Moldova – punctul de plecare al unor relaţii noi ruso-române.

Unite chiar prin tradițiile atât de comune, prezente în casele țăranilor din ambele părți și în viața orășenească, în conștiințele colective ale celor două popoare, atât de nefiresc dezbinate azi de niște interese obscure și abjecte”, scrie cititorul nostru, Vasile Andreescu.

„Unul dintre motivele speculate și vulgarizate, târâte în noroi, spre dezbinarea dintre ruși și români este subiectul Moldova. În acest articol voi încerca să arăt părțile bune și rele de ambele părți, să invit la reflecție, ca ambele părți să-și uite orgoliul generat de neîncrederea insinuată vitriolat de manipulatorii externi, să încurajez ambele părți să-și întindă mâna spre o nouă încercare de pace. Cu o floare nu se face primăvară, sunt convins, însă, după cum zice un proverb chinez, orice călătorie cât de lungă începe cu primul pas. Dacă voi reuși în demersurile mele să aduc mai multă liniște, fie și între cititorii acestei prestigioase pagini de internet, voi fi fericit că demersul meu a fost, fie și parțial, unul reușit într-o direcție bună. Pentru a elimina orice prejudecăți, articolul încearcă să combată în primul rând argumentele naționaliste de ambele părți, pentru că naționalismul, lipsa comunicării, orgoliul administrațiilor incompetente a cauzat, în mod principal, deriva de azi. Acum, când, un mesager de nivel scăzut din SUA, mă refer la Friedman, este delegat de Washington să-i aducă la realitate pe visătorii guvernanți români, care speră încă să se bucure de o iluzorie protecție americană ce le permite să arunce cu invective înspre vecini și să-și fure propriul popor, ținându-l în bezna regresului, acum când, poate, poporul român va începe să vadă mai realist prin ceața densă a unei propagande feroce și ucigătoare a realității, e momentul, probabil, să încercăm să pornim într-o analiză reflexivă, care să elimine orgoliul prostesc al naționalismului în favoarea stabilirii unor relații de respect și de încredere, oricât de lung și de greu ar fi drumul spre acest scop nobil. O privire sinceră asupra trecutului din partea ambelor popoare ar fi de un real folos în stabilirea unui viitor de cooperare, de pace, de conștiința reconfortantă a apartenenței aceluiași spațiu cultural și, parțial, dar esențial, identitar.

Pornesc de la ideea că punctul principal al relațiilor româno-ruse din ultimii 200 de ani a constituit-o fâșia de pământ dintre Prut și Nistru, cea mai mare parte a sa constituind-o azi Republica Moldova. Menționez că, în ce mă privește, în articol voi numi populația prezentă a acestui stat – moldovenii – ca fiind românii, ucrainenii, rușii, găgăuzii, bulgarii, țiganii, evreii, germanii, armenii și alte naționalități conlocuitoare, menționate în ordinea numărului lor, numindu-i pe majoritari drept români nu prin prisma naționalismului, nu prin aspirațiile lor identitare, ci a adevărului lingvistic, ei vorbind aceeași limbă cu populația română din dreapta Prutului, fapt recunoscut deschis și în cercurile universitare și științifice ruse din domeniile lingvistic și istoric, atât în prezent cât și în perioada comunistă, chiar și în cea stalinistă. Atitudinile politice și populiste asupra acestui subiect nu pot aduce o rezolvare a problemei. De asemenea, atitudinea acaparatoare din partea extremiștilor din ambele părți, nu poate aduce relații mai bune. Pornesc de la premisa că Republica Moldova, deși se află azi pe marginea prăpastiei, se poate transforma într-o punte trainică între România și Rusia, devenind treptat, dacă va exista voință din partea ambelor state, o adevărată Elveție a Estului, unde naționalitățile sale să trăiască laolaltă, în încredere reciprocă, fără tendințele centrifuge de azi. Mai jos urmează prezentarea succintă a istoriei referitoare la relațiile ruso-române, centrate pe contactele dintre cele două popoare din zona Moldovei de Est, Basarabia sau Republica Moldova, după cum dorește fiecare să privească acest teritoriu. Evitarea subiectului Moldova, punctul nodal al relațiilor româno-ruse, nu poate vindeca boala de care ele suferă, ci doar a o agrava, prin continuarea ignorării deteriorării acestor relații pentru a pasa cu lașitate subiectul generațiilor viitoare, care vor deveni din ce în ce mai învrăjbite, mai puțin dornice de înțelegere, prin acumularea tradiției de ignorare și neîncredere.

