La Sulina, viața începe în port, acolo unde opresc vapoarele. Deși uneori pot trece zile întregi fără să oprească vreunul. Dar atunci când oprește, fie că e cu turiști sau cu cine știe ce alte treburi, se aude șuieratul prelung și localnicii își găsesc de lucru pe prima stradă a orașului, acolo unde e faleza, ca să vadă cine sau ce a mai venit în port.
În urmă cu mai bine de 70 de ani, Jean Bart povestea în romanul „Europolis”, viața acestui mic port pe care îl numea „fără speranță și fără idealuri”. 20 de ani mai târziu, la Sulina se filma „Porto Franco”, după romanul lui Jean Bart. Ion Dichiseanu și Simona Bondoc erau eroii principali. Iar în film se spune povestea de dragoste dintre un chipeș căpitan și o negresă. În perioada filmărilor, la Sulina era aproape pustiu.
Exista o fabrică de conserve, care între timp s-a închis, iar acolo, la capătul lumii, nu ajunsese nici o mașină. Unul dintre localnici avea o motocicletă … și cam atât. Cât au durat filmările, însă, tot orășelul a fost prins de frenezia evenimentului. Majoritatea sulinenilor au fost figuranți și au câștigat ceva bani. Irina Rădeanu, sau doamna Lula – cum îi spun localnicii – era meteorolog la Sulina în anii `60 și una dintre puținele femei care știau să înoate. Așa că a fost aleasă să o dubleze pe actrița Simona Bondoc, care nu știa să înoate, dar – potrivit rolului, la un moment dat – trebuia să facă un salt în mare. „Mă costumaseră în negresă” – povestește doamna Lula. „Când veneam seara acasă, după filmări, mereu mă certau părinții, că înnegream pernele. Până și urechile mi le vopseau. Pe cap, purtam un turban și mă îmbrăcau într-o fustiță scurtă din tul. La sfârșit, mi-au dat banii și îmi amintesc că erau așa de mulți că m-am speriat și am zis că eu nu vreau atât de mulți bani. Erau cât trei salarii de-ale mele!”
Printre figuranții la film se afla și o tânără pereche – pe vremea aceea. Doi greci bătrâni, acum. Alexandra și Vangheli Macarie, 85 și, respectiv, 96 de ani. „Eram cavaler când s-a jucat filmul ăla! A venit Dichiseanu la Sulina. Am făcut bani frumoși atunci…”
Comisia Europeană a Dunării – „mina de aur” a Sulinei
Localnicii povestesc cu nostalgie de perioada filmărilor la „Porto Franco”. Deși, și atunci erau nostalgici, dar după alte vremuri. De-abia venise comunismul și la capătul acela de lume se simțea. Așa că tânjeau după perioada înfloritoare a Sulinei, când aici a funcționat Comisia Europeană a Dunării. Între 1856 și 1938. Aproape 80 de ani. Atunci s-au construit farurile din port, Palatul Comisiei, biserici, școli, diguri, cazinouri. Lucrările care s-au făcut au dat de lucru localnicilor. Aproape jumătate din oraș era port liber, scutit de taxe, iar în 1938, la Sulina trăiau 25.000 de oameni, față de aproape 4.000 – câți sunt acum. Când s-a desființat, însă, Comisia Europeană a Dunării, s-a plătit regește. Angajații puteau să primească banii în orice monedă din lume sau direct în aur. Unii și-au luat atunci case sau vapoare.
Prăvălii și bordeluri
La sfârșitul secolului al XIX-lea, Sulina avea 1886 de case, un hotel și 154 de prăvălii înșirate pe cheiul Dunării. „Tatăl meu avea cafenea. Mai era un evreu care avea magazine. Cârciuma Foca – la colț, apoi un magazin universal „- își amintește Alexandra Macarie. „Patronul stătea pe un scaun, afară, și te întreba dacă vrei să cumperi. Iar dacă intrai la el în prăvălie, nu știa cu ce să te servească mai repede. Erau și ateliere, cizmărie…iar seara erau spectacole de cabaret. Veneau negustori, ofițeri, toată lumea bună a orașului. Era și un bordel vestit. Ba erau două! La Mița Lunga – unul, La Șapira – al doilea. Fetele făceau cu rândul la dispensar, să se controleze, iar când se plimbau pe faleză, aveau buzele rujate în formă de inimioară. Un armean care avea magazine aici chiar s-a căsătorit cu o fată de la bordel!”
Romeo și Julieta din Sulina
Localnicii spun, însă, că – dincolo de povestea de dragoste din „Europolis „- îi au pe Romeo și Julieta ai lor: „Un tânăr comandant de navă s-a îndrăgostit de o dansatoare la cabaret. Familia lui nu a vrut-o, ea s-a aruncat în mare, iar el – după ea. Valurile i-au adus la mal înlănțuiți”- povestește ghidul de la Farul din Sulina. „Atunci, părinții ofițerului au zis că dacă n-au fost împreună în viață, să fie după. Și i-a îngropat împreună, în cimitirul de la marginea Sulinei.”
