Hipersocializarea si disparitia constiintei critice

Astăzi în România se tot vorbeste de “problema tineretului” si de modul în care ea ar putea fi rezolvată. Majoritatea solutiilor propun strategii de adaptare a tânarului la “habitatul” social sau de alterare a “mediului” asa încât între “mediu” si “subiect” să nu existe “tensiuni”. Si într-un caz si altul se aplică o inginerie socială sau economică (în sensul american al termenului engineering) care nu tine cont de natura personală a fiintei umane (“personal” în sensul antropologiei crestine: omul este o fiintă concretă si ireductibilă, care se “miscă” într-un câmp dinamic de relatii sociale de tip “personalist”).

Societatea românească nu-si propune să-i “cultive” pe tineri. După modelul tehnoglobalist, tinerii trebuie transformati în 1) unelte docile de muncă pentru a fi exportate în tările Uniunii Europene; 2) cetăteni pasivi care să nu “deranjeze” bunul mers al capitalismului financiar- monopolist cu varianta sa locală, “capitalismul de cumetrie” de tip oligarhic-mafiot. Ingineriei economice îi corespunde o inginerie socială a cărui prim obiectiv este “formatarea” unor generatii obediente.

Tinerii, care au pătruns deja în “sistem” sau se străduiesc să devină una dintre rotitele sale, sunt de obicei hipersocializati. În viziunea noastră, termenul “hipersocializare” se referă la acceptarea pasivă si neconditionată de către tineri a functiilor pe care le îndeplinesc în “sistem.” Dacă socializarea este un proces firesc si benefic de integrare socială, hipersocializarea se dovedeste un proces de conditionare excesivă. Odată ce va fi fost hipersocializat, tânărul va executa EXACT ceea ce sistemul asteaptă de la el. În categoria tineretului hipersocializat includem tinerii intelectuali si politicieni educati să aplice neconditionat directivele Uniunii Europene, activistii ONG-urilor cu tentă mondialistă, feministele, activistii sustinători ai homosexualilor si ai persoanelor cu dizabilităti, tinerii stângisti de toate culorile (“stângistii de bibliotecă”, multiculturalistii, revoltatii “cu voie de la stăpânire” împotriva “rasismului” si “homofobiei”), tinerii “intelectuali publici” de orientare neoconservatoare, tinerii teologi de orientare ecumenistă, unii “experti” si manageri tineri care lucrează pentru proiecte guvernamentale, marile bănci si firme transnationale. Cei mai multi dintre ei sunt doar functii într-o retea, o însumare de subspecializări, automate “multi-task” incapabile să mai discearnă întregul.

De pildă, viata unui tânăr manager oscilează între activitatea intensă si inactivitatea totală. Când munceste pe brânci, când adoarme în fata televizorului. Munca sa, desfăsurată în regim de sclavie voluntară, îl separă de semenii săi si de el însusi în numele “eficientei”. În biroul-cuscă (cubicle) este doar un mecanism programat să ducă la îndeplinire “proiecte”; acasă devine un robot domestic, viata sa particulară fiind prinsă în păienjenisul altor zeci de “microproiecte” casnice. Fiecare “proiect” îl “feliază”, nu-i mai permite să se adune într-o persoană.

De obicei, acesti tineri nu au convingeri personale ferme. Comportamentul lor este dictat de cinism si instinctul de supravietuire. Singura lor grijă este cum să-si protejeze venitul si statutul social “de invidiat”. Sistemul politic si cel economic recompensează conformismul tinerilor nicidecum spiritul de initiativă. Încă din copilărie, “tânărul studios” stie că nu are sansă să devină “băiat de băiat” dacă nu apartine unei “transnationale”, unei “retele” sau “găsti” de “smecheri” locali (“smecheri“ din cultură, din economie, din învătământ etc.). Devine conformist încă înainte de a fi remunerat pentru slugărnicia sa. Atitudinea cinică îi deosebeste de tinerii hipersocializati din Occident. Acestia se simt vinovati pentru faptele si spusele contrare asteptărilor “sistemului”. Tinerii români hipersocializati nu se prea încurcă în probleme de constiintă. Sunt doar adaptabili. Conformisti din instinct. Îi vom numi “sclavii fericiti” ai confortului.

