23 august 1944 – Jocul cu destinul Romaniei -Prof. Univ. Dr. Gheorghe Buzatu

În urmă cu mai multe decenii, un cunoscut gânditor politic aprecia, de loc fără îndreptăţire, că mult mai imprevizibil decât viitorul este trecutul! Este, mai mult decât o concluzie, o constatare de actualitate, valabilă pentru nefericitul veac al XX-lea. Nu numaidecât, desigur, pentru regimurile totalitare, dar şi pentru condiţiile celor mai nobile democraţii. Căci, în adevăr, după dispariţia „eroilor” unor întâmplări majore ori mărunte, câte „istorii” n-au fost – nu numaidecât denaturate – ci rescrise, regândite, redimensionate? A fost, cum am precizat deja, şi cazul actului de la 23 august 1944, care a prezentat, din prima clipă şi pentru toată lumea, amprentele unei clasice lovituri de stat, fatale pentru rolul României în Războiul Mondial din 1939-1945 şi pentru destinul ei în deceniile următoare.

La 23 august 1944 cel puţin 30 de persoane şi personalităţi au fost angrenate, complotişti şi victimele lor, în declanşarea loviturii de stat. Să-i reamintim, mai întâi, pe cei aflaţi, la 23 august şi în noaptea de 23/24 august 1944, chiar în zona epicentrului evenimentelor: Bucureşti – Palatul Regal din Calea Victoriei. Majoritatea copleşitoare a celor în cauză, după arestarea lui Ion şi Mihai Antonescu şi a unor dintre colaboratorii lor principali, şi-au consemnat impresiile pe marginea Zilei Z şi a Orei H – 23 august 1944, ora 17. Aşa precum au făcut-o: colonelul Emilian Ionescu, adjutantul regal de serviciu; maiorul Anton Dumitrescu, adjunctul comandantul Batalionului de Gardă de la Palat şi şeful echipei de militari destinată să-i aresteze pe Antoneşti; sergentul Dinu Cojocaru şi plutonierii D. Bâlă şi D. Rusu, cu toţii membri ai „echipei” Dumitrescu; Mircea Ionniţiu şi Ioan de Mocsonyi-Styrcea, secretarul particular al Regelui Mihai şi, respectiv, fostul mareşal al Curţii Regale, unul dintre intimii Suveranului; Grigore Niculescu-Buzeşti, şeful Direcţiei Cabinetului Ministrului şi Cifrului din Ministerul Regal al Afacerilor Străine al României, şi adjunctul său, Victor Rădulescu-Pogoneanu, Camilian Demetrescu[8], din acelaşi mediu; căpitanul Gh. Teodorescu, comandantul companiei I a Batalionului de Gardă Regală; generalii Aurel Alde şi Gh. Mihail, din grupul militarilor apropiaţi Regelui şi ostracizaţi sub Antonescu; colonelul D. Dămăceanu, şeful Statului Major al Comandamentului Militar al Capitalei (C.M.C.); Gh. Ionescu-Bălăceanu, şeful Cancelariei Palatului; Lucreţiu Pătrăşcanu şi Emil Bodnăraş, reprezentanţii conducerii PCR; Ilie Dinuţ, membru al „echipei” Bodnăraş, care i-a preluat pe Antoneşti de la Palat şi a asigurat paza lor între 24 şi 31 august 1944 în cartierul Vatra Luminoasă; lt. col. Ştefan Niculescu, cel care a plecat de la Palat în zorii zilei de 24 august 1944 cu destinaţia Turcia însoţindu-i pe agenţii britanici A. G. de Chastelain şi Ivor Porter; şi, desigur, Regele Mihai I, Mareşalul Ion Antonescu, Conducătorul Statului şi şeful guvernului, Mihai Antonescu, vicepreşedintele guvernului si ministrul Afacerilor Străine, şi generalul Constantin Sănătescu, Mareşalul Palatului, noul prim-ministru după înlăturarea Mareşalului, toţi aceştia din urmă fiind aceiaşi care s-au înfruntat în aşa-numitul „salon galben” din Casa Nouă a Palatului Regal din Calea Victoriei, în minutele decisive care au prefaţat Ora H. Nu au fost prezenţi la Palat, dar, într-un fel sau altul, i-au „asistat” pe actorii principali ori au devenit factori decizionali ce au condus la declanşarea loviturii de stat la 23 iar nu, aşa cum se stabilise iniţial, la 26 august 1944: fruntaşii politici Iuliu Maniu, C.I.C.(Dinu) Brătianu, istoricul Gh. I. Brătianu şi C. Titel Petrescu; Ion Hudiţă şi Corneliu Coposu; generalul Constantin D. Nicolescu şi Eugen Cristescu, şeful în exerciţiu al Serviciului Special de Informaţii (S.S.I.); generalul C. Pantazi, ministru de război în guvernul antonescian; George Magherescu, de la Cabinetul Militar al Mareşalului; C. Agiu şi Bellu Zilber, de la comunişti, ori generalul Iosif Teodorescu, şeful CMC-ului. Nu mai insistăm asupra relatărilor celor care, deşi „la distanţă”, au avut totuşi tangenţă cu evenimentele de la 23 august 1944; spre deosebire de cei anterior menţionaţi, care s-au aflat, într-un fel sau altul, în epicentrul evenimentelor.

