Arta vindecarii la poporul roman are o vechime milenara, putand fi considerata un dar stramosesc. Fondul sau inalienabil, comun tuturor regiunilor locuite de romani, permite identificarea unui tezaur originar, arhaic al acestui mestesug care, dupa anumite indicii istorice, arheologice, antropologice, geoclimatice, poate fi atribuit sacerdotilor geto-daci. Conditiile climaterice ale Daciei, corelate cu bogatia celor geografice (ses, deal si munte, ape curgatoare si tezaure minerale) au favorizat existenta in acest spatiu a unei incredibile diversitati de specii vegetale, multe fiind endemice, adica locale.
Inca de pe vremea dacilor, o serie de plante ce cresc pe teritoriul de astazi al
Romaniei erau intrebuintate ca ierburi de leac. Chiar expresiile neaos romanesti a lecui, leac, o leaca (intim inrudite cu grecescul oligo – putin) trimit la remedii in aparenta infime (cantitativ vorbind), care insa pot vindeca sau mentine sanatatea celor care le cunosc adevarata intrebuintare. Renumele unora dintre aceste plante merge pana acolo incat si astazi ele apar in perceptia populara ca fiind inzestrate cu virtuti vindecatoare magice, extraordinare, legate de o adevarata mitologie vegetala.
Multe dintre plante sint considerate sfinte, precum Busuiocul (Ocimum basilicum), unele facand candva obiectul unui cult specific, asa cum este cazul Matragunei, al carei nume este cu totul consonant, in mod uimitor, cu doua cuvinte din vocabularul mistic al Vedelor (matra si guna). Acest cult urmareste intotdeauna rezultate din domeniul medicinei magice, cum este cazul descantecelor ce se savarsesc cu ajutorul anumitor ierburi.
Plante de o mare importanta biologica pentru om, prin principiile lor active, sint intalnite acolo unde odinioara erau asezarile dacilor. Iata in aceasta privinta marturia cunoscutului fitoterapeut Ovidiu Bojor: „In urma cu multi ani, lucram pe teren in zona Gradistei, aproape de sanctuarul vechii cetati regale Sarmizegetusa, impreuna cu un amic care nu prea cunostea plantele si efectele lor. Am gasit acolo, printre alte specii, si specia Circaea lutetiana sau Circaea intermedia, popular numita Tilisca, Iarba vrajitoarei… Seara i-am facut tovarasului meu de drum un ceai din aceasta planta. Omul depasise bine a doua varsta. Dimineata urmatoare mi-a povestit ca de mult timp nu a avut o noapte atat de frumoasa si ca s-a simtit ca la douazeci de ani. A cules mai multe plante si pentru acasa. Din pacate, prin uscare ele si-au
pierdut acel efect cu adevarat miraculos.” Aceasta planta era cunoscuta si de antichitatea greaca, numele ei stiintific, Circaea, fiind conex cu grecescul kirke, adica vrajitoare (cu putina intuitie putem sesiza si legatura cu termenul popular romanesc „harca”, ce desemneaza adesea o baba priceputa in ale vrajitoriei).
De remarcat ca in Grecia si in regiunile mediteraneene aceasta planta nu creste (de fapt, din cele cinci specii de Circaea raspandite pe planeta, trei cresc pe teritoriul Romaniei), ceea ce-l determina pe Bojor sa considere ca planta era procurata de anticii greci din Dacia, unde era cunoscuta si folosita. In ce priveste mentalitatea asa-zis populara despre plante, din pespectiva ei, mare parte dintre ierburi se afla sub puterea celor mai temute si mai respectate dintre fiintele lumii nevazute. Se folosesc astfel expresiile Gradina Milostivelor, Gradinile Frumuselelor, cu trimitere la Iele sau Rusalii.
