Săgeata adevărului se înfige în tine, minciuna ce ţi s-a aruncat cade în noroi la picioarele tale. (Nicolae IORGA, Cugetări, pag. 149)
Singur Doamne, doar Tu eşti fără de păcat
După părerea mea, nu sunt nici antisemit şi nici filosemit; nici xenofob şi nici xenofil; nici şovin şi nici renegat.
Mărturisesc, alături de apostoli, că «singur Doamne, doar Tu eşti fără de păcat» şi îmi repugnă organic atât să ridic în slăvi, cât şi să arunc anatema.
Şi-aceasta cu-atât mai mult când este vorba de personalităţi şi de evenimente istorice asupra cărora am deplina conştiinţă a nedesăvârşirii cunoaşterii mele.
Cred nestrămutat în partea sublimă a sufletului fiecăruia dintre noi şi credinţa aceasta este primul şi ultimul gând care m-a îndemnat să redactez această restituire morală.
Fireşte, fiece testament politic este expresia icoanei unei spiritualităţi. Această spiritualitate este amprentată, în situaţii precum cea de faţă, inclusiv de contactul cu aspecte extrem de sensibile.
Aşadar, se-nţelege de la sine că pertinenţa oricărei străduinţe restitutive în domeniu este condiţionată de integrarea respectivelor aspecte în demersul investigativ. Bineînţeles, cu onestitate şi cuviincioşie, nepătimaş şi fără nici cea mai mică idee preconcepută.
Este tocmai ceea ce m-am străduit din răsputeri să fac, este miza prezenţei în lucrare a unor citate nici pe departe comode.
Amin.
Nu voim a fi un stat modern oarecare, de o precocitate şi îndrăzneală care să uimească lumea. Având conştiinţă de ceea ce suntem, simţindu-ne români mai mult decât coborâtori ai romanilor şi chiar decât cetăţeni ai României, voim, în cea mai strânsă legătură cu tot ceea ce a fost sănătos în trecut să clădim cu mijloace româneşti civilizaţia românească pentru toţi românii.
Singura chestiune care trebuie imediat resolvată, prin braţele unite ale noastre e dreptul Românimii de a se impune ca stăpână în orice colţ al pământului pe care l-a locuit, l-a fructificat prin munca ei şi l-a adăpat cu sudorile şi sângele ei şi al străbunilor.
A venit timpul să facem aici la noi politica noastră naţională, să întrebuinţăm în viaţa noastră naţională numai elementele naţionale, să îndepărtăm pe străinul nefolositor, iar cu atât mai mult pe străinul pierzător, pe străinul ucigător şi pervertitor al neamului nostru.
Iubitul mieu Neam Românesc,
„Viaţa unui neam este adeseori hotărâtă într-un chip decisiv şi fatal, căruia nu i se poate împotrivi, de către aria geografică pe care a trebuit să se dezvolte 1” 2.
„Ură şi exagerare de sine au îndrumat până acum pana celor mai mulţi dintre scriitorii istoriei românilor şi ce a rezultat de aici nu e greu de gâcit: numai păreri sucite, opuse adevărului, pe care neştiutorii şi le-au însuşit şi răspândit cu o grabă uimitoare.
Numai aşa a fost cu putinţă să se trâmbiţeze peste tot că românii n-ar fi de origine romană şi că, fără a lăsa vreo urmă, s-ar fi strămutat din ţinuturile de miazănoapte a Dunării spre sud, pentru a face loc ungurilor, care tocmai atunci se îndreptau încoace” 3.
_____________________________________
1 „Orice grup omenesc de caracter naţional suferă, fără să vrea, înrâurirea celui care l-a precedat pe acelaşi pământ, fiind nevoit să primească moştenirea aşa cum i se dă, cu datoriile sale şi cu câştigul ei, cu avantajele şi cu obligaţiile ei.
Rusia varegă şi bizantină se ridică după dispariţia jugului tătăresc într-un veşmânt care este cel al foştilor ei stăpâni şi face gesturile politice care-i sunt impuse de ameninţarea lor de neuitat. Ţarul era un han(;), ba chiar şi ortodoxia lui a luat un chip de cezarism laic ce venea din acelaşi loc.
Eliberându-te, imiţi fără să vrei pe cel al cărui jug l-ai scuturat. Lucrul odată creat nu mai piere ; el se transmite de la o naţiune la alta”., Nicolae Iorga, Drama preistorică pe pământul românesc, în Nicolae Iorga, Locul românilor în istoria universală, Ediţie îngrijită de Radu Constantinescu, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985, pag. 13, [L.R.I.U.]
2 ibidem
3 Nicolae Iorga, Istoria poporului românesc, Ediţie îngrijită de Georgeta Penelea, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985, pag. 13, [I.P.R.]; Reproduce traducerea în limba română a lucrării în două volume: Nicolae Iorga, Geschichte des Rümänischen Volkes in Rahmen seiner Staatsbildungen, apărută la Gotha în 1905 în colecţia Geschichte der Europäischen Staaten. Traducerea a fost efectuată de Otilia Teodora Ionescu (Enache) şi s-a publicat sub egida Casei Şcoalelor astfel: vol. I, Tipografia Cultura Neamului Românesc, Bucureşti, 1922, vol. II, III, IV-lea la Aşezământul Datina Românească din Vălenii de Munte, cum urmează, II, 1925; III, 1925; IV, 1927
–––––––––––
„Ba(;) chiar un rector al Universităţii din Atena a susţinut că un popor de(;) milioane de ţărani ai cărui membri sunt legaţi prin aceeaşi limbă, acelaşi port, aceleaşi obiceiuri şi altele şi care în această privinţă înfăţişează aproape un unicum n-ar alcătui totuşi o naţiune proprie, ci numai un despreţuit amestec de popoare, menit unei apropiate peiri” 4.
„De cealaltă parte se desluşesc sunete nu mai puţin falşe, deşi cu totul opuse. Pentru unii dintre aceştia românii trec drept adevăraţii şi exclusivii urmaşi ai romanilor şi nu drept acei ai populaţiei romanice din Peninsula Balcanică; limba lor de astăzi ar trăda foarte bine – aşa spun ei – care li a fost singura obârşie; barbarii ar fi trecut fără urmă peste ei; aici ca şi dincolo, pe ţărmul drept ca şi pe cel stâng al Dunării ei s-ar fi susţinut neîntrerupt ca reprezintanţi ai vechii culturi; toate descoperirile vremurilor nouă întâi la ei s-ar fi ivit(;) şi tot ce se mai poate spune despre faimă.
Voci nepărtinitoare, în schimb, sunt puţine, dar se pot cita şi câteva de acestea.
Ca orice om cult şi cu simţire normală îmi iubesc şi eu neamul. Dar acest sentiment nu are nimic a face cu istoria colonizării romane, cu măsurile împăratului Aurelian, cu împrejurările din statul bulgar sau român, cu felul propriu al întinderii ungureşti din Transilvania(;); îmi iubesc neamul pentru că e al mieu – şi atâta tot.