Confortul este ideologia mediocritătii si filistinismului, delăsării si facilitătii prin care tânărul îsi pune cătusele la mâini si-si leagă ghiuleaua de picioare. “Sclavii fericiti” iubesc confortul întrucât îsi economisesc eforturile. Nu există confort fără adaptabilitate – Petre Tutea ar zice “de plosnită” – la scheme abstracte si drumuri bătătorite. Confortabil este echivalentul lui convenabil, “ceva” este redus la forma sa instrumental-utilitară.

O viată cu adevărat confortabilă o are cel perfect adaptat la o lume de forme si imagini prestabilite. Tânărul hipersocializat găseste că ar fi mult mai confortabil să trăiască în Elvetia decât să-si câstige existenta în România: Tara Cantoanelor îi cere doar să se adapteze la structurile ei eficiente. Acolo, ar functiona ca într-o baie de ulei în timp ce în România ar trebui să lupte, să reziste asaltului realitătii concrete. Stabilit în Elvetia, va deveni probabil un sclav fericit; în România, ar avea sansa să rămână om liber. Cu o conditie: să înfrunte legea dură a realitătii.

Confortul îi oferă tânărului hipersocializat iluzia certitudinii si a sigurantei. Dacă esti adaptat la sistem, nu-i nevoie să ai opinii ferme pentru a-ti găsi echilibrul existential. Esti calibrat din afară prin tot felul de inginerii economice si sociale. Functionezi pe pilot automat. Nu poti să te împotrivesti angrenajului diabolic întrucât utilul agreabil a devenit un idol. Corespunde perfect asteptărilor “omului recent”, acest enorm stomac ce digeră perpetuu.

Formarea unor tinere “elite” hipersocializate are un efect negativ asupra educatiei tinerei generatii din România. Obiectivul principal al unei democratii este să creeze cetăteni liberi nicidecum masteranzi si consultanti. Există o frază celebră a lui Aristotel: “Cine este cetătean? Este cetătean cel care este capabil să conducă si să fie condus.” Cu alte cuvinte, cetătean este cel care poate să-si asume responsabilităti si să aibă initiative. Elitele hipersocializate produc însă o contra-educatie politică si socială. De pe pozitia lor de role model predică adaptarea la “sistem” în loc să insufle în ceilalti tineri dorinta de a schimba cu adevărat starea de fapt. În opinia noastră, cetătean este cel care îsi exersează drepturile si datoriile democratice pentru a iesi din “conformismul generalizat” (Castoriadis) impus de societatea postmodernă – un model de societate spre care România se îndreaptă cu pasi rapizi.

Tinerilor trebuie să li se dezvolte constiinta critică. În acest scop, sistemul de educatie are menirea să-i învete cum functionează cu adevărat societatea. În loc de analiza critică a mecanismelor sociale si a ideologiilor dominante, tinerele “elite” hipersocializate tin discursuri sterile (dar plătite) despre “pluralism” si “respect pentru diferenta celuilalt”.

Tineretul hipersocializat ar vrea implementat în România modelul societătii multiculturale de sorginte neomatriarhală, la modă în Uniunea Europeeană. Un astfel de model privilegiază “protectia” si supunerea nicidecum autonomia si responsabilitatea personală. În România, bătălia tinerelor feministe stipendiate contra familiei patriahale nu va duce decât la distrugerea autoritătii parentale si întărirea celei etatiste sau a “grupului”. Autoritatea “tatălui” avea un caracter educativ. Nu urmărea să-l mentină pe tânăr într-o stare de infantilizare permanentă. Era mai mult o ucenicie a libertătii, o practică a exercitării autonomiei fată de puterile care ar fi încercat să-i submineze tânărului alteritatea sa personală. Distrugând autoritatea “tatălui”, noul matriarhat distruge ecranul protector al familiei, cel care se interpunea între individ si instantele anonime ale puterii institutionale sau de “grup”.