Pe măsura desfăşurării faptelor, după orele 20, o dată cu constituirea guvernului Sănătescu, apoi după orele 22:25 – adică după difuzarea Proclamaţiei regale şi a Declaraţiei noului cabinet – evenimentele au devenit cunoscute şi au cuprins ţara întreagă, în primul rând Armata, potrivit Directivei operative nr. 1 a noii conduceri militare de la orele 23:00. De asemenea, în noaptea de 23-24 august 1944, despre evenimentele din România au luat cunoştinţă agenţiile mari de presă, serviciile secrete şi comandamentele beligeranţilor mari şi mici, iar, nu în ultimul rând, liderii Marilor Puteri (Germania, U.R.S.S., Marea Britanie şi SUA) angrenate în conflictul secolului, respectiv: Adolf Hitler, I.V. Stalin, Winston Churchill şi F.D. Roosevelt. S-a apreciat de îndată şi corect rostul gestului României pentru desfăşurarea ultimei faze europene a conflagraţiei din 1939-1945. Din nefericire, cotitura României în război – retragerea din tabăra germană şi trecerea în rândul Naţiunilor Unite – s-a dovedit imediat folositoare doar Marilor Aliaţi – S.U.A., Marea Britanie şi URSS; în ceea ce o priveşte, pentru România, consecinţele neîntârziate şi directe s-au dovedit dezastruoase. Faptul pornea de la modul în care Marii Aliaţi au evaluat fapta României, iar aceasta numai în raport cu interesele şi ţelurile lor de război politico-diplomatice, strategico-militare, economice şi, nu în ultimul rând, ideologice.

S-a dovedit, o dată mai mult, că în raporturile internaţionale Marile Puteri au interese şi nu cunosc sentimente!

Conjuraţii de la Bucureşti au lăsat să se înţeleagă că totul se desfăşurase în deplin acord, cu înţelegeri preliminare cu Marii Aliaţii, pentru a se descoperi, în cavalcada evenimentelor, că în fond n-a existat – şi nici n-a putut să existe – aşa-ceva! Mai mult, Marii Aliaţi au fost luaţi, ca şi Adolf Hitler, prin surpriză ori, dacă ei au fost înştiinţaţi în vreun fel, totul a funcţionat nepotrivit. Imensul mecanism se declanşase însă. Nici vorbă de a se mai opri ceva, dar nici măcar de a se mai corecta… Simptomatică s-a dovedit poziţia lui V.M. Molotov, comisarul Externelor al URSS, care peste două săptămâni primindu-i la Moscova pe membrii delegaţiei române pentru semnarea Convenţiei de Armistiţiu cu Naţiunile Unite şi chestionat fiind de ce Kremlinul se arăta în pretenţii mai puţin înţelegător decât fusese cu emisarii Mareşalului în lunile anterioare, a precizat fără nici o ezitare: „Antonescu reprezenta poporul român, iar dvs. o aventură!” Era indiscutabil că încă un capitol de istorie se încheiase: România încetase de-a mai fi satelitul Germaniei, dar fusese deja ocupată de către trupele Kremlinului.

