În plin centru al Bucureştilor se găsea cu o sută de ani în urmă o casă locuită de un personaj ciudat. Era mândru de rangul său de general turc, dar aceasta nu-l împiedica să se considere englez pur sânge.
Sir Stephen Bartlett Lakerman – căci aşa se numea – se născuse în Anglia în anul 1825, studiase la liceul celebru Louis-le-Grand din Paris, apoi intrase de timpuriu în serviciul militar. Ţara sa se afla în plină epocă a războaielor coloniale şi Lakerman luptase în India, apoi în Africa de Sud, unde se remarcase în fruntea unui detaşament de 150 de oameni supranumiţi “vânători ai morţii”.
Odată cu începerea războiului Crimeii (1853), Lakerman a trecut în slujba Porţii. Pentru serviciile aduse, sultanul i-a conferit titul de paşă (adică general), numindu-se Mazar Paşa. În august 1854 a intrat, împreună cu Omer Paşa, în Bucureşti şi a devenit şeful poliţiei otomane din capitala Ţării Româneşti. În 1856 s-a căsătorit cu Maria Filipescu (din cunoscuta familie boierească a Filipeştilor), stabilindu-se la Bucureşti.
Numele acestui personaj misterios ar fi astăzi pe deplin uitat, dacă nu s-ar fi legat de unele evenimente importante din istoria politică modernă a României a căror reconstituire o vom încerca în cele ce urmează.
“Intriga domnea la Palat şi în politică…”
La 10 martie 1871, bucureştenii au manifestat împotriva politicii expansioniste a proaspătului Imperiu german şi, în acelaşi timp, împotriva lui Carol I, socotit exponentul politicii lui Bismark în România. Se strigase “Trăiască Republica”, iar prinţul, intimidat, părea hotărât să părăsescă ţara. Ion Ghica – prim-ministru şi ministru de Interne – lăsase lucrurile să se desfăşoare în voia lor, dorind poate şi el abdicarea prinţului străin. Dar în ziua următoare, Lascăr Catargiu, şeful conservatorilor, a reuşit să schimbe hotărârea lui Carol; drept urmare, acesta l-a numit prim-ministru.
A urmat o lungă guvernare conservatoare (1871-1876) care, printr-un şir de măsuri ferme, a stabilizat ţara din punct de vedere politic, dar nu a reuşit să pună capăt nemulţumirlor. Încheierea convenţiei comerciale cu Austro-Ungaria, la 10 iunie 1875, profitabilă din punct de vedere politic, dar dezastruoasă pentru tânăra industrie românească, a fost picătura care a revărsat paharul nemulţumirii. Ea se adăuga concesionării neavantajoase a construirii unor drumuri de fier.
Se părea că, prin tot ce fac, conservatorii urmăreau să lovească în dezvoltarea economică a ţării. Un ziarist de origine franceză stabilit în România, Frederic Dame, publica în vara anului 1875, un articol în coloanele ziarului Românul, caracteristic pentru punctul de vedere al burgheziei liberale. “România – considera el – e prin natura sa nu o ţară pur agricolă, ci o ţară destinată, mai mult decât oricare alta, a fi deodată, ca Flandra, agricolă şi industrială”.
Aceasta era problema esenţială: să se industrializeze sau nu România? În jurul ei se va da lupta întreconservatori şi liberali.
Opoziţia, speculând nemulţumirea generală care domnea în ţară, a început, în 1875, o amplă campanie pentru răsturnarea guvernului conservator. Opoziţia era însă slăbită din cauza lipsei unui partid unic; existau, ce-i drept, numeroase grupări liberale, dar nu şi un partid liberal. Principala grupare o formauliberalii-radicali, conduşi de C. A. Rosetti şi I.C. Bratianu; I. Ghica se afla în fruntea unei grupări de liberali-moderaţi, în timp ce alt curent, tot moderat, era condus de M. Kogălniceanu. În Moldova exista o fracţiune liberală independentă, şeful ei fiind profesorul de istorie universală din Iaşi, Nicolae Ionescu. În lupta împotriva guvernului conservator, grupărilor liberale li se alăturaseră şi unii dintre conservatorii nemulţumiţi de guvernarea lui L. Catargiu, în primul rând Manolache Costache Epureanu, fost prim-ministru în 1870.