Galeria de pseudopersoane ale noului tribalism românesc de tip neomatriarhal – de la mafiotul şarmant, clănţăul atotcunoscător la “expertul” iluzionist şi politicianul mânjit, – nu este produsă de o cultură personalistă “patriarhală” în cădere liberă, ci de o economie în care capitalul financiar si distribuţia de imagini sunt concentrate în mâna unui număr limitat de indivizi. In loc să moşească cât mai multe persoane autonome si responsabile – aceasta ar fi menirea unei democraţii adevărate – “democraţia” românească produce un număr nelimitat de clienţi (în sensul antic al cuvântului, plebeu fără drepturi depline, dependent de un patrician şi protejat de acesta). Legăturile de dependenţă şi protecţie sunt în mod fals personale; de fapt, sunt legături economice de tip clandestin. Mulţi dintre “persoanele publice” pe care tinerii îi iau drept “personalităţi” sunt de fapt clienţi ai diferitelor mafii (mafia politică, a petrolului, mass mediei, a “tunurilor” din marile contracte etc.) Pentru tineretul român, clientul a devenit personalitatea umană de invidiat.

În opinia noastră, societatea românească ar trebui să refuze orice implant neomatriarhal care-si propune să delegitimeze competenta si autoritatea familiei în educatia copiilor. Acolo unde autoritatea parentală se manifestă tiranic sau iresponsabil, ea trebuie “domesticită” prin măsuri educative dar nici decum slăbită sau înlocuită printr-o inginerie socială de tip marxist. Nici o instantă anonimă nu va putea înlocui familia, singura institutie capabilă să-l crească pe tânăr în spiritul autonomiei si a responsabilitătii sociale.

În situatia României, hipersocializarea este un fenomen totusi restrâns. Se manifestă îndeobste la nivelul tinerilor intelectuali si “cadrelor” care au misiunea să disemineze în rândul populatiei valorile “democratiei de masă”[1] promovată de ideologiile globalismului. În lipsa unui stat managerial puternic, socializarea tineretului sub tutela unor ideologii din import rămâne o fantezie a păturii conducătoare, o formă fără fond.

Socializare prin Club Bamboo

În România, predomină socializarea defectuoasă a tinerei generatii. Vidul cultural, creat de noile realităti economice si sociale, au înlesnit manifestările unui tineret abulic, “eliberat” de responsabilităti si obsedat de partea materială a vietii – prin “partea materială” întelegând sclipiciul societătii de consum. Un tineret care recuză coerenta în gesturi si atitudini. Când se manifestă violent, când se afundă în pasivitate civică si cinism. Consideră că totul i se cuvine, revendică mereu lucruri la care nu are dreptul. Gândirea sa este o non-gândire, întelege doar ceea ce este dat: realitatea insignifiantului, banalului si conformismului generalizat. Hedonismul său îl înrobeste idolilor zilei. Se vrea provocator si revoltat dar îsi exprimă revolta într-o manieră mimetică si incoerentă, deseori pe banii statului si a unor sponsori particulari (de pildă, tinerii artisti români ce au expus sub tutela Institutului Cultural Român din New York o amestecătură de falusuri si zvastici pentru a-si manifesta “dreptul la diferentă” si “spiritul contestatar”). Dar oare tinerii sunt vinovati? Nu cumva societatea românească culege acum ceea ce a semănat?

Sub presiunea globalizării si a unor procese corozive interne, societatea românească este pe cale de a se transforma într-o masă aglutinantă de indivizi nediferentiati, monadici, fiecare mânat de propriile sale interese. Dintr-un neam asezat, riscăm să devenim o adunătură de unităti incoerente tinute laolaltă prin procese mecanice: inginerii sociale si culturale, relatii juridice de tip contractualist, stimulente economice venite de aiurea, proiecte de integrare în unităti statale transnationale. Cauza acestui proces de dezintegrare a organismului social rezidă în degradarea constantă a raporturilor personale pe care românul le întretine cu Dumnezeu, semenii lui si mediul natural. Orice încercare de “renastere culturală” sau “schimbare politică” este menită esecului atâta timp cât în existenta de zi cu zi relatia personală va continua să subsiste într-o formă pervertită.