Revenim însă la 23 august 1944: Coroborând informaţiile datorate „actorilor” menţionaţi (memorii şi jurnale, diverse declaraţii şi relatări etc.), istoricii au stabilit cadrul şi ordinea riguroasă a faptelor survenite la Palat în 23 august 1944. Este interesant de remarcat că, nu în toate cazurile,memoria protagoniştilor a funcţionat ireproşabil. Intenţionat ori nu? Rămâne să cercetăm ori rămâne să dovedim. Ceea ce ni se pare cel mai curios sunt diversele tentative ale personajelor de-a se impune pe „locuri fruntaşe” cu ocazia marelui eveniment. Cu ce scop? – nu este greu de descifrat. Vom releva, tocmai de aceea, câteva situaţii, care considerăm că au devenit cazuri. S-a încercat, de către unii memorialişti, să impună prezenţa lui Iuliu Maniu la Palat în ceasurile care au urmat arestării Antoneştilor şi colaboratorilor lor. O atare sugestie, care nu are nimic comun cu voinţa exprimată a fostului lider al PNŢ – ului, este de natură politică, indiscutabil. În realitate, prezenţa sau absenţa lui Iuliu Maniu la Palat la 23 august 1944 nici nu sporeşte, după cum nici nu subţiază meritele celui în discuţie sau ale partidului său şi este semnificativ că, cel dintâi, Iuliu Maniu însuşi şi-a precizat rosturile şi itinerariul la 23-24 august 1944. O probă indiscutabilă, descoperită relativ recent, atestă în ce măsură decisivă memoria documentelor pune în umbră probitatea memorialiştilor. Avem în seamă registrul de audienţe la Palat, aflat în păstrare la Biblioteca Academiei Române, şi în care s-a reţinut cu precizie numele persoanelor importante care, între orele 13 şi 24 din 23 august 1944, au pătruns în incintă. Astfel, documentul fixează audienţa separată la Rege a lui Mihai Antonescu cu începere de la ora 15, iar cea comună a Antoneştilor între orele 16:15 şi 17:30, după orele 18 fiind reţinute numele colaboratorilor Mareşalului, arestaţi (C.Z. Vasiliu, C. Pantazi şi Mircea Elefterescu). Graţie documentului amintit, dispunem de lista completă a oaspeţilor Palatului dintre orele 18 şi 24, când, după declanşarea loviturii de stat, s-a constituit cabinetul C. Sănătescu şi s-au întocmit primele decrete regale ori s-au imprimat şi difuzat proclamaţiile către Ţară ale Regelui ori guvernului: „Iau parte la aceste lucrări – cităm din document – domnii: general de corp de armată adjutant Sănătescu Constantin, general Anton, general Dombrovschi, Mocsonyi-Styrcea, Niculescu-Buzeşti, D.D. Negel, V. Vasiliu, col. Ulea, Bălăceanu, Lucreţiu Pătrăşcanu, Titel Petrescu, ing. Ceauşu [Emil Bodnăraş], V. Ionescu, directorul Radiodifuziunii, Pogoneanu, lt. col. Răuţă, lt. col. Niculescu Ştefan, din Marele Stat Major, comandor Udrischi, căpitan comandor adjutant Gherghel, Camil Demetrescu şi alţi diferiţi funcţionari din Ministerul Afacerilor Externe, precum şi adjutant de serviciu colonel adjutant Emilian Ionescu şi maiorul Anton Dumitrescu, ajutor comandantul Batalion [de Gardă] regală”. Nu este ignorată, se înţelege, nici audienţa lui Manfred von Killinger, ministrul de-atunci al Germaniei la Bucureşti.

Dintre toţi cei care, în după-amiaza de 23 august 1944, s-au perindat la Palat cel mai persistent în a-şi impune prezenţa, la momentul şi în modul socotite de el cele mai convenabile, a fost colonelul (mai apoi, generalul) D. Dămăceanu. Acesta, pe atunci şef al Statului Major CMC-ului, a dovedit o lipsă de principii şi o inconsecvenţă deprimante. El a scos la iveală nu mai puţin de… zece variante ale „memoriilor” sale şi, pe deasupra, a fost la originea unor „mese rotunde” cu participanţii la evenimente în cursul cărora s-a încercat „aranjarea” faptelor istorice ori s-a răfuit cu toţi cei care-i contestau meritele de la 23 august (în speţă, Emilian Ionescu, Anton Dumitrescu şi Gh. Ionescu-Bălăceanu). Cu un astfel de prilej, mai precis la discuţiile purtate la Institutul de Istorie al CC al PCR în februarie 1968, Anton Dumitrescu a relatat că atât D. Dămăceanu, cât şi Emilian Ionescu (ambii, generali la momentul respectiv) l-au abordat, imediat după ieşirea din închisoare, propunându-i un punct de vedere comun şi „convenabil” … asupra celor petrecute la 23 august. Convins însă că trebuia să spună adevărul, Dumitrescu a refuzat şi, pentru a-şi asigura protecţia, a apelat la „arbitrajul” unui general cu „trecere”: C. Vasiliu-Răşcanu. În fond, atât Anton Dumitrescu, cât şi Gh. Ionescu-Bălăceanu nu au acceptat versiunea lui D. Dămăceanu cum că el s-ar fi aflat la Palat în momentul audienţei Antoneştilor, îngăduindu-şi (Dămăceanu) să-şi aroge meritul de-a fi dat marja de siguranţă necesară complotiştilor înainte de-a trece la „acţiune”, şi anume prin asigurarea fermă că trupele CMC-ului erau gata de luptă. În fapt, colonelul D. Dămăceanu a trecut pe la Palat după arestarea celor doi Antoneşti. În legătură cu acest episod, Ioan de Mocsonyi-Styrcea, pe ale cărui mărturii nu punem un deosebit temei, a relatat fapte interesante după vreo 20 de ani. Este cazul să reţinem si dezinformările lui D. Dămăceanu în legătură cu acţiunea sa.