„Cimitirul viu”
Mormântul celor doi îndrăgostiți se află și azi în cimitirul maritim al orașului. E un cimitir despre care se spune că ar fi unic în Europa. În el se odihnesc ofițeri lângă dansatoare de cabaret, pirați lângă prințese, ortodocși lângă catolici, evrei sau anglicani. Cimitrul este una dintre atracțiile orașului, pe drumul nisipos care duce spre plajă. Sunt acolo și turci, și lipoveni, englezi, nemți, majoritatea tineri, până în 39 de ani. Ecaterina Moruzi, nepoata prințului Sturza, este și ea înmormântată la Sulina, dar și un prinț și o prințesă greci, înmormântați unul lângă celălalt, un pirat, pe a cărui piatră funerară este cioplit un cap de mort cu două oase încrucișate. Cine murea pe mare ajungea la cimitirul de la Sulina. Există și o monografie a Sulinei, care se cheamă Cimitirul viu. Poate pentru că Sulina pare locul acela de la capătul lumii, unde nu se întâmplă nimic. În afară de vapoarele care opresc în port, din când în când. La începutul secolului al XIX-lea, într-un an, veneau doar șapte nave englezești la Sulina. După înființarea Comisiei Europene, numărul crescuse la 130. Este și motivul pentru care s-au construit farurile. Farul vechi – transformat azi în muzeu – se află aproape în mijlocul orașului. Pe vremuri, însă, dincolo de el era marea. Acum, după ce urci cele 93 de trepte, făcute din lemn adus din India, vezi marea în zare, golful Musura, rezervația de pelicani și cele șase străzi paralele, fără nume, ci doar cu număr, acoperite cu nisip fin.
Visul lui Ceaușescu: orezărie în Deltă
Pe prima stradă – singura acoperită cu dale – îl întâlnesc pe Mihai Lovin, un bărbat de 70 de ani. Toată viața a trăit-o pe mare. Mai exact, pe vapoarele unde a lucrat ca mecanic. Bărbatul trage după el o bicicletă, pe care se află o butelie. Regăsesc și la el un soi de nostalgie, pe care am simțit-o întotdeauna, la oamenii din Sulina, cu care am stat de vorbă. De data aceasta, e vorba de nostalgia după comunism, pe care Mihai Lovin l-a trăit din plin. „Era greu. Dar la noi era mai ușor. Dacă dădeai cu undița și prindeai doi carași, nu mureai de foame. Azi, nici pește nu mai e! Pescuitul e loterie. Știți cum? Ca la 6 din 49. Eu m-aș muta la munte, dar să treacă Dunărea pe acolo. Deși, mulți au lăsat și Dunărea și tot și și-au luat lumea în cap, că aici nu prea ai ce să faci! Am un coleg care a plecat și e mult mai bine. Chiar am vorbit cu el, astă-vară, când a venit acasă și-mi zicea că, dacă stătea la Sulina, nu făcea nimic. Nașul meu e plecat în Italia! Eu n-am plecat datorită familiei, iar acum sunt bătrân. Bine, sunt și unii care au plecat și s-au întors mai rău decât au plecat.”
Mihai Lovin îmi arată cu mâna în zare un câmp, plin de ciulini. Uite, aici au îndiguit pe vremea lui Ceaușescu și făceau agricultură, dar din 2 în 2 ani, terenul se inunda și mai mult scoteau apa cu pompa, decât să se facă agricultură.
De-altfel, agricultura în Deltă a fost unul din visele eșuate ale lui Ceaușescu. Din cele 340.000 de hectare, o treime au fost afectate de desecări, în urma cărora s-au făcut amenajări piscicole sau agricole. Visul era să se facă o orezărie imensă, așa cum fostul președinte văzuse în China.
Acum e sărătură aici. Nu mai crește nimic!
„Neamurile” din Sulina
Ceea ce a rămas neschimbat la Sulina e faptul că aici trăiesc mai multe neamuri – cum spun localnicii. La sfârșitul secolului al XIX-lea, trăiau aici 22 de etnii. Cei mai numeroși erau grecii – peste 2000, urmați de români, turci, italieni, ruși, armeni, lipoveni, evrei, patru indieni și trei egipteni. Lipovenii sunt văzuți și acum pe străzile orașului, cu bărbile lor lungi (majoritatea sunt pescari), îmbrăcați în cămăși albe, lungi, peste pantalonii strâmți, legate cu un brâu lat. Astăzi, cei mai mulți sunt românii (80%) iar – cu mici excepții – aproape toate familiile din oraș sunt familii mixte. „Trebuiau să ne trimită niște greci din Grecia, ca să ne căsătorim cu de-ai noștri!” – glumește o doamnă de origine greacă.
„Oricum, când ne întreabă cineva ce suntem … spunem că suntem români!” Este și motivul pentru care, cu excepția lipovenilor, care se duc la biserica lor, de pe strada a treia, și unde își spun rugăciunile în rusește, majoritatea sulinenilor merg la biserica românească. Este pe faleză, lângă clădirea care a adăpostit Comisia Europeană a Dunării, azi căpitănia portului. Localnicii îi spun catedrală. Este o copie a unei biserici din munții Pădurea Neagră, de unde izvorăște Dunărea. Ar mai fi și biserica grecească. Pe vremuri, însă, la Sulina erau 11 biserici, printre care și un templu evreiesc, dar și geamii.
http://www.ziuanews.ro/d