Deloc intamplator, tocmai in acele zone cresc flori precum Banuteii (Bellis perennis), folositi contra bronsitei cronice, Saschiul (Vinca minor), Banatul (Geranium), folosit in practica populara contra junghiurilor si Vazdoagele sau Garoafa de munte (Dianthus superbus). Ultima, care are o floare frumoasa, este numita si Buruiana de urat, este considerata ca „aducatoare de urat”, considerandu-se, din motive obscure pentru mintea omului modern, ca cel ce o poarta este respins de ceilalti oameni.
In Moldova de peste Prut, taranii nu administrau niciodata
bolnavilor o planta de leac, indiferent de puterea ei vindecatoare, fara descantec sau fara anumite practici magice. Acest fapt demonstreaza filiatia ancestrala a medicinei populare, care se origineaza intr-o medicina sacerdotala, singura in care restabilirea sanatatii era pusa in legatura cu forte supranaturale. In cazul Buruienii cu cinci degete (Potentila recta), numita si Iarba faptului pentru ca i se atribuie puterea de a desface vrajile, aceasta era adusa acasa, iar dupa ce se spala icoana Maicii Domnului, cu apa respectiva se stropea Buruiana cu cinci degete, care se punea la icoana si, daca planta urma sa fie fiarta in ulcica noua, se bateau trei matanii, rostindu-se: „Te primim cu paine si sare, sa ne fii folositoare”.
Conform unei credinte populare, cunoasterea virtutilor magico-terapeutice ale plantelor poate fi insusita in mod direct de la ele, prin intermediul miticului sarpe alb. In prima jumatate a secolului al XIX-lea, in Transilvania era renumit vraciul taran Mihai Sas, dinToplita Romana, care spunea ca un sarpe nazdravan i-a dat cunostinta graiului tuturor ierburilor de leac. In casa lui era un adevarat pelerinaj al bolnavilor, care erau vindecati cu descantecele si leacurile pregatite de el din ierburi.
Culegerea plantelor de leac se desfasoara de asemenea dupa un anumit calendar cosmic, urmand un ritual specific. Unele plante, precum Usturoiul sau Pelinul, isi pastreaza virtutile vindecatoare pe tot parcursul anului, altele, precum Sagetatura, erau culese inainte de Sfredelul Rusaliilor, ele pierzandu-si puterea binefacatoare timp de o luna dupa aceea, pana la sfarsitul Saptamanii Mari. Uscarea plantelor se face in manunchiuri legate, care se atarna de o grinda in pod.
Anticii despre fitoterapia geto-dacilor
Herodot scria ca dacii ca sint „buni cunoscatori ai plantelor, avand si un mestesug deosebit pentru ingrijirea bolnavilor cu ajutorul plantelor”.
Homer, marele poet al Antichitatii, scria despre geto-daci ca, „in afara de curajul si barbatia dovedite in lupte, ei manifestau si o inalta educatie morala, evidentata prin grija fata de straini, de bolnavi si de ranitii cazuti pe pamantul lor”.
Strabon afirma ca la geti preotii erau medici (iatros) si cunoscatori de descantece, vraci (goes) totodata.
In creatia poetica a lui Ovidius (43 i.e.n.-17 e.n.), completata in timpul exilului sau la Tomis-Constanta (8-17 e.n.), erau mentionate multe plante medicinale care cresteau in spatiul carpato-danubian si mai ales la Marea Neagra (Pontus Euxinus).
