În Evul Mediu, dominat de creştinism, există o condamnare teologică a evreilor, din punctul de vedere al religiei, care nu ţine seama de trăsăturile reale ale acestora, rămase necunoscute majorităţii populaţiei, ci de stereotipuri elaborate în timp. De exemplu, indiferent de aspectul fizic, foarte variat în realitate, al evreilor, aceştia sunt reprezentaţi în miniaturi, şi mai târziu în gravuri ca urâţi, murdari, cu faţă alungită, nas coroiat, punând o pelerină cu glugă.
Condamnarea pe criterii religioase conduce la un antiiudaism, destul de diferit de anti-semitismul epocii contemporane. Pentru oamenii medievali, nu exista ideea de rasă, iar etnia era prea puţin definită, astfel încât criteriul principal de diferenţiere a oamenilor era cel religios. Indiferent însă de fundamentele atitudinii referitoare la evrei, aceasta este în general negativă, şi conduce, în anumite situaţii, la persecuţii şi chiar la progromuri. Trebuie însă subliniat că, în cei peste o mie de ani ai Evului Mediu, situaţia evreilor şi atitudinea majorităţii creştine cu privire la ei au variat în timp şi spaţiu, perioadele de înţelegere şi colaborare relativ paşnică între aceştia şi creştini alternând cu cele de respingere şi segregare.
Colaborarea dintre evrei, creştini dar şi musulmani a fost esenţială în anumite momente şi spaţii, cum ar fi Spania medievală sau Sicilia în vremea împăratuui Frederic al II-lea. În Spania, învăţaţii evrei au avut o contribuţie decisivă la traducerea în latină a unor opere arabe, dintre care multe reprezentau ele însele traduceri ale unor lucrări antice greceşti. În acest fel, o parte a moştenirii Antichităţii, ignorată până prin secolele XII-XIII de Occident, i-a redevenit accesibilă acestuia mulţumită activităţii de intermediari a evreilor spanioli. Şi pe această moştenire greco-romană revalorizată în Evul Mediu avea să-şi întemeieze Occidentul superioritatea pe care începe să o dobândească asupra celorlalte părţi ale lumii. De asemenea, cunoştinţele medicale ale evreilor erau respectate în toată Europa, ceea ce făcea din ei cei mai potriviţi pentru funcţiile de medici ai capetelor încoronate şi ai altor personaje importante. Tocmai pe baza unor cunoştinţe iudaice şi musulmane se produce revirimentul medicinei europene, în cadrul universităţilor, dintre care cea mai reputată în domeniu este cea de la Salerno.
Pe parcursul Evului Mediu timpuriu, prezenţa comunităţilor iudaice în Occidentul creştin era acceptată, fără ca ea să creeze tensiuni notabile. Documentele Sinodului de la Elvira, ţinut în Spania la începutul secolului al IV-lea, îi condamnă pe creştinii care se amestecă cu evreii, împărţind masa cu ei, contractând căsătorii mixte, lăsându-şi holdele să fie binecuvântate de aceştia”. Toate acestea demonstrează că raporturile cotidiene între cele două comunităţi erau încă paşnice, lipsite de conflicte şi că doar intervenţia bisericii, prin reprezentanţii săi, a înveninat spiritele.
Trebuie însă arătat că nu întotdeauna iniţiativa unei atitudini negative faţă de evrei pornea de la oameni ai bisericii, ba uneori chiar dimpotrivă, aceştia interveneau împotriva atitudinilor şi acţiunilor unor laici. După invaziile barbare, regatele romano-germanice întemeiate în Europa occidentală se creştinează şi conducătorii acestora se simt investiţi cu misiunea de a răspândi creştinismul pe tot cuprinsul stăpânirii lor. Sunt vizaţi de acţiunea evanghelizatoare nu doar păgânii, ci uneori şi evreii, pe care unii regi, precum în Francia secolului al VI-lea sau Spania secolului al VII-lea încearcă să îi creştineze cu forţa. Episcopii reacţionează la asemenea atitudini, afirmând că evreii trebuie convinşi de adevărul religiei creştine, şi nu obligaţi să accepte un botez formal.
În general însă, în regatele romano-germanice, evreii constituie o minoritate considerată inferioară şi dominată, dar se bucură de protecţia suveranilor, ajungând adesea să ocupe fimcţii importante în stat, precum cea de medici ai monarhilor sau de administratori fiscali.