Procedeul la care recurgea Dămăceanu, pentru a-şi pune în lumină o răspundere imensă pentru declanşarea loviturii de stat, şi care nu a existat, era grosolan. Nu putem spune că, în epocă, prin anii ’60 – ’70, punctul de vedere expus de general nu a aflat audienţă, chiar în studiile de specialitate. Mai puţin însă în rândurile altor participanţi la reuniunea amintită din februarie 1968 şi care, precum Gh. Ionescu-Bălăceanu, a remarcat în „spiritul timpului”: „Nu putem noi, mic sau mare, să minţim PCR-ul; este interzis. Nu putem veni în faţa unui institut care este menit să consemne adevărul şi numai adevărul şi să spunem lucruri fanteziste, care n-ar contribui cu nimic la valoarea, munca şi contribuţia celor care au participat la 23 august, fiecare în măsura în care se ştie şi se confirmă. Ceea ce pot să spun eu, ca simplu şi mic în această contribuţie, este că prea mare a fost contribuţia Partidului [Comunist Român], ca să mai venim şi să spunem şi să pecetluim un neadevăr susţinut de tovarăşul general Dămăceanu. Nu sunt aşa de cinic ca să pun Partidul în polemică cu persoane care cunosc adevărul, cu atât mai mult străinătatea[…] De aceea, din multă stimă şi respect faţă de tovarăşul general Dămăceanu, care ştiu ca la fel ca şi noi toţi şi-a riscat viaţa, este devotat Partidului, de aceea eu, ca persoană, spun aşa: nu trebuie să mergem pe calea neadevărului…”

Disputa memorialiştilor priveşte în prima ordine, cum era de aşteptat, momentul însuşi al arestării Antoneştilor. Detalii, care de regulă scapă atenţiei, capătă pentru foştii protagonişti semnificaţii exagerate, chiar aberante. Istoricul, oricum, este dator să le ia în consideraţie, descifrându-le. Pentru episodul în sine, am identificat mai multe dezacorduri:
– Cine a trimis „echipa” lui Anton Dumitrescu (cuprinzând pe subofiţerii Dinu Cojocaru, Dumitru Bâlă şi Dumitru Rusu) în „salonul galben”, unde tocmai se încheiase discuţia între Antoneşti, pe de o parte, şi Regele Mihai şi Sănătescu, pe de altă parte, după ce Suveranul rostise formula de demitere a Mareşalului? Emilian Ionescu a pretins că el făcuse aceasta, în vreme ce Anton Dumitrescu – într-o primă relatare – i-a indicat pe „Emilian Ionescu sau Mircea Ionniţiu (subl.ns.)”, revenind, în ultima-i relatare, în favoarea lui Mircea Ionniţiu.
– Când au pătruns în „salonul galben”, Dumitrescu şi oamenii săi, Regele se mai afla acolo? Emilian Ionescu ne pune iarăşi în dificultate, afirmând: Regele părăsise încăperea, ba, mai mult, „a ieşit pe lângă mine în sufragerie” (subl.ns.). Acest „pe lângă mine” era un mod subtil, probabil, pentru memorialist, de-a se pune în evidenţă, ceea ce îl situa în conflict cu… el însuşi, dat fiind că anterior, în 1979, dăduse o altă versiune, notând: „Nu terminase bine Regele de vorbit, când am dat semnalul de intrare în salon a echipei de arestare. Maiorul Dumitrescu şi subofiţerii săi au intrat, l-au salutat pe Rege, care a părăsit aproape imediat (deci, după aceea – n.ns.) încăperea…”

Desprindem că, finalmente, memorialistul a expus corect derularea faptelor: Regele nu părăsise „salonul galben” până când echipa Dumitrescu nu se prezentase să-i aresteze pe Antoneşti. Scena reală a fost surprinsă de generalul Aurel Aldea, precum şi de maiorul Anton Dumitrescu, din care reţinem: „Eu am intrat în sufragerie (în „salonul galben” – n.ns.), însoţit de cei trei subofiţeri, am salutat pe Majestate: « Să trăiţi, Majestate…», apoi m-am adresat Conducătorului: « Domnule Mareşal, din Înalt Ordin, sunteţi arestat…», după care am ordonat celor trei subofiţeri: « Executarea…»”