O bucată de pământ atât de mică încât o străbați cu mașina pe toată în două-trei zile, pe îndelete (ai străbate-o într-o zi dacă infrastructura rutieră ar fi adecvată), Republica Moldova are o istorie privită dintr-atâtea unghiuri încât locuitorii înșiși nu mai știu ce să creadă despre ei. Dintotdeauna între acest teritoriu, ca și în celelalte teritorii locuite majoritar de români, și slavii de est, a existat mereu o cooperare bună, până în secolul al XIX-lea, când grija franco-engleză de a opri Rusia să iasă în Mediterana le-a determinat să învrăjbească popoarele balcanice, inclusiv cel român, împotriva Rusiei, folosindu-le ca state-tampon pentru protejarea Strâmtorilor, foste teritorii bizantine, ocupate de turci în secolul XV, aflate și azi în posesia Turciei ca urmare a acestei politici. Istoricul Radu Rosetti, care este departe de a fi un rusofil, căutând, din contra, să prezinte Rusia într-o lumină cât mai îndoielnică, prezintă într-o carte a sa, „Acțiunea politicii rusești în Țările Române” (1914) instrucțiunile date în 1792 de către Comitetul Salvării Publice din Paris lui C. Stamati, diplomat francez în Principate: „(…) Ea (Rusia) ar dori să întrebuințeze puternica legătură a unei religiuni superstițioase spre a întruni într-o masă nouă niște popoare ignorante și obișnuite cu jugul robiei. (…) Ar fi, deci, să lucrezi contra Rusiei dacă ai lumina pe greci (francezii numesc greci pe toate popoarele balcanice, inclusiv pe românii moldoveni și valahi – nota autorului) și le-ai influența opiniunea; dar ar trebui să te ferești să le îndrepți animozitatea împotriva națiunii care-i stăpânește. Orice nemulțumire împotriva turcilor ar putea numai să se întoarcă spre folosul Rusiei și ar fi să ne compromitem față de Poartă fără niciun folos. Ar trebui, mai degrabă, să li se dovedească, ceea ce este curatul adevăr, că, deoarece nu știu să fie liberi, sunt mai fericiți sub stăpânirea turcească decât ar fi sub aceea a Rusiei; dacă Poarta asuprește, Rusia nimicește; dacă turcii sunt ignoranți și aspri, rușii sunt ignoranți și barbari (…)” Mai departe, raportul din 1798 al lui Parant, consul francez din Iași, asupra stării de spirit a populației locale dezvăluie că: …Popii greco-răsăriteni au fost întotdeauna și sunt încă, de bună seamă, și astăzi, atâți agenți secreți pentru Rusia în împărăția otomană. Ei predică, sunt datori să predice necontenit popoarelor lor spre a-și face meseria, iubirea către muscali (numele vechi pentru ruși, provenind de la Moscova – n.a.) și ura pentru musulmani, acești necredincioși care i-au robit. Și este firesc după asta ca fiecare ortodox, fiecare moldovan de credința greco-răsăriteană să vadă în fiecare rus un prieten firesc, un frate; astfel simte, cel puțin, țăranul. Și rusul, ale cărui vederi se întind ceva mai departe, adaugă cuvinte măgulitoare, motive de agrement, își aduce aminte cu plăcere de petrecerea în Moldova a oștirilor rusești, care, mai cu seamă din motive politice, au știut să-l cruțe. Ele, într-adevăr, nu i-au adus decât un aer de protecție, decât făgăduinți pentru viitor și plăceri pentru prezent…” Aș îndrăzni să apreciez ciuda neascunsă a diplomatului față de succesul politicii rusești în Moldova și nonșalanța cu care răstălmăcește evidența: păi, pentru oamenii care trăiau în prezentul la care se referea, „ocupația” rusă aducea plăceri și promisiuni, după cum el însuși recunoștea. După ce logică ar fi trebuit, cumva, țăranii să le refuze, în schimbul jugului turcesc, aspru, dar cam atât? Căci pentru diplomații francezi, soarta românilor moldoveni, dealtfel vorbitori ai unei limbi majoritar latine, ca și a lor, le era tot atât de indiferentă ca și cea a negrilor pe care îi traficau intens din Senegal către Haiti, moldovenii fiind văzuți doar ca instrumente convenabile de moment ale politicii lor de menținere ca tampon a otomanilor asupritori și primitivi. Cât despre religia lor „superstițioasă” (ceea ce arată animozitatea mereu exprimată a catolicilor apuseni față de ortodocșii răsăriteni) și despre condiția lor de acceptare a asupririi, scrisorile de mai sus indică fără echivoc disprețul legitim al autorilor lor față de cei descriși, din cauza stării de robie în care se aflau ultimii, de multe ori, după cum vom vedea, provocate chiar de conducătorii lor, care erau primii care își trădau poporul. Iar aceastea sunt doar două dintre atâtea scrisori cu recomandări în privința măsurilor de adoptat spre oprirea intrării Rusiei în Principate și menținerea lor sub robia turcească, spre interesul occidental… Ulterior, pentru că, în cele din urmă, Turcia s-a dovedit prea slabă pentru a rezista presiunii rusești, anglo-francezii au reușit să-i convingă și pe austro-ungari de necesitatea unui stat român independent tampon, care să oprească Rusia. Austro-Ungaria, căreia Germania i-a garantat menținerea Transilvaniei, până la primul război mondial, a înțeles repede că, decât un imperiu otoman slab, care atrăgea mereu intervenția Rusiei, mai bine niște state creștine independente, slabe, dependente de ea măcar parțial, care să oprească Rusia din motivația sa de a le proteja de oprimarea musulmană, dându-i, în același timp, și ei, posibilitatea să acapareze unele teritorii otomane, așa cum va proceda cu Bosnia-Herțegovina. Primul război mondial a fost, însă, bumerangul care i-a adus și Austro-Ungariei, hiperumflată cu națiuni dornice să scape din închisoarea popoarelor (acest nume a fost atribuit mai întâi Habsburgilor, abia apoi fiind transferat către URSS de propaganda occidentală – n.a.) obștescul sfârșit…