Dar pentru a scrie istorie n-am nevoie de iubire, nici de ură; îmi trebuiesc numai izvoare şi minte sănătoasă în atâta măsură, câtă e de nevoie pentru a le lumina” 5.
„Una din chestiunile care, din motive politice, au fost cel mai mult exploatate împotriva românilor, pentru a le tăgădui existenţa, în evul mediu timpuriu, – ei apărând, chipurile, printr-un fel de generaţie spontanee, mai târziu, de-a dreptul pe teritoriul pe care-l ocupă şi-l stăpânesc acum pe malul stâng al Dunării –, este cea a părăsirii Daciei traiane de către Aurelian, care ar fi pus să fie transportaţi în noua sa Dacie de pe malul drept înşişi provincialii, lăsând în seama barbarilor, goţilor, teritoriul evacuat, ca şi cum ar fi fost vreodată pe acest teritoriu o Goţie asemenea Franciei francilor, ori Lombardiei longobarzilor.
Încă de multă vreme, chiar fără a ţine seama de reprezentanţii şcolii ardelene din secolul XVIII 6, au fost înfăţişate argumente împotriva unei aserţiuni care se bizuie, în afara unui rezumat târziu al lui Eutropiu 7, care prin el însuşi valorează aşa de puţin 8, pe un singur text, cel al istoriografului lui Aurelian, Flavius Vopiscus” 9.
_____________________________________________________________________
4 ibidem
5 ibidem
6 „şcoală «latinistă» a românilor din Transilvania, care admitea numai supravieţuirea femeilor unui masacru în masă, femei menite să fie măritate cu legionarii romani în retragere”., Nicolae Iorga, Colonizarea Daciei şi sinteza de la Dunărea de Jos, în [L.R.I.U.], pag. 31
7 „Un retor, probabil lipsit de pregătire politică şi militară, căci nu există nici o dovadă că ar fi fost aceeaşi persoană cu cutare guvernator de provincie. El scrie în secolul al IV-lea, în a doua jumătate, şi adresează Breviarum-ul său, într-o vreme în care, cum se vede, se obişnuia cu predilecţie evocarea amintirilor, Mansuetudinii Sale Împăratului Valens, «dominus Valens, gothicus maximus, perpetuus Augustus», care l-a invitat să facă această muncă, de simplă compilaţie, după Vieţile Împăraţilor.
El nu are altă sursă”., Nicolae Iorga, Problema părăsirii Daciei de către Împăratul Aurelian, Comunicare ţinută la Academie des Inscriptions din Paris, publicată în limba franceză în Revue Historique du Sud-Est Européen, Bucureşti, I, 1924, 1-3, p.37-58, în Nicolae Iorga, Studii asupra Evului Mediu românesc, Ediţie îngrijită de Şerban Papacostea, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1987, pag. 18, [S.E.M.R.] „Relatarea sa ajunge, încă de la capitolul consacrat lui Traian, la pretinsa abandonare a Daciei”., ibidem
8 „Într-adevăr, autorul afirmă că cuceritorul a supus această provincie prin victoria sa asupra lui Decebal, dând astfel Romei un teritoriu de «zece ori o sută de mii de paşi», «pe care îl deţin (habent) acum taifalii, victofalii şi tervingii».
Aşadar nu e vorba de un stat care a înlocuit un altul. Nu e acea «Gothia» pe care, potrivit unei mărturii a lui Orosiu, Ataulf s-ar fi gândit, doar el, să o fondeze, dar pe care a sfârşit prin a o considera imposibilă. Nu sunt decât «agri», «câmpuri cultivate», aceste teritorii de cultură pe care le cereau de obicei barbarii, în mâinile unor popoare de sânge gotic: «taifalii», «victofalii», «tervingii».
A spune că ei controlează acest teritoriu nu înseamnă că reprezintă o ordine politică care ar fi opusă celei a imperiului. Nu există decât federaţi instalaţi pe malul stâng al Dunării”., ibidem
„Şi referitor la Aurelian, Eutropiu începe prin a enumera victorii. El spune explicit că vechile frontiere au fost restabilite. Abia când găseşte în izvorul său, care e povestirea lui Vopiscus, fraza «Văzând Illyricul devastat, iar Moesia pierdută, şi nemaiputând spera să mai poată păstra Dacia transdunăreană, provincia întemeiată de Traian, el a părăsit-o şi a retras armata şi pe provinciali; Populaţiile pe care le-a scos dintr-însa le-a aşezat în Moesia şi a numit-o Dacia sa, provincia care acum separă cele două Moesii», intră în contradicţie cu ceea ce afirmase anterior, asigurând că pentru a repopula Illyricum şi Moesia, împăratul victorios a fost silit să retragă de pe malul stâng, «din oraşe şi de pe ogoare», pe toţi «romanii»”., ibidem, pag. 19, 16
9 Nicolae Iorga, Le problčme de l’abandon de la Dacie par l’empereur Aurelian în Revue Historique du Sud-Est Européen, Bucureşti, I, 1924, 1-3, p.37-58, în Nicolae Iorga, Studii asupra Evului Mediu românesc, Textul se regăseşte în culegerea [L.R.I.U.], pag. 45
––––––––
„În ciuda pretenţiei de a fi cercetat arhive, de a fi cules informaţii în familia lui Aurelian chiar, cu toate scrisorile pe care le intercalează şi care au fost dovedite ca neautentice, Flavius Vopiscus nu este decât un compilator din epoca lui Constantin. Acesta din urmă, vrând să apară ca un nou Augustus, socotise că prestigiul Imperiului suferă din pricina obscurităţii în care era cufundată viaţa Cezarilor din secolul III şi porunci aşadar să li se redacteze biografiile, oricare ar fi fost starea surselor şi calitatea însăşi a istoricilor.
Aceştia trebuiau să pună în relief importanţa noii domnii care-şi propusese, între altele, de a recâştiga, de la goţi şi sarmaţi, vechea frontieră a Dunării şi, cu cât părăsirea decretată de Aurelian ar fi apărut mai completă, cu atât mai mare trebuia să reiasă figura împăratului revanşei, care ar fi înfipt din nou vulturii pe ţărmul barbar al Dunării.
Dar pasajul însuşi care povesteşte evacuarea totală nu se află la locul său, acolo unde este vorba de acţiunile militare ale lui Aurelian, ci este amestecat cu alte evenimente şi situaţii. Trebuie dar să admitem că e vorba numai de o notă marginală oarecare pe care un copist de mai târziu a introdus-o în text. Fără doar şi poate, numai ea nu e de ajuns pentru a admite acest fapt cu totul aparte, precum că Imperiul ar fi transportat dincolo de un mare râu o întreagă populaţie.
