Era o fată, fiică de țărani, care în fiecare zi urca pe munte, să culeagă rădăcini și ierburi, pentru a potoli foamea familiei sale. Într-o zi, a văzut un dovleac mare, copt și gata să fie cules împreună cu frunzele lui late și verzi. Fericită, fata îl îmbrățișe, încercand să-l desprindă de stânca unde prinsese rădăcini. Nu i-a fost ușor să îl miște, dar insistă șI, în sfârșit, reuși să-l ridice.
Cu mare uimire, văzu că tocmai din locul din care crescuse, țâșni apă proaspată din belșug. După ce-și potoli setea, puse dovleacul la loc pe despicătură și pârâiașul se opri.
În clipa aceea, auzi o voce care îi spuse: “Eu sunt spiritul muntelui. Vai de tine dacă vei dezvălui cuiva existența acestui izvor de apa curată! Te voi pedepsi, înecându-te chiar în acest izvor”.
Fetei i s-a făcut frică și s-a întors acasă, tăcută. Văzând-o tulburată, mama ei o întrebă ce i se întâmplase, dar ea ramase mută și în zilele următoare. Era mereu tristă, nu vorbea cu nimeni, iar părintii erau îngrijorați.
Secretul a rămas îngropat în inima ei, până când seceta a început să ardă recoltele. Îi văzu în arșița soarelui pe țăranii care se osteneau să aducă vase grele cu apă, pe terenurile pârjolite. Cei mai bătrâni nu reușeau și se ghemuiau, doborâți de efort, de-a lungul drumului.
Fata a privit atunci muntele și a avut un acces de curaj și răzvărtire. Începu să le strige tuturor că acolo, sus, era un izvor care ar fi putut iriga câmpia și salva recoltele. Se oferi chiar să-i însoțească în acel loc, pe cei mai puternici țărani. Dovleacul fu scos din rădăcini și sfărmât în mii de bucăți. Imediat, apa țâșni din plin și se transformă într-un râu, apoi într-un fluviu care potoli setea pământului ars al câmpiei.
Atunci când țăranii coborâră în vale, fata se duse să se ascundă printre trestii, în așteptarea răzbunării care-i fusese anunțată.
În scurt timp se ridică vântul și auzi vocea tunătoare a spiritului muntelui: “Nu te pedepsesc, ba din contră te admir pentru curajul pe care l-ai avut. Ai înfruntat moartea, pentru a-i salva pe ai tăi și recoltele. Ai acționat cu puritate și te-ai salvat. Alții, de frică, ar fi lăsat să moară de sete bătrâni și copii. Vor crește alți dovleci pe munte. Vor fi de folos, pentru a pune la încercare curajul și altruismul oamenilor.”
Vocea tăcu, vântul nu mai suflă printre trestii.
Fata care adusese apa rămase liberă, câmpurile se înviorară și ai ei au continuat, fericiți, să cultive pământul.
Curajul costă în a conștientiza faptul că putem înfrunta orice adversitate, în timp ce prea des, pentru o viață liniștita, ne comportăm cu lașitate. Pentru a ne schimba viața în bine, trebuie să îmbrățișăm adevărul și să mergem înainte, cu iubire și curaj.