Republica Moldova de azi este, printre altele, urmarea acestui joc. În secolele XV-XVIII, în perioada ocupației turcești, popoarele creștin-ortodoxe, printre care și românii, ucrainenii și rușii din vecinătatea Crimeei au suferit sclavia și pustiitoarele și nesfârșitele invazii tătărești, iar toată speranța lor a fost mereu către Moscova, aflată, însă, la acea vreme, prea departe și fiind prea slabă pentru a se putea implica, și la cetele de cazaci, oameni disperați de oprimarea catolicilor polonezi și a musulmanilor tătari din Crimeea, care, din dorința de a fi liberi, aleseseră traiul prin câmpuri și râpe neprimitoare, devenind vajnici apărători ai credinței ortodoxe. Ei au fost chemați mereu în sprijinul Moldovei, trădată mereu de proprii boieri, care se vindeau când turcilor când polonilor doar pentru a domni singuri, susținuți de „ajutor” extern, armate „aliate” puse pe jaf, ajutându-i pe acești domnitori să spolieze populația neajutorată și needucată, aflată la cheremul lor, să închine țara oricui se arăta dinspre nord sau dinspre sud. Pentru un exemplu al acestei cooperări dintre puținii domnitori patrioți ai Voievodatului Moldovei și cazaci este de ajuns să citești impresionanta istorisire din 1894 a lui Bogdan Petriceicu-Hașdeu asupra scurtei, dar excepționalei domnii a lui Ioan Vodă cel Viteaz, a cărui statuie veghează și acum discret la Cahul, locul unde, prin trădarea alor săi, și-a găsit cumplitul sfârșit, și, o dată cu el, cei ce i-au fost credincioși până la ultima lor suflare: cazacii, care juraseră să-i stea alături în orice împrejurare. După circa 300 de ani de urgie comparabilă cu ciuma neagră din Europa secolului XIV, dominația turcă a început să slăbească, urmare a reușitei rușilor să zdrobească în cele din urmă fiara tătărască din Crimeea, un pseudostat feudal care, după standardele de azi, ar fi catalogat mai rău decât Germania hitleristă (ce păcat că oamenii uită cu cât istoria e mai veche) din cauza cruzimii și frecvenței atacurilor sale contra vecinilor creștini. În luptele lor cu musulmanii în retragere, rușii au avansat încet spre Moldova, iar, la 1812, au reușit, după un război în care și-au vărsat sângele pentru a scoate de sub jugul musulman oameni de aceeași credință cu ei, să elibereze partea sa de Est, aproximativ Republica Moldova de azi. Spun s-o elibereze, căci Turcia a cedat-o ca pe orice provincie a sa pierdută în luptă, ca și alte provincii ale sale din jurul Mării Negre, preluate rând pe rând de Rusia în înaintarea sa spre sud, mereu necesară spre ținerea la distanță a nimicitoarelor invazii tătare. În acest context, dorința României de mai târziu de a numi cedarea teritoriului de către turci ilegală, iar preluarea de către ruși samavolnică, este fără bază juridică și istorică. Fără bază juridică, deoarece, România nici nu exista, românii înșiși nu doreau să se numească așa din cauza faptului că numele de „rumân” însemna țăran legat de glie, și, deși aveau întru totul conștiința apartenenței la aceeași limbă și origine latină, consemnată în cronici, ei înșiși se numeau valahi și moldoveni și erau numiți fie locuitori din Dacia romană, fie valahi, fie moldo-valahi de către occidentalii care se aventurau prin zonele acestea pustiite de războaie și invazii. Între ei nu se iubeau prea tare, neavând țelul de a trăi în uniune, ci fiind tributari sistemului feudal de loialitate către conducătorii locali, „unșii lui Dumnezeu”, față de alte structuri superioare.

În acea perioadă, pur și simplu, nu limba constituia criteriul identitar, de formare a unei națiuni, ci religia și tradiția succesiunii puterii, legitimă pentru că era, neîndoios, izvorâtă din voința lui Dumnezeu (altfel de unde puterea de a prelua conducerea?), consfințită de biserică ca atare. Limba era pur și simplu un accesoriu și nimic mai mult. Oricum, limba română, fiind vorbită de meșteșugari și comercianți, era un fel de lingua franca în evul mediu și în perioada modernă, fiind înțeleasă și de alte națiuni din regiune. Fără bază istorică pentru că propaganda exacerbează intenționat ceva ce a fost total străin de intenția rușilor la acel moment, uitând să menționeze faptul că Turcia încălcase tratatele cu Moldova încă din vremea lui Petru Rareș, când administrația turcă a ales să ignore tratatele în vigoare, sporind tributul vasalei a cărei elite se expunea disprețului și furiei puterii suzerane prin atitudinea ei duplicitară, care provoca cheltuieli sporite pentru armata turcă, prilejuite de invitațiile boierilor moldoveni către poloni și unguri pentru susținere. Astfel, dacă turcii au început să calce tratatele vechi în mod deschis, aceasta s-a datorat în primul rând acțiunilor localnicilor, ale conducătorilor lor, care își încălcau obligațiile asumate prin tratate în mod repetat. Turcii, în acele momente, au preferat să nu se uite la formă, la cine îi chema pe poloni, ci la fond, la faptul că administrația domnească moldovenească nu era în stare să-și țină în frâu subalternii, provocând insecuritate dominației turcești, laxe la început.

Alte aspecte, ca războaiele din sec XVI în care se implicase Turcia, au constituit circumstanțe agravante pentru decizia otomanilor de a începe să ignore tratatele inițiale de stabilire a relațiilor tributare dintre ei și moldoveni. Aceeași tendință se înregistra și în sora Valahie, expusă în același mod trădărilor cuvântului dat și nesiguranței provocate de lăcomia boierilor locali de a conduce exclusiv și de intoleranța lor față de alte familii boierești. Aceștia au fost factorii care au măcinat treptat starea țărilor române în evul mediu, fapt recunoscut de istorici români precum Radu Rosetti în monumentala sa analiză de la 1907, „De ce s-au răsculat țăranii?” Propagandiștii care critică atitudinea Turciei, fără nicio legătură cu Rusia, îi aruncă cedarea Moldovei de Est fără nicio logică în spatele Rusiei, ca și cum aceasta ar fi provocat-o. Tot ei uită convenabil să spună că atitudinea Turciei la 1812 față de urgisitele „țări” române fusese precedată de momentele Petru Rareș, Ioan Vodă cel Viteaz, când măriseră samavolnic birurile, de invaziile tătărăști autorizate de sultanii din Istanbul, de domniile fanariote, care aduseseră principatele la stadiul de provincii și, în fine, de cedarea de către aceiași turci, fără niciun război, a Bucovinei către Austria, la 1774, în același mod în care au cedat jumătatea estică a Moldovei. Și mai uită comentatorii de azi să spună că, dacă n-ar fi fost Napoleon I să atace Rusia, aceasta ar fi preluat ambele principate, ocupate la acel moment de armatele ruse, eliberându-le de sub jugul turcesc, așa cum spera populația lor atunci. Altfel s-ar fi scris istoria azi. Românii, fără o conștiință națională, poate că nici nu ar fi dezvoltat-o.