Există cauze economice, care, dealtfel, au fost adeseori invocate pentru că ele se impun oricui are simţul realităţilor omeneşti, ale unei vieţi permanente a societăţilor, pentru a nu admite posibilitatea acestei mutări în masă. O populaţie nu părăseşte niciodată, chiar şi în faţa celor mai mari restrişti istorice, chiar şi în faţa celei mai înverşunate împotriviri a forţelor înseşi ale firii, pământul în care şi-a înfipt adânci rădăcini: să ne gândim la Neapolul trăind sub un vulcan, la Messina refăcută pe ruinele lăsate de cutremur, la Lisabona reînviată, la insulele japoneze. Ea revine la amintirile sale, la urmele sale, la lucrarea sa, care a sfârşit prin a o domina. Dacă aceasta se petrece în mod obişnuit cu locuitorii oraşelor, lucrul este cu atât mai adevărat în cazul ţăranului, legat de brazda sa, de terenul pe care la creat prin truda lui, şi la toţi aceia care, în centrele urbane mărunte ale Daciei, trăiau de pe urma ţăranului şi nu puteau trăi altfel. Cei care, printre români, mai păstrează încă obiceiul de a vorbi de o retragere în munţi în faţa barbarilor năvălitori, prefăcând cu atâta uşurinţă în păstori pe scoborâtorii mai multor generaţii de agricultori, nu-şi dau seama de faptul că schimbarea ocupaţiilor tradiţionale în faţa unui şoc oarecare al istoriei este o imposibilitate, iar a face dintr-un plugar un cioban nu e mai uşor decât a preface un meseriaş într-un marinar.
Trecerea dincolo de Dunăre nu poate fi de asemenea admisă pentru un alt motiv, care se impune la fel de firesc oricărui spirit liber care vrea să cerceteze problema. Dacă e vorba de păstori – şi într-aceste regiuni erau(;) din epoca preistorică –, ei nu puteau să şi afle pe un alt teritoriu obiceiurile lor de neocolit, drumul lor, cele două sălaşuri ale lor, de vară şi de iarnă. Dacă e vorba de agricultori, unde li s-ar fi dat lor în Moesia câmpurile de care aveau nevoie, câmpuri ocupate de o populaţie mai demult romanizată, căci nu se putea proceda, pentru a-i reaşeza, la o împărţire a pământurilor, aşa cum au impus-o dealtfel aiurea căpeteniile barbare, ajunse stăpânii ţării.
Aceasta presupunând, ceea ce este absurd, că Imperiul ar fi avut în secolul al III-lea mijloacele de care dispune în epoca noastră un stat modern pentru a da de veste la mii de oameni că trebuie să-şi părăsească aşezările, pentru a se instala la o dată anume, urmând o rută indicată cu precizie, în altă parte, unde aveau să-şi afle locuinţe gata pregătite. S-a văzut în zilele noastre câte sacrificii impune o evacuare, întotdeauna foarte incompletă. Şi încă admiţând că aceşti provinciali, în cea mai mare parte a lor daci romanizaţi, ar fi fost atât de necesari acestui Imperiu, încât el ar fi luat cele mai amănunţite precauţii să nu rămână urmă de ei măcar în provincia pe care socotea că n-o mai poate apăra… A ne gândi la scrupule de onoare şi de prestigiu numai din cauza acelui nume, de «Dacia lui Aurelian», dat vechii Moesii, înseamnă a nu înţelege tot ce era aspră realitate, lipsită de orice sentimentalism, în gândirea romană dintotdeauna: prefăcătoria ipocrită a celui care a dat înapoi, cu laşitate, în faţa presiunii barbarilor, nu reuşeşte să se impună judecăţii noastre.
Din punct de vedere militar, obiecţiile care se prezintă sunt la fel de puternice.
––––––––––
În privinţa romanilor, de obicei, ne înşelăm în chip straniu asupra concepţiilor lor asupra frontierei. Tourneur-Aumont – şi nu e singurul care o spune – a arătat că nu e vorba de o simplă linie, ca în epoca noastră, ci de un întreg ansamblu, în care trebuiau să intre fortificaţii de cel mai divers caracter, pământuri nelocuite, păduri, mlaştini, acele păduri şi mlaştini care mărginesc şi astăzi malul stâng al Dunării. Această operă de apărare nu era, cu siguranţă, aceeaşi, de la un capăt la altul, din Banat până-n fundul câmpiei muntene, acolo unde ea atinge Sciţia Mică, ce prezenta alte posibilităţi. Rezultă de aici că această frontieră, care nu era decât un front, un front mereu în mişcare, a oscilat după împrejurări, cedând azi într-un punct, pentru a reveni la primii zori de nădejde. Retragerea legiunilor trebuie să fi fost hotărâtă de mai multe ori, la date deosebite. A crede într-un ordin general înseamnă a te încăpăţâna să rămâi într-o gravă greşeală.
Dealtfel, dacă s-a ajuns la concluzii, ele înseşi nesigure, prin întreruperea monedei, nu s-a reuşit pe de altă parte să se dea o cronologie sigură părăsirii Daciei.
Imperiul n-a putut să cedeze în chip formal Dacia lui Traian unor barbari a căror stabilire ar fi considerat-o ca fiind în afara graniţelor sale de drept şi prezentând din punct de vedere militar o primejdie permanentă. Noţiunea însăşi a statului, aşa cum au avut-o romanii, s-ar fi împotrivit la aceasta în felul cel mai absolut. A rectifica frontiera dinspre regele Persiei (de fapt un împărat, ba încă cel mai vechi), era cu totul altceva decât această cesiune în favoarea unor barbari, oricare ar fi fost aceştia şi cărora niciodată nu s-a gândit nimeni să le acorde paritatea, ca un stat altui stat. Aceşti goţi cunoscuţi de multă vreme şi cu care, totuşi, din timp în timp, se avuseseră relaţii paşnice, puteau fi folosiţi pentru apărarea însăşi a hotarului în sensul pe care l-am indicat. Împăraţii foloseau de zeci de ani pentru flancurile legiunilor contingente de cavalerie barbară, aşa cum au aşezat în Gallia numeroşi coloni germani, pe care proprietarii din ţinuturile învecinate cu frontiera îi căutau pentru vigoarea lor fizică. Sistemul de federaţii, cărora li se plătea serviciul, – pe care numai concepţia modernă a prestigiului a putut să-l facă a fi socotit ca un tribut, iar tributul ca o umilinţă –, era mai comod decât costisitoarea întreţinere a legiunilor; aceştia erau lăsaţi să trăiască, pe lângă subsidiile şi darurile asupra cărora se ajunsese la o înţelegere, pe seama locuitorului, căruia în schimb nu i se mai cerea contribuţia datorată statului, ceea ce, în fond, era acelaşi lucru 10” 11.
„Cele dintâi organizaţii de stat româneşti cu căpetenii de judeţe, juzi sau cnezi, ca Ioan şi Farcaş,cu juzi îndeplinind chemări voievodale(;) – ca Litovoi –, şi cu voievozi-domni – ca Seneslav din Argeş – se constată(;) într-un act unguresc de la 1247, întărit de papa la 1251.