Reprezentanţii grupărilor amintite au fixat atacul decisiv împotriva guvernului cu prilejul alegerilor parlamentare din 1875. Începând de la 23 ianuarie 1875, au scos o gazetă intitulată Alegătorul liber, al cărui girant responsabil era tânărul I. L. Caragiale. Din comitetul de conducere al publicaţiei făceau parte liberali de toate nuanţele, printre care Ion Ghica, iritat de concedierea lui în martie 1871, şi dornic să fie din nou arbitrul situaţiei. Alături de el se aflau nepotul său, Dimitrie A. Sturdza, care îşi începuse de timpuriu cariera politică, în calitate de secretar al Adunării ad-hoc din Moldova; după înlăturarea lui Cuza fusese în mai multe rânduri ministru. Erau apoi fraţii Ion şi Dumitru Brătianu, precum şi câţiva reprezentanţi ai tinerei generaţii, cel mai cunoscut dintre ei fiind Nicolae Fleva, orator redutabil. Se adăugau şi alţii, mulţi dintre ei uitaţi astăzi: Dimitrie Giani, Eugeniu Stătescu, Pache Protopopescu, Ion Câmpineanu etc. C.A. Rosetti nu se afla printre ei, pentru că el desfăşura campania anticonservatoare prin propriul său ziar, Românul, organul liberalilor-radicali.
Paralel cu activitatea publicistică, grupările coalizate au organizat numeroase întruniri publice, ţinute de obicei în sala Bossel. La o astfel de întrunire, la 7 decembrie 1875, N. Fleva, I. Câmpineanu, E. Stătescu au atacat vehement pe conservatori. Memorialistul C. Bacalbaşa avea să-şi amintească, o jumătate de secol mai târziu: “Fleva, cu verva lui scânteietoare, cu înfăţişarea lui foarte simpatică, frumos, arătos şi plin de o statură vulcanică, a electrizat şi a cucerit toată acea lume tânără care l-a ascultat”. Sala dovedindu-se neîncăpătoare, pentru întrunirile următoare s-a închiriat circul. Aici, în cursul lunii aprilie, au avut loc mai multe adunări ale opoziţiei.
În acest timp, în Alegătorul liber, şefii coaliţiei continuau să atace guvernul, remarcându-se, printre altele, articolele semnate de I. Ghica. Referindu-se la schimbarea bruscă de guvern din 1871 şi la ce a urmat după aceea, el scria: “Un om [e vorba de L. Catargiu], ajutat şi susţinut de câţiva amici şi partizani, printr-o manoperă dibace şi cu meşteşug condusă, într-o noapte pune mâna pe guvernul ţării; prin persecuţiuni, prin intimidări, prin promisiuni şi prin interese satisfăcute, îşi formează o trupa de oameni activi, ageri, îndrăzneţi şi devotaţi; ajutat şi susţinut astfel, îşi formează o Cameră după chipul şi asemănarea sa, reduce administraţiunea, justiţia şi constituţiunea la bunul plac al său şi al amicilor săi, guvernă de patru ani fără control, fără piedici, bucurându-se de toată încrederea şi de toată bunăvoinţa şefului statului şi a camerelor ce şi-a format”. Rezultatul? “Tânguiri şi gemete, blesteme şi un huet surd cari se ridică din toate piepturile, sărăcia, mizeria şi epidemiile pretutindeni… boalele, aliate cu concesiuni oneroase, cu tot felul de impozite şi de stoarceri de bani, distrugând câmpiile, secerând oamenii şi vitele şi semănând pustiirea şi dezolaţiunea”.
https://istoriiregasite.wordpress.com/