În Imperiul Carolingian, situaţia relativ bună a evreilor se păstrează, ei fiind organizaţi în comunităţi separate, sub autoritatea dar şi protecţia unui magisler iudaeorum. Libertăţile lor religioase nu sunt restrânse decât prin interdicţia de a exercita funcţii publice într-o societate care se descrie în mod oficial şi apăsat drept creştină, şi prin interzicerea prozelitismului. Convieţuirea cu creştinii continuă să fle paşnică, unii istorici vorbind chiar de o influenţă destul de importantă a evreilor asupra creştinilor în viaţa de fiecare zi. Documentele de epocă vorbesc în continuare de căsătorii mixte, de mese luate în comun (în condiţiile în care autorităţile religioase ale celor două comunităţi interziceau cu stricteţe amestecul). Mai grav, în ochii bisericii creştine, existau creştini care respectau sabatul, mergeau la sinagogă şi apreciau mai mult predicile rabinilor învăţaţi decât pe cele ale propriilor preoţi, al căror nivel cultural nu pare să fi fost prea strălucit. Există chiar conversiuni la iudaism ale unor personaje importante, ceea ce creează scandal şi îi determină pe clerici să adopte o legislaţie antievreiască. Însă în secolul al IX-lea, monarhii carolingieni refuză să o aplice, preferând menţinerea colaborării cu comunitatea iudaică.
De altfel, protecţia regală, imperială sau pontificală a evreilor continuă să constituie regula până prin secolul al XI-lea, chiar dacă motivaţiile acestei atitudini puteau fi diferite. Pentru monarhi, era importantă supunerea directă şi colaborarea evreilor, în schimbul protecţiei pe care le-o asigurau. Pentru biserică, menţinerea comunităţii evreieşti era considerată o mărturie directă a Patimilor şi trebuia să dea şi un exemplu creştinilor despre consecinţele pe care poporul deicid trebuie să le suporte până la sfârşitul vremurilor.
Atitudinea creştinilor faţă de evrei a început să se modifice progresiv din secolul al XI-lea, când încep să apară acuzaţiile de blasfemie, care susţin atacuri împotriva evreilor în mai multe oraşe occidentale, atacuri multiplicate în secolele XII-XIII.
Ostilitatea împotriva evreilor avea şi raţiuni economice foarte clare, în primul rând, practicarea de către aceştia a împrumutului cu dobândă, considerat camătă. Această situaţia a fost generată de constituirea, începând cu secolul al XI-lea, a unei categorii de neguţători creştini (italieni şi lombarzi) care îi elimină treptat pe evrei din comerţul la mare distanţă, pe care îl practicau până atunci, şi îi face să se replieze tot mai des pe camătă. Cum li se interzicea să posede pământ şi începeau să fie şi continuu ameninţaţi cu posibila expulzare, au preferat să-şi investească averea în bunuri mobile mai uşor de manipulat şi de ascuns, precum aurul şi argintul, ceea ce le permitea să joace rolul de bancheri. În fine, evreii au preluat o activitate esenţială funcţionării economiei, pe care creştinii nu o puteau desfăşura datorită interdicţiilor bisericeşti. Pe baza ideii că „banii nu fac pui”, biserica dezvoltase o condamnare morală a împrumutului cu dobândă (şi chiar a negoţului, în prima parte a Evului Mediu). Creştinii dornici să-şi asigure mântuirea sufletului nu puteau practica împrumutul cu dobândă (teoretic, deoarece în realitate nu puţini erau cei care recurgeau la ei, căutând apoi modalităţi de salvare. „Inventarea” Purgatoriului, în secolul al XII-lea, este tocmai 0 asemenea portiţă de salvare pentru cămătarii creştinii. În aceste condiţii, evreii erau cumva aproape obligaţi să recurgă la practici economice esenţiale pentru funcţionarea societăţii creştine, dar care erau violent reprobate de aceasta.
Ilustrativă pentru ambiguitatea esenţială a condiţiei evreieşti este piesa lui Shakespeare, Neguţătorul din Veneţia, care prezintă toate stereotipurile referitoare la cămătarul evreu, dar şi tragismul existenţei acestuia. Shyolck le este necesar tuturor celor care au nevoie de bani, dar care îl dispreţuiesc pentru că le dă împrumuturi. În condiţiile în care, în vremea lui Shakespeare, părinţii deţineau controlul asupra căsătoriei copiilor lor, căsătoriile contractate fără acordul parental fiind aproape imposibile, Shylock nu-şi poate recupera fiica, fugită cu un creştin. Iar când cere în justiţie dreptate împotriva datornicului care nu i-a plătit la timp, este pe punctul de a fi, tot el, condamnat.