Cum ar putea o astfel de societate depersonalizată să-i socializeze pe tineri altfel decât într-un mod defectuos? Cine este astăzi role model-ul tinerei generatii? Persoana care să încarneze valorile perene ale onestitătii, integritătii, devotamentului fată de bunul public, spiritul de sacrificiu, patriotismul (a fi patriot a devenit în cercurile “multiculturale” dâmbovitene similar cu a fi fascist). Răspunsul este unul singur: Nimeni. Role model-ul tinerei generatii este Banul transformat într-un idol, un dumnezeu personal, care se manifestă sub forma unei puteri autonome. Banul, în chip de pseudopersoană, concentrează asupra sa privirile înselate ale tinerilor, generează în sânul lor un comportament hipnotic generalizat. Banul îl seduce pe tânăr oferindu-i o transfigurare iluzionistă a lumii în care trăieste. Mult visata schimbare la fată a României s-a produs pe tărâmul aparentelor. Role model a devenit smecherul, smenarul, fita, băiatul de băiat, VIP-ul, “figura eclezială de tip modern” si “intelectualul de elită”, toate odrasle ale Mamonei, reprezentantii unei lumi realmente răsturnată. Aceste fiinte larvare – din latinescul “larva” însemnând “mască” iar prin extensie “strigoi” – se prezintă drept contrariul persoanei. Desi toată lumea stie că ele nu sunt ceea ce sunt, “larvele” continuă să functioneze ca model de identificare în virtutea relatiei privilegiate cu Banul si a puterii lor “mistice” de a întrona un fundamentalism al vidului.

Tânărului român îi lipsesc nu numai modele de urmat din prezent, ci si eroii din trecut. În cei aproape douăzeci de ani care au trecut de la căderea comunismului, în România au avut loc actiuni sistematice de delegitimare a miturilor si figurilor legendare ale românilor. De la demitizarea istoriei românilor, operată de “Scoala Boia”[2] la Eminescul cel hidos al lui Mircea Cărtărescu (“mic si îndesat”, “negricios, foarte păros”) – iresponsabilele “elite” postdecembriste le-au răpit tinerilor posibilitatea de a se identifica cu marile personalităti din trecut. Când, în clasă, profesorul povesteste despre faptele de vitejie ale lui Mihai Viteazul, copilul se gândeste “Oare de ce n-as fi fost eu?”. Identificarea cu eroul legendar duce la consolidarea stimei de sine, a demnitătii sale personale. Mitologia natională nu produce sovinism decât în cazul în care este manipulată cinic (în cazul României, de grupările securisto-nationaliste ale lui Tudor Vadim si Artur Silvestri). Altminteri, mitologia natională este benefică pentru păstrarea identitătii unui popor. De pildă, reputatul istoric britanic David Cannadine, citat de Mircea Platon[3], departe de a acuza mitologia natională, asa cum procedează “Scoala Boia” subliniază rolul benefic pe care l-a avut retorica nationalistă a lui Churchill pentru salvarea Marii Britanii de primejdia ocupatiei naziste.

Clasa politică post-comunistă din România a conlucrat cu cercurile stângiste din Occident pentru a-i discredita în ochii tinerilor pe luptătorii crestini împotriva comunismului care au murit în închisori. În fiecare martir omorât de comunisti, copilul a fost educat să vadă un Zelea Codreanu. În fiecare cămasă a lui Hristos, o cămasă verde. Asa s-a ajuns ca tinerii de 20 de ani din România să considere cămarea tragedie a României nu a fost comunismul ci Legiunea! O astfel de inginerie culturală a avut ca scop eradicarea Memoriei si discreditarea figurilor rezistentei anticomuniste. Asa cum în Occident, tinerii sunt educati de Noua Stângă să vadă în orice “patriot” un “rasist”, tot asa în România tânăra generatie TREBUIE să descopere în fiecare român care-si apără neamul, traditiile si istoria, un “legionar” si un “ultranationalist”.

Când un tânăr este lipsit de modele “nationale” viabile, când părintii săi sunt plecati la muncă prin lume, cine ar putea să-l “socializeze”? Care i-ar putea fi modelele? Răspunsul este… Club Bamboo. Iată cum îl descrie un site turistic englezesc: Possibly the hardest club to get into in Bucharest; bring at least one supermodel under each arm if you want to get your foot in the door. Should you succeed, you’ll find you’ve entered a world devoid of any sense of reality. Incredibly rich Romanians come here to flex their egos, show-off last year’s laughable Italian fashion and impose their self-importance over whatever may be happening around them. (Este poate clubul din Bucuresti unde se pătrunde cel mai greu; prezintă-te la usă cu cel putin două supermodele agătate de fiecare brat, dacă vrei să fii admis înăuntru. Dacă ai reusit să pătrunzi, vei găsi o lume lipsită de orice sens al realitătii. Români incredibili de bogati vin aici să-si flexeze “ego”-ul, să-si etaleze îmbrăcămintea, croită după o ridicolă modă italiană de anul trecut, si să se dea importanti fată de orice se întâmplă în jurul lor). În plan simbolic, Club Bamboo este idealul de viată pe care-l oferă în prezent tinerilor societatea românească. Prin încrengătura variantelor sale, Club Bamboo actionează ca principal instrument de “socializare” a tineretului înlocuind institutiile traditionale (familia, scoala, biserica).