Această cristalizare din veacul al XIII-lea, îndată după marea năvălire tătărească, nu era, fără îndoială, cu totul nouă. E sigur că zisa năvălire găsise o asemenea organizaţie, pe care, după obiceiul de a stăpâni şi exploata al turanienilor şi în Rusia(;), ei îl menţinuseră, având tot interesul la aceasta. Căci, precum sultanii turceşti, continuând după atâtea veacuri apucăturile domnilor deşertului şi stepei, nu se pot închipui stăpânind ţerile noastre, rămase în afară de administraţia directă prin paşi, altfel decât cu disciplinatul şi fricosul concurs al fanarioţilor şi al predecesorilor lor, tot aşa hanii, stând în locul, schimbat doar de câteva ori pe an, al reşedinţei îndătinate a hoardei, aveau neapărată nevoie ca în văile Moldovei şi în şesul dunărean să fie, ca şi în părţile ruseşti, stăpânitori mărunţi, de acelaşi neam, de aceeaşi limbă, de acelaşi sânge cu supuşii ceilalţi, cari să strângă dijma, să aducă darurile şi să facă eventualele slujbe, ba chiar să comande contingentele, ce apar în cronica bizantină, ale tătarilor creştini.
___________________________________________________________________________
10 „Dacă această imagine ni se pare prea deosebită de cele acceptate în mod obişnuit, n-avem decât să ne gândim la ceea ce s-a petrecut într-această epocă bizantină, de imuabilă tradiţie romană, în cursul căreia cutare neam barbar primea un teritoriu, pe această Dunăre de Jos chiar, ca să împiedice înaintarea altor năvălitori înspre hotare, năvălitori cu care nu se ajunsese la o înţelegere încă, făcându-i să intre şi ei, într-un fel sau altul, întracest sistem imperial, a cărui elasticitate numai a făcut ca statul roman să supravieţuiască atâtor primejdii deosebite”., ibidem, pag. 47
11 ibidem, pag. 45-47
––––––––
Fără o influenţă externă românii ar fi putut să rămână multă vreme în această situaţie de patriarhală alcătuire. Ea s-a păstrat doar la cei din Pind până în ajunul zilelor noastre” 12.
„Aceasta nu înseamnă însă că la noi concepţia de organizare nu mergea mai departe decât viaţasatului, decât obştea văii şi decât confederaţia unei «ţeri», unitatea imediat superioară «judeţului». Domnul a rămas totdeauna în minţile alor noştri, dar el a fost, după străvechiul înţeles roman al lui dominus, împăratul el însuşi. A trebuit o revoluţie, cea mai însemnată din sufletul naţional, la masele populare româneşti şi la căpeteniile abea desfăcute din mijlocul lor pentru a se preface ceea ce era, după amintirile antice, o autoritate într-o realitate, într-una teritorială care era şi naţională, – legături ce caracterizează epoca modernă –, creindu-se astfel domnia a toată Ţara Românească de pe la 1300 desigur, dar poate încă de la 1240, căci de aceea se pare că i se spune în diploma menţionată mai sus a lui Seneslav: «Olacus», adică «românul», titlu pe care nu-l au nici Ioan, nici Farcaş.
Ideea unităţii naţionale – fără un amestec de feudalitate, pentru care lipseau aici legăturile istorice şi dispoziţiile de spirit, stările sufleteşti corespunzătoare –, n-a putut fi împrumutată pe de-a-ntregul de la vecini, cei din Balcani fiind stăpâniţi de visul imperial roman al ţarilor slavi, iar cei de peste munţi având pentru regii lor, foşti voievozi de modă slavă, modelul carolingian din Apus, cu binecuvântarea, indispensabilă, de la papa. Totuşi atacurile ungureşti, încălcările regilor arpadieni, au trebuit să influenţeze în sensul unei grupări, necesare, de puteri. Şi, oricum, atacului venind de la Coroana unică a Sfântului Ştefan, a trebuit să se simtă nevoia de a i se opune şi dincoace o singură coroană, aceea pe care reprezentările iconografice din
bisericile noastre o poartă domnii de calitate politică imperială” 13.
„Scaunul roman introduse, în Ungaria, la anul 1000, în Cipru, Armenia, Serbia, Bulgaria, (unde împăratul era pentru Roma care-l crease, un rege) – şi nu fără legături cu amintiri şi drepturi consecutive –, la sfârşitul secolului al XI-lea datina regalităţilor noi de creaţiune apostolică 14.
____________________________________________________________________
12 Nicolae Iorga, Cele dintâi cristalizări de stat ale românilor, Comunicaţie făcută la Academia Română, Publicat în Revista Istorică, V, 1919, 1-2, pp. 103-113, Textul se regăseşte în [S.E.M.R.], pag. 42
13 ibidem, pag. 43
14 „Societatea politică a evului mediu este «Biserica lui Hristos», Ecclesia Christi, al cărei «rege adevărat», singurul e Hristos.
Domnul e vizibil însă, în Apus, prin urmaşul aceluia pe care l-a făcut «piatră de temelie» a Bisericii Sale , apostolul jertfit în Roma. «Servii servilor lui Dumnezeu» cari sunt episcopii Romei, al căror titlu de papă «părinte», a ajuns numele unei atotputernice instituţii universale, au oarecum dreptul de a anula prin prezenţa lor, care înseamnă cea dintâi emanare politică a divinităţii, orice altă autoritate, de o derivaţie mediată şi mai târzie.
Ei au fost siliţi însă a da asemenea delegaţii regilor plecaţi din tradiţiile, frământările şi cuceririle barbare pentru că aceştia au în credincioşii lor personali organele care lipsesc papei, căci el nu face parte dintr-o dinastie şi n-a condus nici o luptă. Astfel ca un provizorat luptător contra păgânismului barbarilor e creat imperiul lui Carol cel Mare.
Acest imperiu însă are baza unui popor, francii, unui teritoriu al aşezării şi cuceririi lor. El înţelege a trăi, şi după creştinarea infidelilor, prin sine şi pentru sine. După sfărâmarea, prin discordii interne, a moştenirii marelui împărat, el se ridică din nou, fără chemarea papei, care e silit să aprobe această refacere a supremei autorităţi laice, prin Otto I, şi acesta se sprijină pe un pământ în exclusivitate german, care poate fi şi al unei regalităţi naţionale, pentru a se impune în Italia roditoare, în loc să caute, pentru continuarea vechii misiuni de creştinare cu sabia, ţinuturile creştine din Panonia şi din mlaştinile lehice, unde Bizanţul nu putea exercita aceeaşi influenţă religioasă şi culturală ca în Kievul «roşilor» nortmanici.