Platon, in dialogul sau Charmides, pomeneste leacurile si descantecele medicilor daci, in cuvintele „Asa stau lucrurile, Charmides, si cu descantecul nostru. L-am invatat cu prilejul unei expeditii, de la unul dintre medicii din Tracia ai lui Zalmoxis, despre care se zice ca au darul de a te face nemuritor”. Tot el consemneaza principiile holiste ale medicinei geto-dace, punandu-le in gura unui medic din Tracia al lui Zalmoxis: „Zalmoxis, regele nostru, care este un zeu si un mare intelept, ne invata ca, dupa cum e nepotrivit sa incercam ingrijirea ochilor fara sa vindecam intai capul, tot la fel, nici capul nu poate fi ingrijit nesocotind trupul; avand in vedere acest adevar, trupul trebuie sa fie ingrijit, in acelasi fel, intr-un mod potrivit, impreuna cu sufletul. Caci motivul pentru care medicii greci nu se pricep la cele mai multe boli este acela ca ei nu cunosc tainele intregului pe care-l au de ingrijit. Daca acest intreg e bolnav, atunci nici partea nu poate fi sanatoasa. Daca insa partea tulburata va fi vindecata, atunci si intregul va fi din nou armonios, asa cum trebuie sa fie, iar omul va trai mult timp, plin de vigoare, bun la suflet si fericit. Caci toate se trag din suflet, atat cele rele, cat si cele bune ale trupului si ale fiintei noastre intregi, revarsandu-se din suflet, asa cum se rasfrang de la cap asupra ochiului. Ca urmare, mai intai sufletului trebuie sa-i dam ingrijire, daca vrem ca deopotriva capul si restul trupului s-o duca bine. Iar sufletul se ingrijeste cu descantece. Sa nu te lasi induplecat sa ingrijesti capul nimanui, daca nu-ti va fi incredintat mai intai sufletul spre ingrijirea prin descantec. Aceasta este greseala pe care, acum, o savarsesc oamenii, incercand sa vindece o parte fara cealalta.”
Pseudo-Apuleius, scriitor si botanist din veacul al II-lea e.n., in lucrarea sa „De medica minibus herbarum”, mentiona alte 37 de plante cu efecte terapeutice existente in Dacia: aniarsexe-iarba sarata, budathla-limba boului, chlodela-telina de camp, ciborastra-brusture, diesema-coada vacii, dyn-urzica, dzena-cucuta de apa, kardama-papura, koikodila-papalau, kroustane-rostopasca, mantia-mure, mizela-cimbru, skite-scai. Multe din aceste plante sunt utilizate si astazi in arsenalul fitoterapeutic.
„Buruienile de leac”, singurele medicamente folosite odinioara
Pe la mijlocul secolului al XX-la, farmacistul Dr. Gh. P. Grintescu prezenta intr-o carte premiata de Academie (Botanica farmaceutica. Cultura si recolta plantelor farmaceutice, publicata in 1945 la Bucuresti) o lista cu 500 de plante de leac ale poporului roman, buna parte din ele necunoscute in medicina si farmacie. Acesta afirma ca in popor plantele de leac au o reputatie bine stabilita, cunostintele despre ele fiind mostenite din tata in fiu si pastrate in taina de acei ce le stiau manui. Importanta unora este foarte mare si ramasitele populare ale cunostintelor despre ele provin dintr-un tezaur sacerdotal stravechi si unic in spatiul carpatic, lucru confirmat de faptul ca aceleasi buruieni sint cunoscute sub acelasi nume si pentru acelasi tratament, din Maramures pana in Oltenia si din Apuseni pana in Moldova nordica.
Iata cateva plante, impreuna cu intrebuintarile lor in medicina populara:
Pentru junghi (pneumonie si dureri reumatismale): Coada racului sau Scrantitoare (Potentilla anserinna), folosita si pentru scrantituri sau friguri, Rocotea sau Buruiana junghiului (Stellaria graminea).
Nebunie: Sica (Statice Gmelini).
Febra tifoida: Drob (Cytisus Heufelianus), Ononis hircina.
Blenoragie: Negrusca (Nigella arvensis), Ciucusoara sau Albita (Berteroa incana), potolnic (Genista tinctoria).
Boli de piept: Turita mare (Agrimonia eupatorium), Cinci degete (Potentilla reptans), Lytospermum arvense, Helyanthemum vulgare.
Reumatism: Cinci degete (Potentilla alba), Pidosnic (Cerinthe minor), Trifoi rosu (Trifolium pratense), Cervana sau Iarba lui ceas rau (Lycopus europaeus), Urzica mare (Urtica dioica), Rachita (Salix fragilis).