Cine spune că România s-a creat prin propriile forțe, nu are niciun argument, după cum voi arăta mai jos. Se mai spun astăzi multe asupra indisciplinei armatei rusești în țările române și a jafurilor la care se dedau. Aici, cu părere de rău, lucrurile sunt, probabil, destul de adevărate, fapt constatat uneori, cu alte prilejuri, și de unii generali ruși, ca Suvorov și mai ales Kiselev, care a depus multe eforturi pentru progresul țărilor române. Aceștia încercau să ia măsuri pentru atenuarea exceselor, obișnuite, de altfel, în epocă, pentru orice armată de invazie. Căci se uită acest fapt, se prezintă doar excesele rusești, nici măcar atât de crunte, fapt menționat și de scrisorile diplomaților francezi, fără a se spune prea multe despre distrugătoarele raiduri turcești și austriece din aceeași perioadă”.

Integrarea Moldovei de Est în Rusia s-a făcut destul de lent, însăși vama comercială fiind menținută încă 10 ani de la preluare, cu menținerea intactă a titlurilor de proprietate și a vieții economice din momentul primirii provinciei. Organizarea socială rusă, cu legarea țăranilor de glie, nu s-a luat niciodată în Moldova, spre deosebire de Rusia. Ba mai mult, venită în Imperiul Țarist mai spre apusul iobăgiei în Rusia, Moldova a beneficiat în schimb de reformele lui Stolîpin, de sistemul zemstvei, în urma căreia viața socio-economică locală a înflorit. Ba chiar sistemul împărțirii pământului a fost mereu mai drept decât în România vecină, unde, oprimați de sistemul ucigător al arendelor, țăranii s-au răsculat la 1907, cererile legitime fiind înecate în sânge de tunurile liberalilor aflați atunci la guvernare, conform rotativei instituite de regele Carol I, care, dându-și perfect seama că românii nu au democrația în sânge, organiza alegeri de formă, desemnând în fond guvernul după chibzuința lui, pentru efectuarea reformelor inițiate de el, care au contribuit semnificativ la progresul țării după independență.

Politica de rusificare de la sfârșitul secolului al XIX-lea și rezistența populației este menționată. Se uită să se spună că măsura rusificării s-a limitat la elita locală și a venit ca propunere recompensată în pământ și demnități în administrația locală. Cei ce vorbesc de deznaționalizare, de rusificare, uită convenabil să spună că toate statele europene din epocă duceau o politică de asimilare forțată a minorităților naționale, că acesta era curentul general pe bătrânul continent, că în Țara Galilor localnicii erau bătuți pe stradă de poliție dacă vorbeau galeza și nu engleza, ceea ce în Rusia nu s-a întâmplat. Nimeni nu spune despre politicile din acea perioadă ale SUA de asimilare a hawaiienilor și filipinezilor sau de cele japoneze aplicate ryukyuanilor, coreenilor și populației ainu din Hokkaido și Kurile, până în 1945, teritorii japoneze.

Dar, oare, România nu a făcut la fel după obținerea Dobrogei, apoi a Cadrilaterului, și, mai târziu, în Basarabia, pentru a asimila populațiile alogene? Nu este, oare, firesc, pentru orice stat, să mențină limba majorității, protejată prin constituție ca limbă oficială de comunicație? Automat ea devine limba administrației, a învățământului superior, a relațiilor sociale din majoritatea activităților.

Revenind la Moldova, războiul Crimeei (1853-6), inițiat de occidentali, organizați, ca și azi, într-o coaliție, a oprit temporar eforturile ruse de a obține o cale de trecere spre Mediterana pentru flota sa și drepturi pentru creștinii balcanici. Imperiul Turcesc, slăbit, era ținut cu forța în picioare de noii săi protectori de moment. Odată cu pierderea războiului, Rusia pierde sudul Moldovei de Est, o provincie riverană gurilor Dunării, în favoarea principatului tributar Moldova, jumătatea de vest a acestei provincii geografice, supusă încă decăzutei și coruptei administrații otomane.

Provincia cedată atunci, cunoscută în istoriografia românească actuală drept „cele trei județe, Cahul, Ismail și Bolgrad” era populată covârșitor de ruși. Cum se ajunsese la această situație? În 1484, Ștefan cel Mare, neglijând informația că Baiazid al II-lea ar fi pornit cu o oaste numeroasă să cucerească noi teritorii creștine, nu a luat măsuri de precauție, ca de obicei. După cum considerau strategii otomani ai epocii, cetățile Chilia și Cetatea Albă erau cheile apărării Moldovei împotriva invaziilor lor din sud. Pe neașteptate armata turcească a apărut în fața Chiliei, aproape neapărate, a ocupat-o, apoi a atacat Cetatea Albă, ocupând-o, la rândul său. Această eroare fatală pentru viitorul Moldovei, din partea celui care luase cele mai avansate măsuri de apărare până atunci – Moldova fusese fortificată cu o linie formidabilă de cetăți pe toată linia frontierei, ceva în spiritul liniei Maginot din Franța interbelică – avea să-și dovedească dezastruoasele consecințe.