Papa trebuie să lucreze singur, şi, pentru aceasta, condiţiile materiale fiind pentru el aceleaşi ca în trecut, îi trebuie să-şi creeze un nou organ de luptă pentru cruce şi, mai mult decât odinioară, pentru Sfântul Scaun. Strânşi de germani la apus, de bizantini şi de slavi la sud, maghiarii din Panonia ai ducelui(;) Vajk(;), îi par cei mai potriviţi pentru aceasta, fiind prea slabi sub raportul naţional pentru a-şi însuşi mai târziu şi ei egoismul naţional al Carolingienilor şi al Ottonilor. Astfel ajunge acest şef de bandă încă neîndestulător fixată pe pământul cuceririi sale şi strânsă prea slab sub mâna conducătorului unic, Ştefan, – «rege apostolic», azi, mâne, sfânt al Bisericii Romane, pentru serviciile aduse ei şi mai ales pentru acelea pe cari, în schimb, trebuiau să i le aducă urmaşii lui.
Creind pe regele apostolic, papa i-a dat un program. Carol cel Mare este – cum se vede din corespondenţa lui Alcuin –, nu împăratul francilor şi cu atât mai puţin al celor mai de mult creştinaţi, în Insulele Britanice, în Peninsula Iberică; el e «împăratul creştinilor», al oştirii cuceritoare şi al acelora pe care această oştire-i va supune. Ştefan, «regele apostolic», nu va veni la Roma, ca împăraţii cei vechi, să judece şi pe pontifici, el nu-şi va aroga nici o putere asupra aceluia care l-a creat sub noul aspect al puterii sale; acest urmaş, de acelaşi sânge, al avarilor distruşi de ducii franci ai lui Carol va sta de pază la Dunărea mijlocie şi, la îndemnurile legaţilor Sfântului Scaun, va converti cu sila pe schismaticii Răsăritului, cari sunt infidelii noii cruciate de după anul 1000, până ce cucerirea catolică va ajunge în pragul păgânilor de la Marea Baltică ori de la noul Stambul.
Cercul de acţiune e tras astfel pentru această regalitate(;)”., Nicolae Iorga, Originea şi sensul direcţiilor politice în trecutul ţerilor noastre, Şedinţa din 23 mai (5 iunie) 1916, Publicat în Analele Academiei Române. Memoriile Secţiunii Istorice, s. II, t. XXXVIII, 1915-1916, p. 921-941, textul se regăseşte în [S.E.M.R.], pag. 78, 79
–––––––––
Dar românii n-aveau pe cine moşteni, şi niciunul din voievozii şi cnejii lor nu puteau aduce scaunului roman servicii care să merite o coroană regală. Şi totuşi ei aveau încă de la 1240-1250 – Litovoi şi Seneslav cel puţin – teritorii mai mari decât acelea care îndreptăţeau pe un biet cneaz-conte din Hlmul adriatic să-şi zică rege.
Când părţile oltene şi argeşene se uniră, după înfrângerea lui Litovoi de către unguri, pe la 1300, ţara cea nouă se formează după o concepţie originală, avându-şi rădăcinile numai în tradiţia proprie. E un caz de cristalizare politică spontanee. Domnia e «a toată Ţara Românească», – şi pentru întâia oară apare în Răsărit o astfel de concepţie naţională echivalentă cu concepţia teritorială, bază modernă pentru statele din Apusul Europei. Şi voievodul, marele-voievod are calitatea de domn, de dominus, de autocrat, luată, nu de la tătari – fără a tăgădui cu totul o influenţă din această parte, – nici de la suveranii slavi din Balcani, – regalitatea sârbească având chiar alt caracter decât al autocraţiei –, ci din neîntrerupta transmisiune, pe cale populară, a ideii politice romane. Tot astfel naţional şi teritorial compactă va apărea peste treizeci de ani «Ţara Românească» a Moldovei 15” 16.
„Vom atrage atenţia şi asupra repulsiei pentru omagiu pe care o arată toţi domnii pe rând. Pentru refuzul de omagiu şi de tribut se luptă şi cade Litovoi.
Pentru acelaşi motiv Basarab provoacă intervenţia militară a regelui Ungariei care e zdrobit la Posada în 1330. Războiul lui Vlaicu-Vodă cu Ludovic cel Mare e adus, nu numai de chestia Vidinului, dar şi de aceleaşi griji pentru drepturi feudale ale regatului vecin. Pe cât ţine de mult suveranul să afirme aceste drepturi, fie şi cu preţul unor cesiuni teritoriale sub formă de feude, – Făgăraşul şi Amlaşul –, pe atâta de mult, profitând totuşi de aceste cesiuni, domnii noştri caută să scape de datorii feudale. Dacă le primesc în declaraţiile făcute regelui, în actele latine date pentru ştiinţa lui, ei nu ştiu în diplomele interne de altceva decât de autocraţia lor «cu mila lui Dumnezeu»” 17.
„Şi aceeaşi privelişte o prezintă Moldova. Ea începe prin ruperea unei legături feudale, pe care de repetate ori regele Ludovic cată s-o înnoade din nou. Pentru refuzul de omagiu regele Sigismund pătrunde până la Hârlău şi se mulţumeşte cu această formă de atârnare. Până la Ştefan cel Mare nu o dată Ungaria face încercări în acest sens, aici ca şi în Ţara Românească. Acelaşi lucru îl cer polonii de la domnul
moldovenesc, în care se îndărătnicesc a vedea un simplu «palatin». Şi, când Ştefan cel Mare se pleacă la sfârşit înaintea regelui Casimir la Colomea, el o face cu sfâşierea de inimă a unui sfârşit de tragedie, pe când regele, poruncind să cadă pânza cortului în care se săvârşea acest act politic de mult dorit, arată solemn valoarea pe care i-o atribuia.
___________________________________________________________________________________
15 „Fundarea Moldovei a fost la început o armă de luptă a lui Ludovic cel Mare contra întemeierii independenţei româneşti la Argeş. Aceluia care pe mormântul său de la Câmpulung îşi zice limpede şi apăsat: «domn de sine stătător», lui Alexandru Vodă, el îi opunea pe maramureşanul Dragoş, căpitan regal la Baia Moldovei, dar «voievod român» şi el. Nu e vorba de o nouă ţară, ci de o creaţiune de concurenţă, prin trimiterea unui simplu şef de provincie, faţă de aceia cari întemeiaseră o ţară, «Ţara Românească».