Descrierea de mai sus atestă, ceea ce am stabilit încă din 1979, desfăşurările reale, „tulburate” în 1991 de o declaraţie intempestivă a lui D. Bâlă, care a pretins că Regele, întrerupând – după cum se ştie – discuţia cu Antoneştii, s-ar fi retras la un moment dat în biroul său (unde a expus conjuraţilor situaţia) şi, apoi, „a trecut şi pe la mine (subl.ns.) şi mi-a zis: « Gata »…” Potrivit acestei variante, Suveranul s-ar fi deplasat în continuare spre „salonul galben”, a rostit formula de demitere a Conducătorului şi a ieşit imediat. Plt. Dumitru Bâlă a adunat el? – pretindea în 1991 – întreaga echipă Dumitrescu şi a intrat în salon. Tot el(?), declara fără pic de reproş fostul plutonier? ar fi fost acela care s-a adresat direct lui Antonescu: „Domnule Mareşal, vă rog să mă urmaţi!”. Colegul lui D. Bâlă, D. Rusu, într-una din declaraţiile sale mai noi, ne ajută să restabilim adevărul: echipa Dumitrescu a fost chemată de la casa scărilor din Casa Nouă şi „am mers pe culoar până la salonul galben. Plutonierul Bâlă a deschis uşa (subl.ns.) Atunci, maiorul Anton Dumitrescu, adresându-se Mareşalului, i-a spus: « Domnule Mareşal, din Înalt Ordin, sunteţi arestat! » Regele a dispărut imediat după draperia care despărţea salonul galben de sufragerie…”. Recunoaşterea plutonierului Dumitru Rusu nu numai că restabilea situaţiile normale dar reprezintă un dezastru pentru pretenţiile plutonierului D. Bâlă, căci? evident – una-i să deschizi uşa şi alta era să-l declari arestat pe Mareşal! Propunem să se reţină însă că, şi în prima dintre relatările sale, din 17 februarie 1960, D. Bâlă raportase P.C.R.-ului acelaşi lucru: că el? dictase arestarea Antoneştilor, conformându-se, astfel, dorinţei oficialităţilor comuniste ale timpului care preferau, dintr-o mie de motive, ca răsturnarea dictaturii antonesciene să fi survenit prin voinţa cadrelor militare inferioare, iar nu prin aceea a ofiţerilor superiori în slujba Regelui… În 1960, raţiunea unei atare versiuni apărea lesne de înţeles, aşadar, iar D. Bâlă, disciplinat, i s-a conformat. De altfel, modest şi sincer, cel care peste ani avea să inverseze lucrurile şi se considera un … monarhist înverşunat (?!), în anul de graţie 1960 îşi încheia „raportul” în chip mai mult decât elocvent: „Trăiască Pacea!”. Este straniu că sursa care trebuia să fie de cea mai mare încredere, ne referim la generalul Sănătescu, care a asistat de la un capăt la altul la ultima întrevedere a Antoneştilor cu Regele, se dovedeşte neconcludentă: generalul a reţinut în Jurnalul său o variantă aparte, şi anume că Suveranul şi-a dat consimţământul pentru declanşarea loviturii de stat chiar în… cabinetul său, apoi a pătruns în „salonul galben” Anton Dumitrescu cu echipa sa, în care el a descoperit patru iar nu trei soldaţi.

În continuare a intervenit scena bine cunoscută în care Mareşalul s-a adresat lui Sănătescu şi în care, în urma unui ordin al acestuia, „echipa” Dumitrescu a fost pusă în dificultate, atunci producându-se momentul Emilian Ionescu: apariţia acestuia, din spatele draperiei ce separa „salonul galben” de sufrageria Casei Noi, cu ordinul categoric: „Maior Dumitrescu, executarea!”. Rostul colonelului Emilian Ionescu, în respectivul moment decisiv, a fost recunoscut de majoritatea memorialiştilor, iar noi îl consemnăm ca atare.