Declanşarea cruciadelor, în urma apelului de la Clermont, din 1095, al Papei Urban al II-lea, aduce cu sine primele masacre masive ale evreilor. În timpul primei cruciade, mişcarea populară condusă de Petru Pustnicul şi Gautier fără Avere, care a luat drumul de uscat pentru a ajunge în Bizanţ, în timpul trecerii prin oraşele renane, se dedă la masacre împotriva comunităţilor iudaice. Era o exprimare violentă şi inumană a evoluţiei societăţii creştine, devenită tot mai conştientă de propria specificitate, dar şi intolerantă, sub conducerea Bisericii.
Oamenii Bisericii, dintre care unii au fost intelectuali remarcabili pentru acele vremuri, redactează tratate în care încearcă să fundamenteze teoretic persecuţia împotriva evreilor. De exemplu, Petre Venerabilul, în tratatul său din 1143, intitulat Împotriva evreilor, susţine că aceştia sunt un pericol mai mare decât musulmanii cu care se confruntă cruciaţii în Ţara Sfântă. Cu evreii, creştinii coabitează, ceea ce conduce la murdărirea acestora. Singura soluţie ar fi ca regii să le retragă protecţia pe care le-au oferit-o până atunci.
O posibilă explicaţie a unor asemenea luări de poziţie, care nu sunt singulare, este că, într-o societate în care biserica şi societatea se confundă, evreii, care fac parte din societate fără să fie şi o parte a bisericii, reprezintă o anomalie greu de acceptat.
Treptat-treptat încep să se contureze acuzele care aveau să fie lansate în mod constant, în secolele care vor urma, împotriva evreilor. În 1144, în Anglia, apare pentru prima dată acuzaţia de omor ritual săvârşit de evrei împotriva copiilor creştini. Apoi încep să se repete acuzaţiile privind profanarea ostiei (pâinea sfinţită folosită de catolici pentru împărtăşanie). Imaginaţia clericilor, întrucât ei erau cei ştiutori de carte, capabili să pună în scris şi să facă să circule asemenea istorii, mergea foarte departe. Într-unexemplum (povestire moralizatoare) de secol XIII, ne este prezentat cazul unui cămătar care încearcă să-l facă pe un câine să mănânce pâinea de împărtăşanie. Cum animalul nu face aceasta, ba chiar protejează cu laba ostia, cămătarul este, în sfârşit, convins, de adevărul creştinismului, şi se converteşte. Morala profundă este însă că până şi un animal are mai mult spirit decât un evreu. Toate aceste poveşti insinuau în conştiinţele oamenilor de toate categoriile sociale ideea că evreii complotează pentru a distruge societatea creştină.
În acest context de suspiciune şi acuze, regii încep să ia iniţiativa unor măsuri anti-evreieşti. Astfel, în 1182, regele francez Filip al II-lea August decide expulzarea evreilor din regat. Măsura va fi apoi suspendată, reluată cu diferite ocazii, ceea ce se întâmplă şi în Anglia. Nu trebuie uitat că în motivarea deciziilor de expulzare, interesul economic (altfel spus, lăcomia) a avut un rol foarte important, întrucât cea mai mare parte a averii evreilor obligaţi să-şi părăsească locurile natale intra în stăpânirea monarhilor.
Conceptul de excludere căpăta în timp formulări savante, cu argumente teologice folosite pentru a justifica acţiunile represive, aşa cum se poate observa în scrierile papei Inocenţiu al III-lea: „Evreii împotriva cărora strigă sângele lui Iisus Hristos, deşi nu trebuie ucişi, pentru ca poporul creştin să nu uite Legea lui Dumnezeu, trebuie să rămână rătăcitori pe pământ, până ce inimile lor se vor umple de ruşine şi vor căuta numele Domnului nostru Iisus Hristos”.
În secolul al XIII-lea se accentuează politica de segregare, de ţjnere la distanţă a evreilor, văzuţi ca un germene otrăvitor, care ar infecta prin contact întreaga creştinătate. Conciliul Lateran IV, din 12 15, prin canonul 68, impune evreilor portul unui semn distinctiv (la originea sinistrei stele galbene din vremea regimului nazist). Motivaţia oferită atunci era că, dacă nu există posibilitatea de a-i identifica pe evrei, creştinii se pot căsători cu aceştia, pierzându-şi, astfel, puritatea. De asemenea, începe să se contureze segregarea spaţială, la originea ghetoului de mai târziu. Evreii aveau în unele locuri obiceiul să se regrupeze în cartiere particulare, precum în Peninsula Iberică, unde acestea purtau numele de juderias. Treptat însă, această separare le este impusă prin lege, precum la Nimes, în 1294.