Debilitate: Nasturel sau Iarba voinicului (Nasturtum silvestre) – se foloseste si ca salata de primavara, Solovarfita (Phlomis tuberosa) – se pune in baia lauzelor, Rachitan, Florile zanelor sau Sburatoare (Lytrum salicaria) – folosita si impotriva paraliziei, Bobornic (Veronica beccabunga) – in popor se foloseste si impotriva neputintei la urinare, a hidropiziei si pentru curatirea sangelui, Catina (Tamarix Palassi), Slabanog sau Buruiana celor slabi (Impatiens noli-tangere) – are proprietati diuretice.
Icter sau hepatita: Buruiana galbinarii sau Iarba faptului (Potentilla recta), Morcov (Daucus carota), Hrean (Armoraceae rustica) – se foloseste si la tuberculoza.
Dureri de stomac: Cinci degete (Potentilla reptans), Volbura (Convulvulus arvensis), Brustan (Telechia speciosa) – considerat bun pentru toate bolile, Spirea filipendula, Salvia silvestris, Orobus niger, Ononis hircina.
Hernie: Studenita (Arenaria serpillyfolia), Sanziene (Galium mollugo), Phelipaea ramosa.
Dalac sau antrax: Izma broastei (Mentha aquatica) – folosita ca stimulent in convalesenta si contra palpitatiilor, Brana ursului (Heracleum sphonylium), Rostogol sau Maciuca ciobanului (Echinops sphaerocephalum), un soi de neghina (Agrostema coronaria), Heracleum sibiricum.
Epilepsie: Silnic sau Rotundioara (Glechoma hederacea), Sburatoare sau Pufulita (Epilobium hirsutum), Unghia Gaii (Astragalus glycyphyllos), Asperula cznanchica.
Cancer: radacini de la diferite specii de spini si ciulini, Cardus si Cirsium. Spin (Carduus acanthoides), Scai (Carduus candicans), Palamida (Carduus crispus), Ciulin (Carduus nutans), Crapusnic (Cirsium boujarti), Coltul lupului (Cirsium erisithales), Crastaval (Cirsium oleraceum), Captalan (Cirsium rivulare).
Dizenterie: Cioroi (Inula salicina), Catusnica sau Iarba vantului (Nepeta cataria), Priboi sau Palaria cucului (Geranium phaeum).
Oreion: Zarna sau Umbra noptii (Solanum nigrum), Silnic (Glechoma hederacea), Craite sau Vazdoage (Taegetes erecta).
Prostata: Talpa gastei (Leonorus cardiaca, Rocoina (Stalaria media).
Pentru rani si furuncule, se utilizau frunzele de patlagina sau de muscata. In faza de inflamatie acuta, frunzele aveau efecte de inmuiere a pielii, iar enzimele proteolitice actionau prin macerarea colagenului din tesuturi, astfel ca furunculul sa erupa.
In secolele XIV-XV, medicina populara se practica in bolnitele existente in majoritatea manastirilor, cum ar fi Tismana, Bistrita (din Oltenia), Neamt, Prislop (din Moldova), in care se foloseau plante medicinale recoltate din flora spontana din jurul manastirii sau cultivate in gradinile proprii. Bolile tamaduite erau cunoscute prin anumite denumiri populare: aprindere (congestie pulmonara), oftica (tuberculoza), rac (cancer), blanda (urticarie), branca (erizipel), buboaie (furunculoza), cartite (varice), dalac (antrax), galbinare (icter), lungoare (febra tifoida), vatamatura (hernie), tranji (hemoroizi), galci (amigdalita).
Pentru fiecare boala, calugarii din manastiri, precum si vracii si doftoroaiele satelor, foloseau anumite plante cunoscute ca tamaduitoare: angelica la vatamatura si boli de inima, rostopasca la galbinare, fierea pamantului la friguri, alior la reumatism si pecingine, captalan la lungoare.