Ceea ce a urmat la 23 august 1944, după orele 17, deci după arestarea Antoneştilor, este prea bine ştiut, deşi au survenit episoade care au rămas mai puţin comentate, iar noi documente pot aduce – indiscutabil – precizări deosebit de interesante. Este surprinzător faptul că toţi conjuraţii şi-au dat seama, de la bun început, de însemnătatea istorică a zilei de 23 august 1944 (?!) Dintre ei, generalul Sănătescu a consemnat, în chip miraculos, chiar în fruntea relatărilor reţinute în jurnal sub data respectivă: „23 august 1944, miercuri. Zi memorabilă, care va rămâne în istoria poporului roman?” (subl. ns.). Este, mutatis mutandis, tot una cu plecarea dimineaţa la serviciu şi stabilirea, din start, a ceea ce trebuie să ţi se întâmple în ziua respectivă! Aşa stând lucrurile, ni se pare natural să asistăm la tentativele personajelor principale ori secundare implicate în conjuraţie de-a se fi raportat exclusiv, încă din primele clipe ale zile de 23 august ori pe parcurs, vizavi de evenimentul de la Palatul Regal din Bucureşti. Singura surpriză pe care o formulăm este doar aceea de-a nu fi aflat comentarii pe marginea următoarei „scene” în care-i aflăm pe doi dintre protagonişti confruntându-şi susţinerile sau punându-se tacticos de acord în privinţa relatărilor destinate posterităţii. Redăm, spre ilustrare, acest pasaj din declaraţiile lui Anton Dumitrescu din februarie 1968 care dezvăluie un episod dintr-una din serile sfârşitului de august 1944. Naratorul se afla de-acum la Dobriţa, unde se retrăsese Regele Mihai I şi suita: „La Dobriţa – stăruie cel împricinat – Regele a avut un răgaz de linişte. Seara mi-a spus: « Ia să ne punem la punct jurnalele ». El avea o agendă de note zilnice, eu aveam o agendă a mea şi îmi spune mie, după ce am venit de la Sinaia şi i-am adus anumite ştiri, să scriem în agendă cum s-a desfăşurat ziua de 23 august. Eu am început să-i povestesc, el mi-a spus: « De acord », până la un moment dat, când îmi spune:« Stai, să scrii ce i-am spus eu lui Antonescu înainte de arestare ». Şi am scris următoarele: « Domnule General, amândoi avem de dat socoteală lui Dumnezeu şi istoriei de soarta acestui neam. Tăvălugul morţii apasă asupra Moldovei. Aceeaşi soartă aşteaptă şi restul ţării ». După care a urmat formula de demitere şi intrarea mea. Asta am scris-o la Dobriţa, dictat de Rege în jurnalul de 23 august la capitolul meu. A doua chestiune pe care am scris-o a fost: «Eu l-am întrebat pe Dămăceanu: « Eşti gata? » Acesta a răspuns: « Recruţii nu au decât două şedinţe de tragere ». A treia chestiune a fost ce a spus Regele lui von Killinger, următoarele cuvinte: « Interesul ţării mele m-a obligat să iau toate măsurile pe care le-am luat. Înţeleg să fiu şi de această dată cavaler în sensul că am dat dispoziţii ca trupele germane să se retragă în ordine, în caz contrar vor suferi rigorile războiului ». Acestea le-am scris în jurnalul în care era specificată activitatea mea de la 23 august. I-am făcut şi lui Sănătescu un jurnal în cinci exemplare cu desfăşurarea evenimentelor de la 23 august”?

În temeiul acestor dezvăluiri se impune să constatăm:
– Şi Regele şi Anton Dumitrescu ţineau câte o agendă cu note zilnice, dar care?, până în prezent?, nu au intrat în circuitul ştiinţific;
– Insistenţa Regelui pentru ca Anton Dumitrescu să înscrie în agendă o anume formulă rostită de Suveran înainte de-a se fi decis arestarea Antoneştilor. Maiorul Dumitrescu a reţinut, după anii grei de detenţie în gulagul comunist, ca în prima sa relatare făcută la cererea oficialităţilor să aştearnă textul regal într-o formulă uşor alterată, mai precis:„Domnule Mareşal, amândoi avem de dat socoteală, istoriei şi lui Dumnezeu, – tăvălugul morţii apasă asupra Moldovei – şi aceeaşi soartă aşteaptă şi restul ţării?”. Regele a avut în vedere alte două momente ale zilei: întâlnirea cu Dămăceanu (dar după arestarea Antoneştilor) şi primirea ministrului von Killinger;
– Anton Dumitrescu face o distincţie categorică între ceea ce a reţinut pentru propria-i agendă şi ceea a îndeplinit pentru completarea/definitivarea… jurnalului lui Sănătescu. Precizarea: „i-am făcut şi lui Sănătescu un jurnal în cinci exemplare cu desfăşurarea evenimentelor de la 23 august” îndeamnă, neîndoielnic, pe istoric la un examen riguros al textului apărut nu demult sub semnătura premierului care i-a succedat lui Antonescu, text în privinţa căruia s-au exprimat deja suficiente dubii.

Am stăruit, până aici, asupra modului în care se reflectă unele momente în memorialistica datorată autorilor loviturii de stat din august 1944. Reiese indubitabil că unii dintre protagonişti s-au preocupat de îndată după succesul „acţiunii” să povestească cele întâmplate, dar nu oricum, ci, de regulă, să se plaseze convenabil în miezul evenimentelor, pe care în unele situaţii, cum a fost aceea a Suveranului, au putut şi eminamente au reuşit să le determine, să le coordoneze de la un capăt la altul. Nu dorim să lăsăm deoparte cealaltă categorie de participanţi la 23 august 1944 – aceea a învingătorilor, a celor eliminaţi prin lovitura de stat, în speţă Antoneştii şi colaboratorii lor principali. Mai ales că, în ordine strict-cronologică, unii dintre aceştia au fost cei dintâi care „au depus mărturie în faţa istoriei” – vrem să zicem au lăsat probe indubitabile – pe marginea celor întâmplate. Se ştie şi încă se apelează, de obicei, la probele reproduse cu ocazia aşa-zisului „proces al marii trădări naţionale” din mai 1946, în care Antoneştii, ceilalţi acuzaţi ori unii dintre martori au avut în atenţie premisele şi desfăşurările de la 23 august 1944. Pentru elucidări urmează să apelăm la lucrările de temeinică recuperare a trecutului şi la documentele aflate în arhivele române si străine. Din arhivele noastre, unele documente, din nefericire, au „migrat” deja peste hotare. Asupra volumului „Procesului marii trădări naţionale”, apărut în 1946, nu mai este cazul să insistăm, ediţia devenind inutilizabilă după apariţia volumelor îngrijite de Marcel-Dumitru Ciucă. Se cunoaşte, de pildă, că, închişi în camera-seif de la etajul Casei Noi după orele 17, Antoneştii au solicitat şi au obţinut în seara de 23 august 1944 creioane şi hârtie de scris. Paznicii celulei improvizate au făcut ca „mesajele” prizonierilor să parvină Regelui, fapt de care unii dintre sfetnici au luat act, mai ales că au trebuit să satisfacă cererile formulate.