Bogdan rebelul care trecu în Moldova contra voinţei regelui, ca revoltat şi pribeag, nu aducea cu dânsul nici o dependenţă feudală, şi, deoarece nici el, nici fiul său Laţco, nici urmaşii acestuia din fiică, Muşata, nu se văd a se fi împăcat vreodată cu Ungaria, care nu-i recunoştea, o astfel de legătură nu se putea stabili”., ibidem, pag. 86
16 Nicolae Iorga, Sârbi, bulgari şi români în Peninsula Balcanică în Evul Mediu, Şedinţa de la 9 octombrie 1915, Publicat în Analele Academiei Române. Memoriile Secţiunii Istorice, s. II, t. XXXVIII, 1915-1916, p. 107-126, textul se regăseşte în [S.E.M.R.], pag. 60, 61
17 ibidem, pag. 61
––––––
Şi de ce această repulsie faţă de forme în cari, fără umilinţa nimănui, trăise veacuri întregi tot Apusul, regele Angliei disputând cu înverşunare provincii regelui Franciei fără să se gândească, un moment măcar, în toiul luptei, la ruperea unor legături de vasalitate cu învinsul suzeran, în care el vedea numai o firească tradiţie de drept? Şi aceasta atunci când în Balcani actele de închinare se fac fără nici o jignire, craii sârbi îndeplinindu-le cu plăcere, în formă de sărutarea gurii şi a pieptului, căutând astfel de legături şi cu împăraţii apuseni în trecere. Pentru că, între imperialismul cu bază antică al Bulgariei, între semifeudalismul sârbesc şi feudalitatea deplină a Ungariei şi Poloniei, ţinuturile româneşti se organizaseră în forma statului modern, care nu suferă atingerea drepturilor de suveranitate absolută fără care nu poate exista. De aceea legătura cu turcii, numită numai abuziv «suzeranitate», dar care consista în simpla datorie de tribut şi ajutor armat, care era în tradiţiile chineze ale lui Ginghizhan combinate cu prescripţiile Coranului faţă de învinşi, a fost primită cu bucurie. Iar Ardealul lui Sigismund Báthory, moştenitor al tradiţiilor lui Sigismund împăratul şi Matiaş Corvinul, refăcea la 1595, în dauna lui Mihai Viteazul şi lui Ştefan Răsvan, nexul perfect al vasalităţii, înnoind o tradiţie care şi astăzi formează baza tendinţelor de expansiune, medievale în esenţă, ca şi tot dreptul de stat al
maghiarilor, ale regatului unguresc” 18.
„Moldova se deosebea de Ţara Românească în două privinţe mai ales, cari sunt hotărâtoare: ea n-avea nimic de cerut Ungariei, cel puţin în faza ei de organizare, când uşurinţa unei cuceriri spre răsărit, de la Siret la Prut, de la Prut la Nistru, o stăpânea şi o îndrepta. Originile râurilor ei nu erau, ca acelea ale principatului muntean, în Ardealul regelui unguresc, ci în părţile Haliciului. Şi, al doilea, atacul turcesc care ameninţa în acelaşi timp pe domnul din Argeş şi pe regele din Buda, nu constituia în acelaşi moment o primejdie de moarte pentru creaţiunea lui Bogdan Vodă. Iar, despre partea Ungariei, în noua vreme de realism militar şi politic care începea, ea nu era ameninţată de ceea ce se petrecea dincolo de Carpaţii secuimii ca de viaţa nouă ce se desfăşura pe cursurile dincolo de munţi ale Jiului şi Oltului.
Nici pe departe nu s-a dezvoltat Ţara Românească, ale cărei origini sunt aşa de vechi şi în care găsim încă de la 1240-1250 judeţe şi voievodate în deplină consolidare, ca Moldova, care în câteva decenii a putut atinge graniţa Nistrului la răsărit şi graniţa Dunării la miazăzi” 19.
„Intervenţii în Balcani n-au încercat domnii din Argeş decât foarte rar. Numai când ţaratele de peste Dunăre se vor desface, ei vor fi ispitiţi să intervină, căutând a le lua moştenirea, într-un moment când aceasta nu mai era o manifestaţie de ambiţie, ci o imperioasă datorie” 20.
„Mircea(;) va ajuta silinţele creştinilor balcanici împotriva turcilor şi, la desfacerea Bulgariei, va fi stăpân al Dobrogei, al Silistrei, după ce Vlaicu luase, în chip trecător, Nicopolea. De atâtea ori, împotriva sultanului, oşti româneşti trecură Dunărea, şi până lângă Adrianopol.
_________________________________________________________________________________
18 ibidem, pag. 61, 62
19 idem, Originea şi sensul direcţiilor politice în trecutul ţerilor noastre, în [S.E.M.R.], pag. 86
20 idem, Sârbi, bulgari şi români în Peninsula Balcanică în Evul Mediu, în [S.E.M.R.], pag. 62
––––––-
Dar spiritul politic e pe deplin al epocii moderne. Aceasta se vede şi prin mobilitatea elastică a acţiunii româneşti. Ea observă, chibzuieşte şi dă lovituri, evitând cu îngrijire orice samănă a aventuri. Din toate tendinţele cuceritoare, e vădit că Ţara Românească ţine mai mult la acelea către Ardeal, precum ţine şi Moldova. Aceasta e însă o direcţie naţională, deci modernă. Şi când aceeaşi Moldovă îşi cheltuieşte, aproape până la 1600, silinţele pentru Pocuţia, unde numai muntele păstorilor cuprindea români, e vorba de o căutare de graniţă la nord 21, cerinţă tot aşa de modernă şi aceasta.
Politică adaptabilă împrejurărilor, reală, ea s-a constituit în desfăşurarea ei ca o tradiţie. Spiritul de aventură n-a fost acceptat niciodată de înaintaşii noştri, pe când aproape numai el a însufleţit sforţările vecinilor noştri de peste Dunăre, până la liberare şi după liberare. Vecinii noştri au numit această politică:
«perfidie valahă»; ea era, nu numai o necesitate pentru un popor mic între duşmani puternici, dar şi un caracter modern, pe care-l înfăţişează tot Apusul în epoca Renaşterii. Prin ea ne-am menţinut, fără zguduiri, într-o dezvoltare normală şi aşa de bine întemeiată pe această tradiţie înţeleaptă, încât însăşi supunerea noastră faţă de turci n-a fost o sclavie, ca a grecilor, a slavilor balcanici, a ungurilor, ci o respectată autonomie, sigură de sine” 22.
„Clasa numeroasă şi hotărâtoare în ceea ce priveşte munca şi păstrarea însuşirilor neamului [ne este] cea a ţăranilor23”24.
_____________________________________________________________________________________________
21 „La apus erau Carpaţii cu partea lor cea mai grea de trecut. În schimb însă la nord noul stat era deschis oricărei năvăliri”., idem, Originea şi sensul direcţiilor politice în trecutul ţerilor noastre, în [S.E.M.R.], pag. 86
22 idem, Sârbi, bulgari şi români în Peninsula Balcanică în Evul Mediu, în [S.E.M.R.], pag. 63
23 „«Poporul» Bucureştilor care face demonstraţiile de pe străzi nu e poporul cel adevărat, care Dumnezeu ştie cât rabdă şi cât de puţin capătă în schimbul răbdării lui”., Nicolae Iorga, Ce înseamnă popoare balcanice, Conferinţă ţinută la Ateneul Român în ziua de 13 decembrie 1915, Tipografia şi Legătoria Neamul Românesc, Vălenii de Munte, 1916, pag. 16
„«Poporul», aşa cum l-am cunoscut în forma caricaturală care a dat vieţii noastre politice multe emoţiuni falşe şi multe zguduiri de care ar fi putut fi cruţată foarte uşor”(ibidem), „înseamnă naţiunea pentru Revoluţia francesă”(ibidem), revoluţie care „a vorbit de naţiunea politică, n-a vorbit de naţiunea etnică”.,ibidem
„Deosebirea e esenţială, şi să nu profanăm terminul de popor confundând poporul vitejilor tăcuţi, unde sunt, cu «poporul» zgomotoşilor neviteji, unde sunt.
