Multe întâmplări se povestesc de felul cum Vlad Ţepeş aşeză cinstea şi dreptatea în Ţara Românească. Astfel întâlni Vodă Ţepeş, în drumul lui un călugăr grec, gras cât un butoi de seu, mânând din urmă un măgar care abia ducea samarele grele cu bunătăţi de tot felul. Nu prea avea înfăţişare creştinească acest călugăr şi Domnul, pricepând că era un viclean care înşela pe drept-credincioşi, adunând avuţii pentru sine, îl opri în mijlocul satului şi întrebă pe oameni:
— Vine des acest călugăr pe aici ca să-l miluiţi? Dar prin alte sate se mai duce?
Oamenii răspunseră tot ce ştiau despre el.
— Şi ceea ce adună de la voi, împarte şi el săracilor? mai întrebă Domnul. Că altfel îl văd rotofei, iar desagii îi sunt doldora.
— Asta numai el ştie, Măria Ta.
Atunci Vodă îl întrebă pe călugăr:
— De unde eşti, prea sfinte?
— De la Muntele Athos.
— Te văd sărac, căci umbli cu picioarele goale, făcu Domnul ca să-l prindă.
— Sărac, Măria Ta, sărac lipit.
— Dar cu milostenia pe care o aduni ce faci?
— Apoi o împart cu fraţii mei călugări.
— Şi cum se împacă ei cu această alergătură a ta, ca să primească toate pe de-a gata?
— Ei se închină, Măria Ta, se roagă pentru norod! răspunse călugărul cel făţarnic.
— Ia să mergem până la mănăstire, să văd şi eu pe acei fericiţi fraţi!
La mănăstire viclenia călugărului hrăpăreţ se dete pe faţă: el aduna în chilia sa toate bunătăţile, apoi le vindea şi banii îi punea la chimir, în păstrare. După aceea îi trecea Dunărea şi iar se întorcea călugărul, ca să urmeze cerşetoria lui înşelătoare.
Vodă împărţi săracilor întreaga avere a călugărului, iar pe el îl trase în ţeapă…
Grea luptă duse Vlad împotriva tâlharilor atât de numeroşi că nu se mai puteau deosebi de oamenii cinstiţi. Pe care-i prindea îi ardea de vii, le tăia capetele şi de cele mai deseori îi trăgea în ţeapă, ca să fie pildă hoţilor încă neprinşi.
Pentru un ţigan, care furase o turtă de unt de la o femeie sărmană, împovărată de grija unei case cu cinci suflete, Vodă iscodi o pedeapsă potrivită, după ce ţiganul, luat la rost, mărturisi hoţia:
— Ca să fie aceasta pildă tuturor, poruncesc: să se ia zece ocale de unt din chelarul domnesc, şi să fie date acestei femei care creşte şi hrăneşte cinci copii, ce-mi vor fi cândva buni ostaşi. Şi să se mai ia zece ocale, care să se topească, iar când o da untul în fiert, să-mi legaţi pe acest tâlhar semeţ şi să turnaţi fiertura pe el, până se va rumeni bine ca o friptură de soi…
sursa: Mihail Drumeş, Povestea neamului românesc de la început şi până în zilele noastre. Pagini din trecut, vol. 1, Editura Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1978
http://istoriiregasite.wordpress.com/