Mircea Ionniţiu a reţinut: „Către miezul nopţii (de 23/24 august 1944 – n.ns.) aflăm că Ion Antonescu ceruse hârtie pentru ca să-şi scrie testamentul şi că Mihai Antonescu dorea ca să vorbească cu Suveranul pentru a-i comunica detalii importante în legătură cu tratativele pe care le ducea cu ministrul Afacerilor Străine al Turciei, Menemencioglu. Ică scrisese un lung memoriu, dar pe care, recitindu-l, l-a distrus”. Testamentul Mareşalului a fost păstrat şi este reprodus (de Mircea Ionnitiu – n.ns.) în anexă. În fond, documentul se referea doar la avuţia Mareşalului şi stabilea îndatoririle moştenitorilor.

Gh. Ionescu-Bălăceanu se arată la fel de explicit ca sfătuitorul Regelui, observând la rându-i: „În camera-safe, unde au fost depuşi cei doi Antoneşti, s-au adus o masă şi două scaune. Ion Antonescu şi Ică Antonescu mi-au cerut hârtie şi creion, pe care le-am dus în urma aprobării date de Rege. Ion Antonescu şi-a scris testamentul, în care arăta că lasă toate averea soţiei sale. Ică Antonescu s-a adresat Regelui, arătând că el, peste capul Mareşalului (inexact – n.ns.), duce tratative cu Aliaţii prin emisari direct la Cairo. El cerea să fie chemat imediat de Mihai spre a-i spune şi alte chestiuni de mare importanţă. Atât testamentul lui Ion Antonescu, cât şi cele scrise de Ică Antonescu le-am predat Regelui şi acesta lui Mocsonyi-Stârcea. Cererea lui Ică a rămas fără răspuns, Mihai nevrând să audă de acest lucru. După bombardament (efectuat de aviaţia germană în dimineaţa de 24 august 1944 – n.ns.), am găsit pe jos fragmente rupte din notiţele făcute de Ion şi Ică Antonescu, fragmente pe care le-am păstrat un timp, apoi le-am aruncat”. Alte documente aveau să fie descoperite de Gh. Teodorescu, la care facem referire mai jos.

Destăinuirile unor complotişti (Ionniţiu şi Bălăceanu) se dovedesc parţial inexacte, în sensul că:
– Nu se confirmă că de la Mareşal s-ar fi păstrat doar testamentul, preluat şi valorificat de Mircea Ionniţiu, ci au ieşit la iveală şi alte documente, mult mai semnificative pentru specialişti şi pentru istorie: o scrisoare destinată de Mareşal soţiei, precum şi tulburătoarele însemnări din celulă despre cele întâmplate la Bucureşti în zilele de 22 şi 23 august 1944 (inclusiv ultima audienţă la Rege şi episodul arestării sale). Acest document, beneficiind de semnătura inconfundabilă a Mareşalului, poartă menţiunea: „23.VIII.1944. Scris în celulă”.
– Documentul prezintă o valoare excepţională, iar Antonescu, intuind cu siguranţă acest lucru, pentru a-l salva de la o posibilă „rătăcire” ori de la o nedorită publicitate şi interpretare în epocă, în scop politic neadecvat ori strâmb, nu l-a predat oamenilor Regelui, ci i-a aflat o cât se poate de originală ascunzătoare. Decis să se adreseze Istoriei, Mareşalul a preferat calea ce i s-a părut cea mai riscantă dar care s-a dovedit cea mai sigură în privinţa protecţiei: a ales dintre cărţile şi imprimatele prăfuite răspândite în camera-safe o agendă care aparţinuse însuşi Regelui Carol al II-lea şi, pe filele din luna aprilie 1930, şi-a aşternut gândurile şi impresiile, mesajul destinat a parveni viitorimii în stilul său lapidar, în formula ce-i era familiară şi lesne de recunoscut, dar evident în mare grabă (unele cuvinte, mai ales numele proprii, au fost prescurtate). În cursul bombardamentelor germane asupra Capitalei din 24 august 1944 aveau să fie afectate, cum se ştie, părţi importante ale Palatului din Calea Victoriei, inclusiv ori mai ales Casa Nouă, dar – printr-o minune – agenda cu pricina a scăpat intactă. Ea a fost descoperită printre dărâmături de Gheorghe Teodorescu, căpitan şi comandant al companiei I-a a Batalionului de Gardă al Palatului, în august 1944, şi care, peste ani, în 1980, a prezentat preţiosul document liderului P.C.R. de atunci, Nicolae Ceauşescu. Este memorabil paragraful final ce cuprinde o evaluare a actului de la 23 august 1944 de către cineva care, natural, nu putea şi n-a voit să-l accepte: „… Istoria să judece. Mă rog lui Dumnezeu să ferească Ţara de consecinţele unui act cu atât mai necugetat cu cât niciodată eu nu m-am cramponat de putere. De mai multe ori am spus Regelui în[tre] patru ochi în prezenţa domnului Mihai Antonescu că, dacă este un alt om în Ţară capabil să o servească mai bine ca mine, eu îi cedez locul, cu o singură condiţie: să prezinte garanţii şi să nu fie un ambiţios sau un aventurier”.