Revoluţia francesă a dat «poporul» acela care trimetea la ghilotină şi acela care, când cădea capul cel mai binecuvintat de Dumnezeu al naţiunii pe eşafod, aplauda scena sângeroasă, aplauda pierderea naţională a unei strălucite inteligenţe, a unui
talent fără păreche, a unei virtuţi. Da, Revoluţia francesă a cucerit unde a putut şi a stăpânit unde a putut, şi tot aşa a făcut şi Napoleon I-iu. Dacă conştiinţa naţională s-a trezit pe urmă, a fost nu pentru că a provocat-o Revoluţia francesă, ci pentru că s-a
ridicat indignarea împotriva Revoluţiei francese, care continuă tradiţia monarhiei cuceritoare, de a supune popoarele mai slabe popoarelor mai tari”., ibidem, pag. 16, 17
„S-a zis(;) că(;) Revoluţia cea mare n-ar fi făcut decât să puie la gură trâmbiţa şi să anunţe tuturor popoarelor capabile de a trăi şi celor care nu s-au dovedit capabile de a se ridica la o viaţă proprie, că de acum înainte încetează orice apăsare din partea străinătăţii şi că fiecare naţie are dreptul să trăiască deosebit, cu limba, cu tradiţiile, cu viitorul său. Este o mare greşeală. Pentru oratorii de circumstanţă, pentru retorii cu cântec în laringe, pentru specialiştii în cabotinagiu oratoric, de cari avem destui, pentru dânşii Revoluţia francesă a cutreierat Europa de la un capăt la altul, trezind naţionalităţile la viaţă”.,ibidem, pag. 15, 16
Adevăratul popor „sunt oamenii nevoilor multe, cari s-au deprins să tacă(;), sunt oamenii simţirilor fine care au datina să nu flecărească”., Nicolae Iorga, Ce e «Patria»?, Idei dintr-o conferinţă ţinută la Roman în ziua de 21 februarie 1910, Tipografia Neamul Românesc, Vălenii de Munte, 1910, pag. 12 „Să nu-i tăgăduim sentimentul de patrie, fiindcă nu-l spune, nu-l strigă, nu-l speculează”.,(ibidem) Pe aceşti oameni, „dacă voiţi să-i cunoaşteţi în toată majestatea şi puritatea sentimentelor lor, descoperiţi-i în paginile lui Ionescu-Boteni, care oglindesc viaţa de pe liberele plaiuri ale Muscelului. Nici cel mai perfect cavaler stil Ludovic al XIV-lea ori Henric al IV-lea, care se frisează pentru o declaraţie şi îngenunche, întinzând poeticul buchet supt o rază de lumină care-l înconjură cu o aureolă, nici acest tânăr bine crescut care ştie cum se vânează o zestre şi ce înseamnă un contract înscris la secţia de notariat, nici acela n-are distincţia superioară a peţitorului din acele locuri, care spune într-o licărire de fulger, la ceasul pe care l-a vrut Dumnezeu, o vorbă, una singură, care ajunge pentru a lămuri rostul a două vieţi. Şi, dacă aţi şti ce vorbeşte în gândul celui tăcut care, pentru ca doi avocaţi să câştige cei cinci lei pentru mezeluri, a pierdut dreptatea pe care a urmărit-o o viaţă şi care face, fără nici o formalitate, un apel sigur la Dumnezeul care va judeca pe toţi!
Deci, aşa fiind sufletul oamenilor noştri, nu-i întreba, între grijile şi ostenelile lor, ce simt. Nu-ţi vor răspunde sau vor răspunde ca acelor cari-i întreabă degeaba. Întrebaţi însă analele acestei ţări. Ele vor spune că, într-un timp când clasele de sus îşi uitaseră datoriile, când unii ieşeau cu crucea şi evanghelia înnaintea Ruşilor, alţii făceau petiţii Austriei, garanţie a tuturor privilegiilor, şi toţi cădeau în brânci înnaintea Turcilor, ţara s-a ţinut prin munca şi jertfa ţeranilor”.,ibidem, pag. 12, 13
––––––––
23 [continuare] Şi subliniez: „A fost un moment când Ştefan cel Mare s-a bătut şi cu braţul boierilor, dar nu numai cu boierii”., (Nicolae Iorga, La Legea agrară, Discurs rostit în şedinţa din 13 decembrie 1907 a Camerei Deputaţilor, în Nicolae Iorga, Discursuri parlamentare, volumul I-iu, partea I-a, Editura Bucovina, I.E. Torouţiu, Bucureşti, 1939, pag.93, [D.P.v.I.p.I.]) „Războaiele lui Ştefan cel Mare(;) au fost purtate şi cu ţăranii. Şi când Ştefan a fost bătut la Războieni, a fost bătut fiindcă rămăsese numai cu cei dintâiu. Este adevărat că boierii aceştia au fost nişte splendizi ostaşi, cari au pierit până la unul în lunca de la Valea Albă. Dar, iată, când n-au fost ţăranii, a venit înfrângerea. Când la Podul Înalt însă au luptat şi ţăranii lângă Ştefan cel Mare, el a ieşit învingător. Apoi s-a ridicat în Domnia lui un alt rând de boieri din ţara moldovenească, dar până atunci pământul acesta românesc al Moldovei a fost apărat mai departe, nu cu forţe boiereşti slăbite, ci, înainte de toate, cu virtutea îndărătnică a ţăranilor, a ţăranilor proprietari de pământ.
Căci, cu proprietatea de pământ a ţăranului începe epoca de vitejie la noi. Iar cu pieirea proprietăţii mici a ţăranului începe şi ruşinea, umilinţa noastră. Acesta e adevărul istoric”., ibidem, pag. 94
Cum a pierit această mică proprietate?
La noi, „pe lângă străinii răzleţi, care au venit de la sine, se întâlnesc şi alţi străini, veniţi în mare număr, veniţi ca naţiune” (Nicolae Iorga, În chestia scoaterii evreilor din armată, Discurs rostit în şedinţa din 7 martie 1908 a Camerei Deputaţilor, în [D.P.v.I.p.I.], pag. 174) şi „aceşti străini au fost de la început, şi sunt şi în momentul de faţă, cu totul străini”., (ibidem).
„Aceşti străini cari se numesc în Moldova Jidani, cărora li se zice aici [în Muntenia] Ovrei şi cărora, li se mai spune, literar Evrei(;) au venit din Rusia şi din Austria, din ceea ce este astăzi Rusia şi Austria la hotarele noastre, dar care era atunci Polonia.
