Pătlagina – un leac străvechi

Herodot din Halikarnas, „părintele” Istoriei, afirma despre strămoşii noştrii daci că „ aveau cunoştinţe despre întrebuinţarea plantelor medicinale şi ştiau să îngrijească bolnavii”,  iar Tucidide pomeneşte despre nişte tăbliţe care conţineau „leacuri” din plante şi descântece de boală.

Homer este impresionat de daci şi „umanitatea şi grija ma­ni­festată faţă de cei străini, bo­l­navi sau căzuţi pe pământul lor” – încă o consemnare a os­pi­talităţii, generozităţii şi o­me­niei de care noi ca popor am dat dovadă în toate perioadele is­torice.  Jordanes îi descrie pe daci nu ca pe nişte barbari mur­dari şi analfabeţi, ci ară­tând că „puteai să-l vezi pe unul cercetând poziţia cerului, sau pe altul proprietăţile ier­bu­ri­lor şi ale arbuştilor”, iar ma­re­le Hipocrate – „părintele” Me­di­cinei a călătorit în Dacia (unul din cei doi copii ai lui Dra­go – medic şi el,  botezat ast­fel după celebrul stindard al da­cilor) a fost iniţiat în tainele me­dicinei de un medic trac nu­mit Herodicus.

O plantă intens folosită de daci

Medicii daci se mai numea „po­listei” şi erau mari cunos­că­tori ai buruienilor de leac. Cu­vântul grecesc „oligo” fo­losit des în terminologia me­di­ca­lă contemporană îşi are ori­gi­nile în limba dacilor unde îl re­găsin în „o-leacă”, „leac”, „le­cuitor” sau „lecuiesc”. O  ast­fel de buruiană vinde­că­toa­re era „şipota” sau pătlagina. Era o plantă  intens folosită de daci şi recomandată  de ma­jo­ri­tatea şcolilor medicale din ve­chime. O găsim descrisă de Pseudo-Apuleius în „Her­ba­riu­sul” lui („De medica mi­ni­bus herbarum”) sau de Pe­da­nos Dioscoride din Anazarba me­dicul personal al lui Nero în lu­crarea sa nu mai puţin ce­le­bră – „De materia medica”, dar şi în  „Historia plantarum” a lui Trophrastos în care sunt descrise peste 500 de specii şi gru­puri de specii multe me­di­ci­na­le sau „Naturalis historia” a lui Plinius cel Bătrân, con­tem­poranul lui Dioscoride.

Denumiri şi conţinut

Pătlagina o regăsim în lim­ba­jul popular cu denumirea de iarba-bubei, iarbă-de-cale, iarbă- gra­să, iarbă-mare, limba-bou­lui, limba-mânzului, limba-oii, ma­ma-pădurii, minciună, pă­tlăn­jel sau mama-ploii. Este o plan­tă foarte uşor adaptabilă care creşte aproape pe tot teri­to­riul ţării noastre mai ales în zo­nele cu umiditate ridicată. În­­floreşte din mai până în sep­tembrie şi se foloseşte în ­spe­cial partea aeriană, dar şi ră­dă­ci­na. Conţine aucumbină sau au­cubozidă cu structura fu­ra­ni­că, mucilagii, iridoide, tr­i­ter­pe­ne pentaciclice, flavone, ta­ni­nuri, derivaţi polifenolici, aci­zi cinamic, cumaric, siringic, va­nilic, benzoic, p-hidro­xi­ben­zoic, salicilic, gentizic, steroli, aci­zi organici acizi graşi lig­no­ce­rici, alantoină, glicozizi, sa­po­nine, zaharuri, ulei volatil, rezi­ne, substanţe proteice, ca­ro­­tenoizi, filochinonă, su­b­s­tan­ţe minerale, substanţe anti­bi­otice, enzime proteolitice, vita­minele A, C, K. Seminţele conţin mucilagii şi planteoză.

Indicaţii terapeutice

Pătlagina adună, linişteşte, îmblânzeşte cu iubirea ei şi calmul unui duhovnic ajutân­du-ne să ne regăsim propria esenţă. Ne readuce mintea în ini­mă şi inima în minte in­ducând calm, claritate mentală, atenţie sporită, echilibru şi siguranţă interioară. Oblojeşte, ci­catrizează şi interiorizează. Este indicată mai ales când exis­tă în om multă obidă sau încordare psihică reţinută. În practica populară, frunzele mai erau folosite pentru umflături sau bube. Pe răni se punea zeama frunzelor strivite, iar pe umflături se puneau frunze de patlagină opărite. Ceaiul de frunze se mai folosea contra tusei măgăreşti sau răguşelii dar şi pentru limbrici şi „o­pri­rea udului” la copii. Contra tu­ber­culozei se folosea decoctul din rădăcină şi frunze. Tot pen­tru această boală care făcea şi atunci ca şi acum victime nu­meroase, se fierbeau frun­ze­le în lapte dulce, iar frunzele erau aplicate calde pe piept, tra­tamentul durând astfel şase săp­tămâni. Frunzele sub for­mă de cataplasme sau băi calde mai erau folosite în inflamaţiile de natură reumatismală.

Uz intern şi extern

Pentru uz intern ceaiul se pre­pară din una-două linguriţe de plan­tă la 250 ml apă clocotită de preferat filtrată sau fără adao­suri minerale pentru o mai bună dizolvare a fitonu­tr­i­en­ţilor. Se poate în­dul­ci cu mie­re polifloră sau „de mană” foarte concentrată în minerale şi oligoelemente. Extern se poa­te prepara un unguent din ceară de albine, ulei de măsline şi frunze sub formă de praf care poate fi folosit în caz de furuncule, ulcere de gambă, înţepături de insecte, mu­ş­că­turi de câini sau de şarpe sau alte răni care se vindecă greu. Se pot aplica şi frunzele proas­pete, spălate şi zdrobite care se aplică pe răni, tăieturi, muş­cături de animale sau înţe­pă­turi de insecte. Persoanele care merg mult pe jos, pentru a pre­veni apariţia „băşicilor” la pi­cio­are pot pune una – două frunze de patlagină în pantofi sau pot face băi reci ale aces­to­ra după plimbările/marşurile lungi.

 http://www.informatiadeseverin.ro/