Revenim la neconcordanţele descoperite între textele lui Mircea Ionniţiu şi Gh. Ionescu-Bălăceanu: ambii neglijează scrisoarea Mareşalului destinată soţiei şi în care aflăm această destăinuire privind comportamentul său (în bună măsură inexplicabil) cu prilejul ultimei întrevederi la Regele Mihai: „O altă cale n-ar fi fost a mea (subl.ns.)”. Această remarcă pune în evidenţă faptul real că, plecat la Palat în după-amiaza de 23 august 1944 să discute problema semnării grabnice a armistiţiului cu Marile Puteri ale Naţiunilor Unite, Mareşalul a sfârşit prin a nu mai fi de acord cu solicitarea Regelui în acea direcţie. Avem convingerea că Mareşalul, dispus oricând să rămână el însuşi, nu a mai acceptat punctul de vedere exprimat de Suveran, pur şi simplu pentru că a considerat că decizia trebuia, potrivit legilor ţării şi statutului său, să-i aparţină, iar nu să-i fi fost sugerată ori chiar impusă!

Referitor la Mihai Antonescu, Mircea Ionniţiu îi atribuia un memoriu pe care l-ar fi distrus. Este posibil, mai cu seamă că documentul respectiv încă nu a ieşit în vreun fel la iveală. Gh. Ionescu-Bălăceanu admitea însă că s-ar fi predat Regelui şi documente subscrise de fostul vice-preşedinte al guvernului şi lider al diplomaţiei române. Ceea ce-i posibil. Până acum însă nu a apărut nici unul din aceste documente. Ori n-au existat, ori au fost distruse ori au fost pierdute?! Am descoperit în schimb, la faimoasele Hoover Institution Archives, din cadrul lui Stanford University, Palo Alto, California – U.S.A., copia unui mesaj trimis din celulă în seara de 23 august 1944 de către Mihai Antonescu generalului Constantin Sănătescu, despre care expeditorul, cu certitudine, aflase că între timp devenise succesorul mareşalului, ca premier. Avem la dispoziţie textul integral şi l-am tipărit încă din 1990. Mihai Antonescu insista ca noul guvern să urmărească rezultatele tentativelor de armistiţiu iniţiate de cabinetul Antonescu la 22-23 august 1944, îndeosebi prin intermediul Turciei, Elveţiei şi Suediei. Ar fi iluzoriu să conchidem că Aliaţii nu luaseră cunoştinţă în privinţa respectivelor demersuri antonesciene. Sursele descoperite de noi în arhivele din Washington şi Londra indică, dimpotrivă, că Foreign Office-ul a fost prompt informat, chiar în după-amiaza zilei de 23 august 1944, şi că, fără întârziere, a contactat Departamentul de Stat din Washington, Ankara şi Kremlinul pentru sondaje şi precizarea unei atitudini comune. Straniu a fost că, şi după lovitura de stat de la Bucureşti, marile capitale (în primul rând, Londra şi Washingtonul) au continuat să examineze ofertele de ultimă oră ale lui Mihai Antonescu, pentru ca în stadiul imediat următor să se realizeze un schimb de vederi trilateral al „axei aliate” reunind Marea Britanie, S.U.A. şi U.R.S.S. pe tema condiţiilor de armistiţiu ce aveau să fie impuse României în noua situaţie şi, în consecinţă, numai treptat să se ia act de demersurile diplomatice ale guvernului instalat la Bucureşti la 23 august 1944 şi care, într-o măsură importantă, a ţinut seama de ofertele ce fuseseră avansate ori recepţionate de cabinetul Antoneştilor. Specificăm că mesajul pe care Mihai Antonescu l-a trimis lui Sănătescu cuprindea, în final, o aluzie la modul în care fusese „primit” şi „tratat” la Palat în orele imediat precedente: „Pentru ospitalitatea M.S. Regelui, toată durerea unui român.”