Turcii au colonizat tătari, care, prin jafuri și-au extins stăpânirea până aproape de Chișinăul de azi, la jumătatea Moldovei de Est, ajungând cu o latură a stăpânirii lor la Tighina (Bender), care, până la urmă, pentru separarea Moldovei de contactele cu cazacii de peste Nistru, a fost ocupată de turci și transformată în raia (cap de pod musulman în teritoriu creștin). Partea de sud a Moldovei de Est a devenit cunoscută, iar denumirea i-a rămas până azi, sub apelativul de Bugeac (colț, în limba tătărască). De aici porneau tătarii de atâtea ori incursiuni pustiitoare către biata Moldovă, supusă unei triste depopulări, asemănătoare cu cea din prezent. Venirea rușilor în zonă, după 1812, a reprezentat o mare ușurare pentru românii moldoveni.

Rușii, considerându-i pe drept cuvânt dușmani pe tătari, i-au deportat, înlocuind teritoriul gol cu ruși, căci localnicii erau prea puțini pentru a popula regiunea. Astăzi, populația slavă este preponderentă în sudul Basarabiei, iar cauza este această evoluție istorică. Deși se accentuează azi opinia asupra pretinselor deportări ale moldovenilor din partea ajunsă sub controlul Rusiei, se uită să se spună că politica de colonizare era deschisă către toți locuitorii Imperiului Țarist, iar oamenilor li se ofereau avantaje majore la colonizarea unor regiuni îndepărtate și nepopulate, spre asigurarea bazei umane de apărare a regiunilor alăturate de frontieră. Regiunea Amur a cunoscut multe reașezări de români moldoveni, care constituie și azi o parte a populației din zonă, care, deși nu mai vorbește românește, își cunoaște bine originea. Mai uită comentatorii să spună că politica rusă de recolonizare a fost inspirată de cea austro-ungară, practică mai ales în Galiția, cu singurul scop de asigurare a unui echilibru de populații care să împiedice tendințele centrifuge din zonă.

Vine momentul 1877, când Rusia cere autorităților române, deși România nu era independentă, permisiunea de trecere a armatei sale prin țară spre Bulgaria, la acel moment o provincie otomană răsculată, supusă unei crunte represiuni care scandalizase Europa. Cum românii refuză, găsind momentul prielnic să ceară recunoașterea independenței, Rusia amenință cu invazia. Românii răspund că vor opune rezistență și atrag atunci atenția asupra impresiei penibile pe care ar face-o invazia unor teritorii creștine în drumul spre eliberarea altora, cu alte cuvinte compromiterea întregului efort rusesc.

Rusia, care nu dorea să recunoască independența României, în forma sa de atunci, care includea cele trei județe populate cu ruși, și cedate către Turcia în urma războiului Crimeei, de voie de nevoie promite. La momentul păcii, însă, rușii își încalcă promisiunea de asigurare a integrității teritoriale de după independență și iau cele trei județe, oferind în schimb României o compensație pe seama Bulgariei, Dobrogea cu două porturi însemnate, Tulcea și Varna, și unul secundar, Constanța, la acel moment slab dezvoltat.

Românii, necooperanți, deși ieșirea la Marea Neagră era mult mai mare în acest caz, refuză, dând prilejul Rusiei să mai taie din ofertă, până la frontiera de azi. Se poate pune pe drept cuvânt întrebarea de ce va fi refuzat România prima ofertă. Provincia propusă de Rusia era mai întinsă decât cea solicitată spre retrocedare, asigura un acces sporit și mult mai clar la Marea Neagră, populația română din Dobrogea, deși minoritară, era mai numeroasă decât cea din Bugeacul cerut de Rusia, iar România era în drept de a fi compensată pentru pierderile suferite pe câmpul de luptă atât de eroic, la Plevna și în alte locuri. În plus, Bulgaria, care nu avea frontiere definite, ar fi acceptat forma nouă, ea trebuind să accepte în final, la Berlin, o înjumătățire a teritoriului său, și renunțarea la independență. Că Bulgaria ar fi acceptat se vede din comportamentul său ulterior, căci pentru ea frontiera legitimă cu România a rămas cea stabilită după congresul de la Berlin, anume, în linii mari, cea de azi.

Refuzul României de la 1878 a lipsit de legitimitate ocuparea Cadrilaterului la 1913, o măsură luată de Carol I pentru a distrage atenția românilor de la susținerea românilor transilvăneni, supuși unei crunte deznaționalizări ungare în epocă. Se uită de către ațâțătorii la antagonisme ruso-române de azi că, fără intrarea în război a Rusiei, România nu s-ar fi ridicat singură contra otomanilor, occidentalii și austro-ungarii nefiind deloc dispuși s-o susțină, forțele sale armate fiind total insuficiente pentru a face față unei reacții otomane previzibile. De altfel, otomanii nici nu au recunoscut starea de război cu România, tratând ceea ce ei numeau în constituția lor, „provincia privilegiată” drept un simplu teritoriu revoltat.

Momentul declarării războiului de către Rusia a fost după ce turcii îi masacraseră sistematic pe bulgari în 1876, zdrobindu-le revolta, îi înfrânseseră decisiv pe sârbi în același an, și se pregăteau să se concentreze asupra Muntenegrului, singurul punct ce rezista reacției lor. Armatele lor se aflau în Bulgaria și Serbia, la granițele României. Fără intrarea Rusiei în luptă, România nu ar fi declarat independența, cum nu o făcuse nici până atunci, când o declaraseră și bulgarii și sârbii, expunându-se irezistibilei reacții turcești.

