de cât a redevenţelor obţinute de statul român. „Deschidere” care corespunde integral preocupării şi demersurilor dlui Ponta de a intra în voie comisarilor de la Bruxelles, cărora nu le-a fost pe plac la început. Deci, contra unui mărunţiş primit prin aşa-zisa generalizare a redevenţelor europene, va începe marea lichidare a resurselor minerale româneşti, ultimele existente. Vor fi atacate curând curând şi gazele de şist de la Bârlad sau de pe litoral, şi petrolul şi gazele din largul mării etc. România trebuie să-şi joace rolul de colonie!
Trebuie explicat foarte clar de ce aşa-zisa generalizare a redevenţelor europene este doar praf în ochi, chiar dacă ar fi utilizate limitele superioare ale acestor redevenţe. „Ţările europene” care au stabilit baremurile sunt toate ţări şi dezvoltate şi neposesoare de resurse minerale. Au fost, din ambele puncte de vedere, interesate în stabilirea unor redevenţe mici. Ca ţară dezvoltată ai capacitatea de valorificare internă a resurselor minerale şi, ca atare, nivelul redevenţelor este secundar. Ca ţară lipsită de resurse minerale, stabileşti cote de asemenea mici, dacă nu chiar simbolice, de redevenţe pentru că problema nu are obiect. Să ţinem cont că toate ţările europene la care se face referire au folosit din plin, unele în regim colonial, resursele altora, având interes să vândă acestora baliverna redevenţelor mici pentru atragerea investitorilor străini, căci investitorii erau chiar ele! Iar cînd, în funcţie de anumite progrese tehnologice, au ajuns să exploateze ele însele resurse minerale importante, fie au făcut-o pe baze proprii, fie au impus alte modalităţi decât redevenţele în vederea compensării statului-proprietar.
România se află în altă parte. Este o ţară subdezvoltată. Are nevoie de redevenţe mari sau de alte modalităţi de compensare a statului-proprietar pentru a folosi resursele de care dispune spre a se dezvolta. Generalizarea redevenţelor europene – adică generalizarea unor redevenţe mici, nesemnificative – nu-i oferă această posibilitate, deşi îşi pune la bătaie ce a mai rămas din ceea ce i-a lăsat Dumnezeu! Generalizarea redevenţelor europene este doar o abureală!
O abureală extrem de păgubitoare! Problema nu este nivelul redevenţei, ci redevenţa însăşi. Ne aflăm în UE şi, în sistemul de tip colonial pe care îl constituie UE, redevenţa este un instrument principal la îndemâna centrului fără resurse pentru exploatarea periferiilor cu resurse. Regula stabilită de centru în numele aşa zisei „pieţe libere şi unice” este că resursa exploatată aparţine nu pieţei locale, ci pieţei comunitare şi este achiziţionată la acelaşi preţ în spaţiul comunitar. Concret, în cazul gazelor de şist de pildă: exploatate în România, gazele obţinute pot fi exportate de producător oriunde în UE, fără vreo obligaţie de aprovizionare cu prioritate a pieţei româneşti. Iar preţul de desfacere este cel unic din UE (în practică, cel pe care Germania, economia dominantă dar neposesoare de gaze, îl plăteşte furnizorului principal, adică Rusiei). În virtutea acestor reguli, a avea resurse minerale în UE este un handicap, un dezavantaj! Tot concret, România, ca posesor al gazelor de şist, nu se alege din exploatarea acestora nici măcar cu prioritatea aprovizionării pentru piaţa locală! Independenţa faţă de livrările ruseşti de gaze este o poveste! Singura modalitate de a ieşi cât de cât din acest clenci păgubos este cea a încheierii de contracte de exploatare bazate pe împărţirea producţiei. Astfel, multe, puţine, roadele extrase din propriile bogăţii îţi aparţin şi poţi dispune de ele.