Departe de mine ideea că România nu mai are tineri normali. Problema este că a fi un tânăr normal în România de astăzi este din ce în ce mai greu. Socializarea firească a tineretului a devenit un proces “subversiv”, încă posibil prin eforturilor conjugate si eroice ale unor părinti lucizi, profesori si mentori inimosi. Tânărul normal are de înfruntat atât presiunea fortelor de hipersocializare cât si ofensiva elementelor “bambooizate”. Unele îl vor transformat într-o unealtă intersanjabilă, un mecanism economic alienant, altele îl agresează mereu prin non-valoare si grobianism infatuat. Strivit între o “elită” tânără cooptată, în care nu se recunoaste, si masa de tineri ce visează să ajungă în paradisul lui Club Bamboo, tânărul normal este cea mai periclitată “minoritate” din România de azi.

Concluzii

În acest articol am vrut să atragem atentia asupra existentei unor grave probleme în procesul de socializare a tinerilor din România. Pe de-o parte, avem un tineret intelectual în mare parte hipersocializat, cinic si conformist, pe de-a altă parte masa tineretului socializat defectuos de o Românie bambooizată. Într-o tară în curs de a-si pierde identitatea culturală si total anexată economic, tânărul este socializat de către forte depersonalizante. Ele nu urmăresc dezvoltarea personalitătii ci transformarea tânărului într-o simplă anexă a unui “grup” (gască, grup de influentă, etc.) si o unitate economică (consumator/producător). În loc să fie un univers personal, un “cineva”, tânărul devine un obiect manipulabil, un “ceva”.

Pot institutiile statului să ajute la remedierea situatiei? Răspunsul este pozitiv. Cu o conditie. Statul român trebuie să vadă în tânăr opersoană unică si ireductibilă care urmează să-si asume rolul cetăteanului în mod responsabil si într-o deplină autonomie intelectuală si economică. Dacă statul îl va privi în continuare pe tânărul român drept un simplu consumator si o unealtă de muncă intersanjabilă, care poate oricând fi înlocuit cu un pakistanez sau indian, atunci discutiile despre implicarea institutiilor în socializarea tineretului devin inutile. Vom continua să avem o mână de tineri socializati pavlovian de UE si o masă amorfă lăsată de izbeliste socializată de România bambooizată. Într-o Românie anormală, tinerii normali vor continua să fie o “minoritate”. Vor părăsi tara sau se vor revolta. Speranta, singura sperantă a acestei tări, este ca ei să aleagă în cele din urmă calea revoltei.


NOTE:

[1] Democratia de astăzi are prea putin în comun cu valorile democratice traditionale. Termenul cel mai potrivit ni se pare cel de “democratie de masă” folosit de Paul Edward Gottfried în cartea sa After Liberalism. Este vorba de o democratie “de consum” decontextualizată, formulată în termenii statului managerial, ce se adresează unui cetătean pasiv si lipsit de cultură politică. Democratia de masă sterge granita dintre consensul popular si controlul birocratic prin promovarea unei retorici a grijii fată de cetătean. De multe ori această grijă este o încercare deghizată de a reglementa viata persoanei în cele mai mici amănunte.

[2] Doi istorici români, Mircea Platon în Cine ne scrie istoria? si Aurel Pop în Despre istorie, adevăr si mituri. O replică dlui Lucian Boia au demonstrat concludent falsitatea tezelor de orientare neomarxiste ale lui Lucian Boia.

[3] Cine ne scrie istoria? (Editura Timpul, Iasi, 2007), nota de subsol, p.126

http://www.rostonline.org/