Faptul nerecunoscut de către români este că numai intrarea Rusiei în război i-a dat acest prilej. Deși occidentalii protestaseră răsunător și amenințător față de masacrele comise de turci în Bulgaria și invazia din Serbia, nimeni nu intervenise și nici nu era dispus să o facă pentru a nu slăbi mai mult Turcia spre profitul Rusiei. Față de sacrificiile rusești de pe câmpul de luptă, Rusia s-a ales doar cu recuperarea accesului la gurile Dunării și cu rectificări de frontieră în Caucaz, unde alte populații creștine sperau în victoria armatei ruse spre a le elibera de apăsătoarea robie musulmană. Este total de neînțeles cum astăzi acest moment se falsifică în prezentarea relațiilor dintre Rusia și România, spre înveninarea relațiilor bilaterale.

Vine momentul primului război mondial. Presiunea frământărilor sociale din Rusia găsește fisura – frontul, îndepărtat de controlul Ohranei, poliția secretă țaristă – pentru a se declanșa ucigătoarea explozie, soldată cu prăbușirea țării și războiul civil pustiitor, ce a ținut până în 1922.

Mulți au acuzat barbariile comuniștilor, excesele de netăgăduit. Dar pot fi, oare, vinovați doar ei, oameni ținuți în cea mai cruntă mizerie de către asupritorii lor fără nicio veleitate de solidaritate sau de viziune, marii industriași monopoliști și latifundiari acaparatori, care îi tratau ca pe niște sclavi de atâția ani? Este un principiu fizic al acțiunii și reacțiunii.

Da, excesele care le pot fi imputate clar comuniștilor pot fi politicile lor față de intelectualii săraci sau care aveau doar un venit decent pe vremea țarismului; deși ei fuseseră în primele rânduri ale protestatarilor contra abuzurilor față de țărani și muncitori, au fost acuzați total nedrept de susținere a fostului regim. Represiunea asupra lor a fost nejustificată, mizerabilă pentru conștiința noilor conducători de la Moscova. Căci dacă gloatele nu știau ce făceau, conducătorii știau foarte bine. Ei doreau să-i elimine pe toți intelectualii ce nu li se raliaseră fără condiții pentru că nu aveau nevoie de protestele oamenilor nehotărâți față de acțiunile lor contra albilor, soldați ai fostei armate naționale, care susținea regimul opresiv țarist.

Argumentele la moderație erau de natură a slăbi forța exploziei revoluționare necesare pentru a răsturna o dictatură atât de grea. Numai o forță foarte mare, aplicată exploziv poate învinge inerția imensă într-un timp scurt. Oricât de utili dezvoltării țării, intelectualii nehotărâți, neconvinși, adică majoritatea intelectualilor, care îndemnau la moderație, au fost sacrificați cu bună știință, fără milă, cu motive false, abjecte…

Evenimentele de atunci din Rusia sunt povestite clar și dramatic de către comandantul armatei voluntarilor români, în principal ardeleni și bucovineni, din Rusia, Voicu Nițescu, unul dintre cei ce au contribuit la cimentarea prieteniei româno-ruse, în memoriile sale publicate cu întârziere în perioada interbelică în trei volume și intitulate „20 de luni în Rusia și Siberia”. Antibolșevic, el descrie, totuși, imparțial decretele bolșevice, demască păcatele de neiertat ale latifundiarilor și industriașilor, care au stat la baza exploziei sociale cu rezonanțe planetare, nu se oprește să se mire de forța ei, și, deși îi critică pe roșii sub toate aspectele pentru antițarismul lor, rămâne captivat iremediabil de „sufletul rus”, descriind înduioșător puterea de suferință a rușilor de rând, supuși vitregiei vremurilor, a bunătății și amabilității lor, a melancoliei și fatalismului, resemnării în fața situației, a puterii lor de rezistență datorită credinței lor puternice și manifeste. Vorbește și despre părerile împărțite ale românilor din diverse părți, rusești și austriece, față de propunerea de unire venită din partea autorităților de la București.

Revenind la Moldova, ea nu a avut la început parte de frământările de la centru în primă fază. Intrarea României în război în 1916 a dezvăluit starea de gravă incompetență din armată și de corupție din administrație. Deși statul român cumpărase arme destul de moderne, românii nu au pus niciodată accentul pe factorul uman, ci pe cel material. Totuși, o armă, oricât de performantă, nefolosită la capacitatea sa de un om pregătit temeinic pentru a o folosi eficient, rămâne un simplu obiect bun de spart nuci.

Germanii au trecut vijelios peste apărarea română, care a reușit să încropească în ultimul moment o rezistență definitivă în centrul Moldovei române, oprind iureșul german, care, ca într-un suflu de crivăț, ocupase peste două treimi din țară, inclusiv Bucureștiul, cedat fără luptă. După ce românii dăduseră râuri de sânge pe altarul corupției șefilor lor, disperarea țăranilor s-a manifestat prin eroicele rezistențe de la Mărăști, Mărășești și Oituz, unde armatele germane, în culmea moralului, au fost oprite cu grele pierderi.

Se poate menționa, spre rușinea sa, atitudinea defetistă a armatei țariste, în multe cazuri dezertând, nefiind prezentă la locurile pe care și le asumase spre a le apăra. Rusia era pe atunci în fierbere revoluționară, iar bolșevizarea se infiltra ca un virus între soldați, dizolvând pur și simplu batalioane întregi, dezertorii părăsind masiv câmpurile de luptă spre rușinea și disperarea generalilor ruși, rămași de multe ori fără nicio autoritate, expunându-se de multe ori pericolului de a fi omorâți de către propriii soldați.