O altă direcţie de acţiune vizează convertirea, prin orice mijloace, a evreilor, la apelul Papei Nicolae al IV-lea (1278). Mai ales în Peninsula Iberică sunt organizate dispute publice, între clerici şi rabini, scopul fiind demonstrarea falsităţii religiei iudaice. Evreilor li se impune să asiste la predici ţinute de creştini chiar în sinagogile lor. Convieţuirea paşnică dintre creştini şi evrei (la care se adăugau uneori musulmanii), o trăsătură distinctivă a regatelor iberice, dispare din a doua jumătate a secolului al XIII-lea. Oamenii obişnuiţi sunt pretutindeni convinşi de toată propaganda oficială în favoarea convertirii evreilor la creştinism, şi unii par să fi crezut cu sinceritate că aceasta ar fi un lucru benefic în primul rând pentru cei dintâi.
Boccacio, în Decameronul, prezintă cazul unui negustor italian, care, fiind prieten cu un evreu, Abraham, încearcă, din grija pentru sufletul acestuia, să-l determine să treacă la creştinism. Abraham, din preţuire pentru prietenul său, căruia îi înţelege bunele intentii, acceptă, cu condiţia să facă o vizită la Roma. Italianul este disperat, fiindcă îşi spune că dacă Abraham vede corupţia care domneşte în sânul curţii papale şi al bisericii, nu doar că nu se mai converteşte, dar, zice el, creştin să fie, şi s-ar face evreu. Totuşi, nuvela se termină cu bine, din punct de vedere creştin, întrucât evreul vede toate viciile ierarhiei bisericeşti, dar şi fervoarea populară sinceră. Şi atunci, spune el, dacă de atâtea veacuri capii bisericii încearcă să distrugă religia creştină şi totuşi nu reuşesc, înseamnă că aceasta este singura adevărată.
Registrul comic în care prezintă Boccaccio lucrurile nu ascunde însă tragicul adevăr al vremii. Situaţia evreilor se agravează şi mai mult în secolul al XIV-lea, pe un fond general de criză economică şi de calamităţi care se abat în mod repetat asupra locuitorilor Europei. Declanşarea ciumei negre, la mijlocul veacului, cauzează o psihoză generalizată, întrucât nu erau cunoscuţi agenţii bolii şi nici nu exista vreo posibilitate de tratament a celor atinşi. A pierit atunci între un sfert şi jumătate din populaţia continentului, şi chiar dacă şi evreii îi cădeau victimă, ca toţi ceilalti, aceasta nu a împiedicat răspândirea altor acuzaţii la adresa lor. Au fost acuzaţi că au otrăvit fântânile sau că au adus boala prin alte mijloace, în credinţa generalizată că ei sunt autorii unui complot de proporţii care vizează lichidarea tuturor creştinilor. De aici la pogromuri nu este decât un pas, şi primele par a fi cele din 1391, din Castilia şi Aragon.
După încheierea Reconquistei spaniole, în 1492, regii catolici decid expulzarea definitivă a evreilor (urmată după o vreme de cea a musulmanilor) din regatul lor. Apoi, persecuţii au fost declanşate chiar şi impotriva evreilor conveniţi la creştinism (conversos) şi a urmaşilor acestora, în cadrul obsesiei spaniole pentru puritatea sângelui. Trebuie spus că activitatea Inchiziţiei, care preluase sarcina identificării oricăror practici suspecte, n-ar fi fost posibilă fără colaborarea populaţiei de rând. Inchizitorii acţionau în urma unor denunţuri, făcute de cei care îşi suspectau vecinii de practici iudaizante. Evident, în multe cazuri aceste denunţuri erau făcute în speranţa dobândirii unei părţi din bunurile celui denunţat, dacă era condamnat.
Exemplul expulzărilor definitive este urmat de alţi suverani ai ţărilor occidentale, astfel încât, la sfârşitul Evului Mediu, prezenţa evreilor în ţările din Apus a rămas sporadică. Aceştia s-au refugiat în ţări din Europa centrală şi estică şi în regiunile stăpânite de Imperiul Otoman. Coexistenţa paşnică între ei şi adepţii celorlalte religii din aceste zone avea să continue până în zorii epocii modeme, când persecuţiile au reînceput, de această dată sub forma elaborată a antisemitismului, şi pe baza pretins ştiinţifică a teoriilor rasiste.
*****
sursa: Ecaterina Lung, Mentalităţi şi cultură în Evul Mediu, Ed. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2007
http://istoriiregasite.wordpress.com/
