Săptămânal, în capitala „celei mai mari democraţii a lumii” sunt aprobate liste cu numele unor oameni care trebuie eliminaţi fizic, fără vreun proces. Dronele CIA, sau echipe ale aşa numitelor „forţe pentru operaţiuni speciale” execută aceste ordine în aproape orice colţ al lumii.
Practic, ceea ce occidentul impută ayatollahilor iranieni şi altor lideri musulmani, care emit faimoasele fatwa în numele islamului, se petrece în oglindă peste ocean, în numele apărării democraţiei.
Asasinatul la ordinele liderilor unui stat a devenit dintr-o raritate o obişnuinţă. Cazul notoriu şi pe larg aprobat de opinia publică mondială a fost cel al teroriştilor arabi de la Olimpiada de la München, în 1972, pe care Mossadul israelian i-a urmărit şi eliminat până la ultimul, de-a lungul următorilor câţiva ani. Oamenii înţeleg foarte bine conceptul de pedeapsă, mai ales când aceasta e rezultatul unor crime odioase, de genul atacurilor teroriste criminale. Exemplele, la acest trist capitol, abundă. Au existat şi situaţiile limită, în care eliminarea imediată a atacatorilor era condiţia sine qua non a salvării unor ostatici, cum s-a întâmplat la Moscova, în 2002. Dar condamnările la moarte, în anumite situaţii, nu sunt înţelese la fel de uşor de opinia publică, care începe să refuze ideea că asasinarea în condiţiile unor operaţiuni ultrasecrete, în locul arestării şi procesului public, e o soluţie corectă, în spiritul justiţiei şi normelor occidentale, democratice.
Iată de ce, „gluma” unuia dintre cei mai importanţi oameni din istoria serviciilor secrete americane, generalul cu patru stele Michael Hayden, fost şef al NSA şi apoi al CIA, nu amuză pe nimeni. Prezent la o discuţie pe tema securităţii cibernetice, organizată de cotidianul The Washington Post săptămâna trecută, acesta şi-a permis să sugereze că l-ar pune pe arhicunoscutul fost angajat al celor două instituţii, Edward Snowden, pe o listă neagră. O listă a morţii, a înţeles imediat şi fără greşeală întreaga audienţă, care în cel mai pur spirit american, a izbucnit în hohote. Da, a devenit un motiv de amuzament pentru unii „patrioţi” de peste ocean să vadă execuţiile unor inamici reali sau imaginari ai ţării lor ca pe nişte victorii similare cu cele din jocurile video, uitând că vorbesc de sânge real şi situaţii neregizate. Cuvântul „listă” a apărut în discuţie atunci când s-a amintit că europenii l-au înscris pe Snowden pe tabelul finaliştilor, dintre care vor alege luna aceasta următorul laureat al „Premiului Saharov pentru Libertatea de Gândire”, acordat de Parlamentul European. Iritat, probabil, de faptul că europenii ar putea, acordându-i premiul lui Snowden, să manifeste un adevărat gest de frondă faţă de Statele Unite, Hayden a izbucnit: „Trebuie să recunosc că, în momentele mele mai întunecate din ultimele luni, m-am gândit şi eu să îl nominalizez pe domnul Snowden, dar era vorba de o altfel de listă”. Pe fondul râsetelor celor prezenţi, partenerul de discuţie al generalului, congresmanul republican Mike Rogers, preşedinte al Comitetului pentru Informaţii al Camerei Reprezentanţilor, fost agent FBI, a ţinut să adauge imediat: „Vă pot ajuta la asta”. Bravo, putem sta mai liniştiţi acum, când ayatollahii de la Washington îşi exprimă public ideile: Edward Snowden trebuie lichidat!
Opiniile lui Michael Hayden despre „trădătorul” Snowden erau relativ bine cunoscute, ca şi ale altor oameni politici americani care s-au grăbit să îl condamne pe fugarul ce a dezvăluit unei lumi întregi scara uriaşă şi gradul de sofisticare cu care Statele Unite şi Marea Britanie spionează restul planetei. Din partea unor neoconservatori, aşa numiţii ulii ai războiului, reacţiile erau perfect previzibile. De aici, însă, şi până la a sugera public că tânărul care a primit azil politic în Rusia ar trebui trecut pe una din listele cu nume destinate execuţiilor prin orice mijloace – liste reale, aprobate săptămânal la Casa Albă ! – e o distanţă destul de mare. Conştient de faptul că a spus prea mult, fostul director al NSA şi CIA a ţinut să precizeze pentru postul Russia Today: „M-am exprimat intenţionat în termeni generali şi nedefiniţi, nu a fost nici o clipă vorba de o propunere. Nu am sugerat ca el să fie pus pe vreo listă. Pur şi simplu am dat expresie unor reflecţii din momentele mele mai întunecate”. În cazul unui general de calibrul lui Hayden, aceste replici palide nu fac decât să ne amintească proverbul care spune că cine se scuză se acuză. Un om care a condus cea mai mare instituţie de spionaj electronic din lume, NSA, cea mai mare şi mai bine finanţată agenţie de spionaj a mapamondului, CIA, poate avea, desigur, „momente mai întunecate”, pentru că, la urmei urmei, e doar un om, cu propria sa conştiinţă şi propriile sale amintiri, dar exhibarea unor gânduri care vizează acţiuni concrete de represalii împotriva unei ţinte reale a structurilor speciale ale ţării sale nu poate fi trecută cu vederea.
Pe 14 februarie, 1989, ayatollahul Ruhollah Homeini, liderul suprem al Iranului, emitea o fatwa, adică o decizie religioasă de condamnare împotriva scriitorului Salman Rushdie, autorul „Versetelor Satanice”, volum considerat ca o blasfemie la adresa islamului. Practic, pentru orice şiit din lume, Rushdie era condamnat irevocabil la moarte. Protejat de servicii de securitate ale statelor occidentale, în primul rând britanice, Rushdie a continuat să trăiască mereu cu teama de a nu fi asasinat, mai ales că tentative au existat. Vinovat doar pentru opera sa literară, autorul a fost din nou condamnat, în 2005, de actualul lider suprem de la Teheran, ayatollahul Ali Khamenei. În acelaşi an, Gărzile Republicane iraniene au confirmat că pedeapsa cu moartea pentru Rushdie rămâne valabilă, dar scriitorul, între timp înnobilat de regină la Londra, consideră că mesajele de ameninţare pe care le primeşte cu regularitate din Iran, în 14 februarie ale fiecărui an, nu valorează mai mult decât nişte „felicitări de Sfântul Valentin”. Nu e bravadă, Rushdie a declarat că situaţia „a ajuns la un punct în care e vorba de retorică, mai degrabă decât de o ameninţare reală”. În condiţiile ultimelor evoluţii internaţionale, se prea poate ca acesta să aibă dreptate. Iranul încearcă, aparent, să se desprindă de trecutul său fundamentalist. Edward Snowden, după toate probabilităţile, nu va avea acest noroc cu ayatollahii de la Washington.
