Anca Petrescu – o viaţă pentru un Palat

Cotidianul britanic The Telegraph publică un lung articol despre arhitecta Anca Petrescu şi opera sa de căpetenie, Casa Poporului. Găsesc util să reproduc acest articol şi pentru dumneavoastră, din câteva motive. Primul ar fi acela că unii au şi uitat dezbaterile despre ce să facem cu Casa Poporului din anii ’90. Cei mai tineri cred că acolo li se cuvine să fie parlamentarilor şi cu asta basta. Cât costă această distracţie în fiecare zi dar şi cât ne-a costat pe noi toţi acest palat uriaş veţi putea citi în articolul din The Telegraph. Al doilea motiv ar fi acela că românii uită cam repede. Puţini ştiu demolările făcute pentru a face loc Palatului sau cum se făceau acele demolări, aproape peste noapte. Şi al treilea motiv este că un mic amănunt din articol chiar m-a impresionat. Este momentul în care Nicolae Ceauşescu vede cu ochiul liber ceva ce nimeni nu observase. Nici arhitecţii, nici inginerii, nici muncitorii. Vă las să descoperiţi singuri despre ce e vorba. Gata cu vorbăria, începe articolul din The Telegraph.

Anca Petrescu, care a murit în urma unui accident la vârsta de 64 de ani, a fost o arhitectă cunoscută şi sub numele de “Albert Speer al Comunismului”, responsabilă pentru Palatul Poporului din Bucureşti – cel mai mare monument din lume al kitsch-ului totalitar.
Lui Ceauşescu i-a venit ideea de a construi palatul în 1977, când un cutremur a lovit Bucureştiul lăsând în urmă peste 1500 de morţi şi zone întinse devastate. El a văzut în acest dezastru o oportunitate de a construi un nou “centru civic” şi în vara lui 1977 au fost lansate două concursuri – unul pentru un plan global şi altul pentru “Casa Poporului”, cum s-a numit atunci Palatul, pentru a-l găzdui pe Ceauşescu şi anturajul său, împreună cu principalele ministere.
Anca Petrescu, proaspăt angajată la institutul de proiectări, tocmai obţinuse calificarea de arhitect, aşa că la început nu a intrat în competiţie. Până în 1981, Ceauşescu nu se hotărâse, iar Anca Petrescu a avut ocazia să-l întâlnească. “Era un bun ascultător, un om înzestrat cu multă răbdare”, îşi amintea ea. “Nu a fost un vampir!”
Deşi Anca Petrescu nu era pe lista scurtă finală în 1981, ea nu a renunţat şi, după ce a demisionat din slujba sa, a petrecut trei luni construind un model la scară al proiectului ei – bombastic, ornat şi căptuşit cu aur. Apoi i-a scris o scrisoare lui Ceauşescu spunându-i că ar fi încântată să-i arate macheta. La început a fost refuzată, dar, la insistenţele ei, macheta a fost prezentată alături de celelalte prezente în finală.
Legenda spune că Nicolae Ceauşescu a intrat în încăpere şi a fost impresionat de intrusul extravagant – dar au existat şi zvonuri că i-ar fi plăcut şi de creatoarea respectivei machete. În februarie 1982, la vârsta de 32 de ani, Anca Petrescu a fost numită arhitect-şef al proiectului al cărui raison d’être, în exprimarea tautologică a lui Ceauşescu, era acela de a fi “un edificiu grandios care reflectă epoca timpului”.
Construcţia, care a început în iunie 1984, a fost un proiect asemănător piramidelor. În timpul celor cinci ani până la execuţia lui Ceauşescu un milion de români, incluzând recruţi militari, prizonieri politici şi o echipă de 700 de arhitecţi au lucrat nonstop să ridice uriaşa clădire, sculptând cu migală stejari imenşi, construind uşi din ulmi şi cireşi şi candelabre enorme de cristal pentru camere de marmură de mărimi asemănătoare unui teren de atletism. Chiar şi călugăriţe au fost obligate să lucreze pentru aceste proiect, ţesând carpete şi brodând perdele. Nu au existat niciodată mai puţin de 20000 de muncitori prezenţi pe şantier la orice oră din zi şi din noapte. Decesele nu erau un lucru neobişnuit.
Proiectul a avut un impact major asupra capitalei României. Trei cartiere istorice din centrul Bucureştiului – 6 kilometri pătraţi – au fost demolate, împreună cu 27 de biserici şi de sinagogi. În jur de 40000 de oameni au fost obligaţi să-şi părăsească domiciliile, cu un preaviz de doar 48 de ore, şi unii nu au avut timpul necesar pentru a-şi salva bunurile distruse de buldozere.
Altundeva, doi munţi au fost ciuruiţi pentru o cantitate de un milion de metri cubi de marmură de Transilvania albă şi roz, în timp ce păduri întregi au fost distruse pentru lambriuri, podele, mobilier şi uşi (Ceauşescu a insistat ca toate materialele să fie româneşti). Pentru candelabre a fost nevoie de 3500 tone de cristal; cele mai mari, măsurând nouă metri în diametru şi cântărind cinci tone, au avut 1000 de becuri.