In tratamentul altor boli se mai foloseau brusturele, brustanul, scrantitoarea, coada calului, coada soricelului, pojarnita, musetelul, zamosita, bozul, busuiocul, sunatoarea.
Inlesniri ale domnitorilor pentru negustorii de plante medicinale
Domnitorii din acele vremi incurajau utilizarea plantelor medicinale prin mijloacele avute la dispozitie. Alexandru cel Bun din Moldova a acordat privilegii deosebite negustorilor din Lvov (anul 1408), iar Mircea cel Batran a acordat privilegii negustorilor din Brasov (anul 1413), pentru a se aduce produse farmaceutice din plante si condimente procurate din strainatate (tamaie, piper, sofran, scortisoara, cuisoare, nucsoara, ghimbir).
Putem exemplifica unele remedii naturale aplicate cu succes, pastrate in memoria poporului timp de multe veacuri. Stefan cel Mare, ranit la picior in luptele cu turcii, la Cetatea Chiliei, a fost tratat de medicii italieni Matteo Muriano si Ieronim da Cesena, cu lotiuni si cataplasme de musetel, isop, tataneasa si eucalipt. Mai tarziu, Alexandru Lapusneanu, fiind bolnav de ochi (in anul 1558), a fost ingrijit de un spiter din Transilvania cu niste plante, printre care menta, isop, mustar si scortisoara.
Printre cele mai vechi texte pastrate in tara noastra in domeniul fitoterapiei si aromaterapiei se numara manuscrisul intitulatFolosirea plantelor de leac, datat din secolul al XVI-lea si conservat in Arhivele Statului din Bucuresti. Aici sunt mentionate unele preocupari de fitoterapie casnica, utilizand multe specii medicinale folosite la acea vreme (brusture, ghintura, iarba taieturii, patlagina, patrunjel de camp, schinel, soparlaita, traista ciobanului, urzica) precum si unele specii aromatice alimentare (angelica, mararul, melisa). Menta era considerata ca un leac foarte pretios, „cu mare putere de a vindeca toate bolile si de a smulge toate stricaciunile launtrice”.
Primele farmacii, in evul mediu
In Evul Mediu au fost infiintate primele farmacii orasenesti, sustinute financiar de primariile din Sibiu (1494), Brasov (1512), Bistrita (1516) si Fagaras, care livrau extracte, siropuri si uleiuri eterice din plante, mai ales ape de roze, menta, tei si soc. La sfarsitul secolului al XVI-lea, plantele medicinale pentru tratamente erau denumite „specii” si se distribuiau de catre spiter, in timp ce plantele aromatice erau distribuite de aromatori, cunoscuti in Iasi inca din anul 1594. In „Pravila” lui Vasile Lupu (1646), aromatorii se mai numeau „vraci”, iar in timpul domnitorului Dimitrie Cantemir erau denumiti „apotecari” (in greaca, apotheke inseamna depozit).
Primul spital din tara care a folosit, cu predilectie, plantele medicinale autohtone a fost construit in Bucuresti, langa manastirea Coltea, intre anii 1695-1708, pe baza planurilor elaborate de spatarul Mihai Cantacuzino. Spitalul avea 24 de paturi destinate bolnavilor saraci, care erau tratati cu diferite plante tamaduitoare.
In timpul domniei lui Grigore al III-lea Ghica din Moldova este fondat Spitalul „Sfantul Spiridon” din Iasi (1757), in care tratamentele pentru toate bolile imbinau folosirea plantelor de leac cu rugaciunea pentru vindecarea suferintelor si iertarea pacatelor. Necesarul de plante era asigurat de spiterul Anton Faermann, decedat cu intreaga sa familie in timpul ciumei din anul 1770.
Un alt lacas bisericesc orientat spre folosirea plantelor in tamaduirea bolnavilor a fost Manastirea Obedeanu, in incinta careia a luat fiinta spitalul din Craiova in anul 1777.