Prin urmare, când nu se mai putea face negoţ în Polonia cu deplină linişte, atunci ei s-au năpustit asupra ţării noastre”.,ibidem, pag. 174, 175
„La 1750 erau [deja] într-un număr îngrijitor, la 1850 ajunseseră să aibă mare parte din viaţa economică a Moldovei. Nu erau supuşi funcţionarilor ţării; erau supuşi unor
funcţionari de încasare, unor strângători de imposite, unor agenţi de poliţie luaţi din mijlocul lor. Situaţia lor ca breaslă străină arată foarte bine cât erau de străini”., ibidem, pag.175
„A trecut câtăva vreme până când s-au întemeiat consulatele străine, care şi-au dat toate silinţele pentru ca să-i apere în judecată, pentru ca să li ferească afacerile. Aceasta era situaţia tuturor consulatelor faţă de Evrei, de la întemeierea lor, pe la 1870. Căci toată Evreimea de la noi s-a dus la deosebitele consulate şi a trecut sub protecţia străină. Până şi consulatul frances avea o foarte bogată clientelă de Evrei; consulatul frances dispunea de mii de supuşi francesi, cari nu aveau nimic din spiritul frances, sau din calităţile poporului frances, ci erau Evrei de la noi, de aceia care se şi numiau, în batjocură, «târtani», – nume supt care acest popor este cunoscut şi astăzi în Moldova –, ceea ce înseamnă: supuşi, de la cuvântul nemţesc «Unterthan». Şi au fost supuşi până în momentul când s-a desfiinţat la noi jurisdicţia consulară”., ibidem „În veacul al XVII-lea întâlnim ici şi colo evrei care luau în arendă tot felul de venituri, fără adesea să aibă banii necesari.
Astfel un evreu arendă de la domnul Gheorghe Ştefan un loc confiscat, un altul cumpără chiar în judeţul Putna o bucată de pământ de la răzeşi şi astfel ajunge împreună cu urmaşii săi proprietar pe pământ moldovenesc.
În veacul al XVIII-lea, evreii, cari, în urma unei învoieli, plăteau tezaurului o dare specială, o ruptă, sunt cunoscuţi ca orândari; adică ei luau în arendă, orândă, bucăţi(;) din moşiile boierilor, deoarece aceştia numai rareori îşi cultivau singuri moşia, de când obiceiul cerea numaidecât prezenţa lor în capitală”., Nicolae Iorga, Decăderea clasei ţărăneşti. Evreii. Viaţa boierilor, în [I.P.R.], pag. 505
„Proprietarii pe moşiile lor aveau în exclusivitate dreptul să vândă vin şi băuturi spirtoase; acum evreii luară în arendă acest drept de desfacere şi acordară ţăranului, pe care hrana proastă cu mămăligă şi lipsa unei ocupaţii rentabile în timpul iernii îl mână la cârciumă, un credit atât de mare, încât bietul om cădea cu totul în mâinile mărinimosului creditor. Chiar şi în oraşe şi în târguri ei aveau astfel de dugheni”. (ibidem, pag. 505, 506) Dugheni în care „rachiul Evreului este aşa potrivit, încât să trântească pe om la pământ, săi distrugă orice simţ şi el să cadă ca o materie moartă în mâna exploatatorului”., Nicolae Iorga, În chestia Legei cârciumelor, Discurs rostit în şedinţa din 18 februarie 1908 a Camerei Deputaţilor, în [D.P.v.I.p.I.], pag. 143
Aşa Evreii, „în sate alcătuiră elementul care tocmai lipsea pentru ca să ruineze din temelie pe ţăranii moldoveni. De aceea domnii fanarioţi luară măsuri ca să scape pe acest important purtător al greutăţilor ţării din ghearele exploatatorilor şi otrăvitorilor săi”., Nicolae Iorga, Decăderea clasei ţărăneşti. Evreii. Viaţa boierilor, în [I.P.R.], pag. 506
„Grigore Alexandru Ghica procedează foarte radical, interzicând cu totul evreilor şederea în sate, şi(;) Alexandru Moruzi întări această măsură. Cu toate acestea, străinii cămătari rămaseră de fapt în săracele sate stoarse de bani şi fură mai târziu obişnuiţii orândari ai ţării: ei vindeau pe datorie şi popriau prin agenţii lor în casa şi curtea ţăranului până şi lucrurile de cel mai mic preţ, fără măcar să se adreseze ispravnicului”., ibidem
„Ţăranul e dat cu desăvârşire pe mâna arendaşilor evrei, organisaţiîn trusturi care dispun de el cum vor”(idem, La legea agrară, în [D.P.v.I.p.I.], pag. 89), încât „aceste elemente prin această politică ne-au adus şi primejdia materială din 1907”., Nicolae Iorga, Partidele şi Ţara, Discuţia la Mesagiu, 23 noiembrie 1909, în [D.P.v.I.p.I.], pag. 77
„Arendaşul are pământul, el fixează preţurile, şi tot el exercită o influenţă covârşitoare asupra administraţiei de toate gradele. Se poate spune că dinastia Fişereştilor, – întrebuinţez acest cuvânt, căci s-a întrebuinţat des, şi l-am auzit şi aici [în Parlament] de curând, – se poate zice că dinastia aceasta a dispus ani de zile de administraţia întreagă a două-trei judeţe din Moldova. Şi nu mai departe decât zilele trecute am primit o scrisoare de la un inspector comunal din Moldova, în care-mi spunea că nu poate face bine ţărănimii, pentru că toată lumea s-a deprins să nu asculte decât de Mochi Fişer, care dispune de administraţie şi de tot. Aş vrea şi aş putea să spun ceva mai mult dar nu mai spun”., ibidem
Deci, „Răscoalele acelea din Martie [1907] au pus în evidenţă starea rea a ţărănimii. Să nu mi se spună că această punere în evidenţă prin răscoală nu are valoare. Pentru că nu există ţăran în Europa care să fie mai cuminte şi mai sfios decât cum sunt ţăranii noştri”. (idem, La Legea agrară, în [D.P.v.I.p.I.], pag. 91, 92)
„Un ţăran, care de secole întregi sufere o împilare sistematică, evident că, bietul, numai(;) obraznic nu este şi că peste drepturile lui nu trece”., ibidem, pag. 92
„Ţăranul e blând şi bun ca o oaie. Şi, dacă ţăranul acesta bun şi blând, ţăranul acesta care pleacă fruntea înaintea oricării puteri, legiuite şi nelegiuite, se hotărăşte să facă ceea ce a făcut(;) aceasta înseamnă mare lucru. Mie nu-mi trebuiesc nici statistici, nici teorii: am înaintea mea faptul patent că s-a sculat cel mai supus om de pe faţa pământului. Şi aceasta înseamnă că trebuie să-i dai dreptatea toată omului acestuia supus, şi anume potrivit cu jertfa sa şi cu îndelungata sa suferinţă”., ibidem
24 Nicolae Iorga, Despre îmbrăcăminte şi locuinţă, în Nicolae Iorga, Istoria românilor în chipuri şi icoane, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992, Ediţie ce reproduce textul apărut la Editura Ramuri S.A., Craiova, 1921, pag. 82, [I.R.C.I.]