Atunci când palatul a fost terminat, el putea consuma în trei ore mai multă electricitate decât consumau în 24 de ore toţi cei două milioane de locuitori ai Bucureştiului. Între 1984 şi 1989, în timp ce românii se luptau să supravieţuiască cu raţii alimentare limitate şi cu întreruperi ale căldurii şi energiei electrice, clădirea a consumat 30 la sută din bugetul naţional.
Ceauşescu era foarte interesat de construcţie, îngrozindu-i pe muncitori cu vizitele sale neaşteptate şi cu schimbările dese de concepţie care au făcut ca clădirea să fie un amestec de stiluri. Anca Petrescu îşi aminteşte cum, la o vizită, el a susţinut că unele flori care decorau coloanele din interiorul clădirii nu erau egale: “Nu am observat niciodată asta”, spune ea. “Eram obosită iar ceilalţi au rămas înlemniţi… Noi toţi am jurat că totul e ok.” Dar el a ordonat cuiva să se urce pe o scară şi să le măsoare. Şi astfel s-a văzut că o floare era cu un centimetru mai mică decât celelalte. Coloanele au trebuit să fie făcute din nou.
Sfârşitul comunismului a oprit lucrările iar noi lideri români s-au gândit ce să facă cu clădirea. Brusc, Anca Petrescu s-a văzut tratată ca o paria, iar în 1990 un grup de arhitecţi au dus o campanie pentru a o aduce în faţa tribunalui spre a fi judecată pentru utilizarea greşită a unor bunuri naţionale; ea a fost acuzată chiar şi de genocid. A negat toate aceste acuzaţii, nu s-a ajuns la procese, dar a fost ostracizată de colegi, a primit ameninţări cu moartea şi casa i-a fost incendiată. Spre sfârşitul anului 1990 a plecat la Paris (la invitaţia preşedintelui Mitterand, a susţinut ea), unde a câştigat un concurs pentru construirea unor hoteluri la Club Med.
La începutul anilor ’90, dezbaterea asupra viitorului palatului neterminat, acum dechis publicului, s-a încins. Unii au vrut să fie demolat; alţii au sugerat că ar putea fi transformat într-un muzeu al comunismului, un parc tematic Dracula, sau chiar în cel mai mare cazino al Europei. Între timp, hoţii s-au pus pe treabă, furând saci de ciment, marmură, uşi şi mobilier.
La patru ani după execuţia lui Ceauşescu, guvernul s-a decis să acţioneze. Ei au rebotezat clădirea “Palatul Parlamentului” şi, în 1994, au redeschis şantierul. În anii următori s-a deschis aici un centru internaţional de conferinţe; ambele Camere ale Parlamentului s-au mutat aici, împreună cu un muzeu nou de artă contemporană şi Curtea Constituţională.
Deşi un ghid de călătorii descrie palatul ca “unul din cele mai urâte din lume”, de-a lungul timpului aversiunea publică s-a diminuat. Într-adevăr, mulţi români au început să susţină că le place clădirea; şi chiar şi cei care nu au fost implicaţi în construirea lui au început să-şi arate mândria.
În 2002, când s-a luat decizia de a adăuga o cupolă de sticlă în stilul Reichstag în centrul clădirii, Anca Petrescu a fost rechemată şi i s-a cerut să supervizeze construcţia.
Cu o înălţime de 84 de metri, o lungime de 270 de metri şi o lăţime de 245 de metri, cu o adâncime de 92 de metri, cu 13 etaje, 7000 de camere, kilometri de tunele şi o suprafaţă de 450.000 de metri pătraţi, Palatul Poporului ocupă un volum cubic de şapte ori mai mare decât Palatul Versailles, şi este a doua clădire administrativă din lume după Pentagon. Dar are încă probleme. Ceauşescu s-a opus instalării aerului condiţionat, temându-se de atacuri chimice prin sistemul de ventilaţie, în timp ce scări monstruoase, construite anume pentru a se potrivi picioarelor mici ale lui Ceauşescu, sunt foarte dificil de urcat şi de coborât.
Fiica unui chirurg, Mira Anca Victoria Mărculeţ Petrescu s-a născut la 20 martie 1949. A crescut la Sighişoara. După ce a absolvit în 1973 Institutul de Arhitectură Ion Mincu din Bucureşti, ea s-a angajat la institutul de proiectări.
După întoarcerea în România, Anca Petrescu s-a implicat în politică şi în 2004 a intrat în parlament pe listele Partidului România Mare. În anul următor a candidat la funcţia de primar al Bucureştiului, dar a obţinut sub 4 procente din voturi.
Când era intervievată asupra rolului ei în construirea Palatului Poporului, Anca Petrescu avea tendinţa să utilizeze un limbaj dublu, evaziv, de tip sovietic, întrerupând brusc interviurile dacă era întrebată de relaţia ei cu Ceauşescu. Când a fost întrebată de un jurnalist occidental cum justifică suferinţele prin care au trecut românii ca rezultat al muncii ei, ea a replicat astfel: “Asta este o întrebare care vine de la cineva care poate înţelege numai un sistem bazat pe profit ca motivaţie.” Romanele ei favorite, a dezvăluit ea, au fost “operele pline de suferinţă ale lui Dostoievski şi Tolstoi, deoarece ele se potrivesc sufletului meu”.

http://www.romaniapress.ro/