Prăbușirea armatei țariste, care, deși victorioase contra austriecilor decăzuți, suferise înfrângeri dezastruoase din partea germanilor în Polonia, supuse propagandei bolșevizante, a forțat România să încheie pace separată cu Germania, în pofida promisiunilor date înainte de intrarea în război către Antanta aliată, că nu va face acest lucru. Sacrificatul de serviciu a fost Marghiloman, care a semnat pacea și a format guvernul colaboraționist. Ipocrizia românilor nu cunoaște margini: el a fost blamat, marginalizat, deși a fost singurul care și-a asumat răspunderea pe care nu o dorea nimeni dintre politicienii corupți ce împinseseră țara la dezastru fără a o pregăti pentru o luptă serioasă.

Spre compensare pentru cedările teritoriale, economice și militare impuse de germani României (Carpații, Dobrogea, petrolul, șeptelul, cerealele, industria, demobilizarea), ei îi propun preluarea Moldovei de Est, a Basarabiei, direcționând propaganda spre sentimentul pro-unionist cu Moldova. La acel moment, după cum relevă documentele vremii, moldovenii, deși vorbind românește, nu doreau să audă de România și ascultau doar cuvântul de la Moscova, de unde, ca în toată Rusia, se pregătea întrunirea ipoteticei Adunări Constituante, care să dea fostului imperiu o formă nouă și dreaptă de reorganizare.

Toți rușii și toate popoarele prăbușitului Imperiu Țarist o așteptau ca pe o mântuire. Bolșevicii aveau să le taie această speranță. Arestarea membrilor Constituantei a declașat reacția albilor și războiul civil. Apartenența la una dintre marile puteri ale lumii era un motiv de mândrie pentru moldoveni, ca și pentru transilvănenii austro-ungari. Tot ce doreau majoritatea moldovenilor și unii dintre transilvăneni era să li se recunoască dreptul la educație în limba proprie (iar pentru transilvăneni, și de practicare a religiei proprii) în țările din care făceau parte. Militau cel mult pentru o autonomie extinsă, ca formă de autodeterminare, nu pentru independență, nici pentru o alipire la România, care, mai presus de orice, în acel timp, era și sub ocupație germană, ea însăși! Bineînțeles că aici nu voi ignora sacrificiul celor simpli și mulți, al țăranilor de ambele părți, din fostul regat și din provinciile noi, care idealizau o viață liberă și mai bună în urma unirii sub același guvernământ, după cum credeau ei, în naivitatea lor.

După ce Lenin a proclamat drepturile națiunilor din fostul imperiu țarist la autodeterminare, moldovenii și-au proclamat o republică democratică în cadrul unei Rusii federale. Evenimentele din Ucraina, care și-a declarat independența, au tăiat contactul dintre Moldova și Rusia, determinând Sfatul Țării să proclame independența Basarabiei. Anarhia din țară provocată de bandele numeroase de dezertori ruși, fără nicio ideologie în fapt, deși, oficial, bolșevici, au dus la apelul disperat al moldovenilor la ajutor din partea consilierilor militari francezi din Moldova românească și a armatei române, atât cât mai rămăsese.

Românii au intrat în Moldova, și, sub protecția lor, parlamentul local a votat unirea cu România în schimbul a 11 condiții, dintre care 10 au fost imediat respinse de guvernul român, fiind apoi retrase de un parlament local minoritar, nereprezentativ. Reforma agrară a fost singura cerere acceptată, întrucât regele Ferdinand decisese și promisese să răsplătească sacrificiile imense ale țărănimii în război prin luarea pământului de la marii moșieri trădători și acordarea sa celor ce-l lucrau. Printre cererile basarabenilor respinse în primă fază, pentru a fi adoptate de guvernul român în diverse forme ulterior, se aflau și recrutarea la oaste pe bază teritorială, autonomie locală, respectarea drepturilor minorităților. Este adevărat că, sub presiunea ulterioară a aliaților și a refacerii Rusiei sub noua guvernare sovietică, România a fost silită să permită liber ziare în limbile minorităților conlocuitoare și alte drepturi identitare. Sovieticii au refuzat constant să recunoască unirea cerând organizarea unui referendum, ceea ce România a refuzat mereu.

Rusia sovietică a promis că, în lipsa unui referendum, chestiunea apartenenței Basarabiei va fi decisă prin forță în viitor. Deși drepturile minorităților au fost recunoscute total în privința exprimării prin presă în limbile proprii, viața locuitorilor din Moldova sub administrația română a devenit mai rea decât cea de sub regimul țarist, deși incomparabil mai bună decât cea a noii Rusii, confruntată cu efectele devastatoare ale unei reforme economice radicale conduse haotic de către o administrație total neperformantă și nepregătită pentru marea sarcină ce o primise. Deși scăpată de foametea cumplită ce a declanșat sute de mii de decese de inaniție și cazuri frecvente de canibalism în Ucraina interbelică, generată de dezastruoasa decizie a lui Stalin de a întrerupe brutal noua politică economică promovată anterior de Lenin, provincia Basarabia era rezervată în România Marea celor mai mari spolieri, cei mai corupți funcționari erau detașați aici, analfabetismul populației se menținea la cotele cele mai ridicate, regimul alimentar era sub nivelul celorlalte provincii, atitudinea individuală a jandarmilor față de minoritari, luați individual, era deplorabilă, întărind un sentiment de repulsie față de ceea ce minoritarii, în principal ucraineni, ruși și bulgari numeau ocupația românească.

Revolta din 1924 de la Tatar Bunar, organizată în URSS și provocată de agenți sovietici, a reușit să adune voluntari locali, exclusiv minoritari, în primul rând din cauza corupției administrației române incompetente, fapt menționat și de scriitorul american Charles Upson Clark, pregnant proromân, în lucrarea sa Bessarabia – Russia and Roumania on the Black Sea, publicată la New York în 1927.