Inceputul cercetarilor moderne
La inceputul secolului al XIX-lea, arsenalul plantelor cu proprietati medicinale folosite in tarile romane s-a largit prin introducerea unor specii sau produse aduse din strainatate: scoarta arborelui de China, anason, revent, siminichie, sofran, piper negru, scortisoara, cuisoare, nucsoara, ienibahar, cassia, camfor, salep si sabur. Tot in aceasta perioada s-au importat si unele preparate din plante aromatice exotice, prezentate sub forma de balsamuri, extracte, elixire, tincturi, uleiuri, unguente si ape aromate (de melisa, fragi, isop, magheran si portocale).
Pentru a organiza colectarea stiintifica a plantelor medicinale si aromatice din flora spontana sau de la cultivatori, care erau necesare prelucrarii in laboratoarele farmaceutice, a luat fiinta un prim laborator de cercetare „Planta Vorel” din Piatra Neamt, prin hrisovul dat de voievodul Ioan Sandu Sturdza, domnul Moldovei (1825). Sistemul de valorificare si distributie a produselor medicinale prin reteaua de farmacii a fost mai bine structurat dupa anul 1831, ca urmare a aplicarii prevederilor Regulamentului Organic, introdus in ambele tari romanesti.
Sistematizarea datelor stiintifice privind alcatuirea retetelor farmaceutice a facut obiectul unei ample lucrari de sinteza, realizata de un larg colectiv de specialisti, la indemnul dr. Carol Davila. Colectivul a fost condus de farmacistul Constantin C. Hepites (1802-1890). Acesta a elaborat prima farmacopee romana (1862), care avea 790 de pagini si era apreciata ca fiind una dintre cele mai valoroase lucrari de acest gen din Europa. In afara indicatiilor din farmacopee, sistemul de preparare a produselor farmaceutice, naturale si de sinteza a fost reglementat prin aparitia unei „Legi sanitare” din 1874, elaborata de Anastasie Fatu si I. Felix.
Aparitia medicamentelor de sinteza chimica
Avantul imperios al medicatiei cu produse de sinteza chimica, cu efecte incerte si adesea daunatoare, a impins fitoterapia din Romania in subsolul medicinii pe o perioada destul de lunga.
Prin dezvoltarea aberanta a chimioterapiei, pana la mijlocul secolului XX, farmacopeele din lume au inregistrat peste 100.000 de preparate chimice. In ultimii 40-50 de ani, pe langa prea putinele succese de necontestat, au fost semnalate tot mai multe scandaluri si cazuri de intoxicatii grave cu medicamente de sinteza chimica, nu de putine ori mortale, care s-au datorat efectelor secundare, necunoscute sau ascunse initial din interese comerciale.
Redescoperirea fitoterapiei
In lupta cu poluarea medicamentoasa, devenita un flagel amenintator, se ridica, peste tot in lume, din ce in ce mai multe personalitati care cer reevaluarea mijloacelor terapeutice traditionale si revenirea la remediile naturale ale fitoterapiei.
In ultimele 3-4 decenii, practica multor medici din Romania s-a orientat tot mai mult spre „redescoperirea” plantelor medicinale si limitarea tendintei de medicatie exclusiv alopata, promovata de marile concernuri farmaceutice. Se apreciaza ca extinderea culturilor de plante medicinale pe teritoriul romanesc va putea asigura tot necesarul de materii prime si produse finite pentru industria farmaceutica, farmacii, spitale si consumul casnic. Este anormal ca, avand un asemenea tezaur de exceptionala valoare, tara noastra sa importe, de la firme straine, produse naturiste la preturi exagerat de mari. Nu cere un efort prea mare ca, in viitorul apropiat, dealurile ramase golase si erodate, colinele necultivate si luncile cu soluri bogate si umede sa devina, treptat, izvoare de sanatate pentru populatia tarii.