Față de preluarea Basarabiei, guvernul sovietic a decis oprirea tezaurului românesc, trimis la Moscova de către guvernul român pentru a nu cădea în mâna germanilor. Lenin a declarat că îl va înapoia doar poporului român, nu guvernanților din acel moment. Conform informațiilor lui Voicu Nițescu, guvernul sovietic a început să vândă din tezaur pentru a procura fonduri pentru aprovizionarea armatei roșii și plata salariilor, în primul rând pentru stoparea inflației galopante. Numai crearea unei filiale române a Internaționale Comuniste, conduse de un anume Pescaru, român transilvănean, a determinat conducerea de la Kremlin să păstreze tezaurul, punându-l sub supravegherea acelui grup nou-format, care ar fi urmat să preia conducerea în România și să instaureze un regim bolșevic imediat ce condițiile ar fi fost întrunite. Evoluția României a urmat diferit față de cea a Ungariei, unde grupul lui Bela Kun a reușit, pentru scurt timp, instaurarea unui regim bolșevico-naționalist, răsturnat de intevenția armatei române noi, care a răspuns atacurilor armate ale Ungariei, reușind s-o ocupe, să-i anihileze armata și să-i impună respectarea noilor frontiere dintre Ungaria și România, stabilite prin tratatul de pace de la Trianon.

Tezaurul, returnat parțial în 1956, valoroasele piese gotice descoperite la Pietroasele, Buzău, făcând parte din cantitatea restituită, constituie azi un subiect de propagandă al instigatorilor, care acuză Rusia de furtul său. Nu spun însă nimic de faptul că SUA a procedat la fel cu tezaurul depus de germani în băncile sale. Personal sunt foarte convins că Rusia, care a pus problema tezaurului în suspensie, ar fi gata, în situația unor relații de colaborare viitoare strânse cu România, să ajungă la o înțelegere amiabilă, inclusiv prin compensare cu materii prime contra sumei determinate de o analiză aprofundată a unei eventuale comisii de experți. Dar, după câte se pare, nu Rusia, ci chiar România nu se grăbește să rezolve această problemă, subiectul rămânând deschis pentru a furniza un motiv de propagandă, căci, după atâta timp, e sigur că niciun bilanț al B.N.R. nu include tezaurul de recuperat în rezervele sale, așadar deținerea sa efectivă sau doar ipotetică nu modifică deloc poziția financiară a României în prezent.

Perioada interbelică a văzut o reacție exagerată a Rusiei în relația cu România. Ca răspuns la refuzul ultimei de a organiza referendumul solicitat de prima și ca urmare a eșuării revoltei sus-amintite, Stalin a decis crearea unei Republici Sovietice Socialiste Autonome Moldovenești în componența RSS Ucrainene. Baza legitimă a sa o constituia populația română din Transnistria, mai ales de pe cursul mijlociu al Nistrului, care se așezase acolo în cursul istoriei, fugind de prigoana otomană.

Dimitrie Cantemir, un aliat și prieten al lui Petru cel Mare, fusese găzduit acolo, primind moșii, iar o dată cu el, o numeroasă populație română din Moldova îl urmase imediat și apoi treptat. Teoreticienii lingviști de la Kremlin au mers voit mai departe inventând în perioada interbelică o nouă teorie conform căreia moldovenii ar fi fost o națiune diferită de cea română, deși poziția nu este susținută de nicio bază științifică și contrazice orice norme lingvistice elementare.

S-au emis ipoteze că populația ar fi fost originar slavă, fiind latinizată ulterior, s-au adus ca exemplu de ordin general populația brodnicilor din perioada medievală timpurie, fără nicio dovadă clară. Totuși, chiar să fi avut o origine diferită această populație majoritară din Moldova, nu se putea și nu se poate nega sub nicio formă că limba vorbită de ea este gramatical identică și lexical covârșitor aceeași cu cea vorbită în celelalte părți locuite majoritar de români.

Fluctuațiile interbelice în scrierea uneori chirilică, alteori latină, impusă acestei noi limbi inventate și modificate artificial pe plan morfologic, numite limba moldovenească, probează clar lipsa bazelor lingvistice pentru aceste măsuri exclusiv politice. Totuși, cei ce insinuează că rușii ar fi inventat totul din proprie inițiativă fie nu cunosc originea evoluției limbii românești din Moldova, fie o ignoră voit. Așa cum am arătat mai sus, românii înșiși din Moldova se autodenumeau moldoveni, iar cei din Transnistria s-au numit mereu așa. Așa s-au numit și cei din Moldova de Est, devenită Basarabia rusească și apoi românească și la fel și cei din Moldova de la vest de Prut, intrată în componența României. Faptul că populația de aceeași limbă din Valahia și Moldova nu dorea să-și asume un nume comun o dovedește și sintagma de Principatele Unite, dată la început noului stat apărut ca urmare a planurilor occidentale de oprire a drumului Rusiei spre Balcani.

În privința folosirii scrierii chirilice în perioada interbelică, motivația pe care se baza această normă era, printre altele, și că românii moldoveni scriseseră mereu cu litere chirilice, ca, de altfel toți românii în secolul al XIX, abia spre sfârșitul acestuia ei modificând treptat alfabetul, latinizându-l lent, o dată cu noua orientare generată de puternicul curent filofrancez latinizant.

Totuși, cei ce afirmă că Stalin a avut în vedere doar o politică antiromânească sunt iar în eroare: Stalin a practicat o politică paranoică față de toate națiunile Rusiei Sovietice, supunând mai ales populația majoritară, rusă, uneia dintre cele mai odioase terori din istorie și celei mai oribile înfometări în perioada interbelică, organizând o epurare socială la nivelul întregii țări. La o privire superficială s-ar putea spune că ar fi făcut asta din cauza originii sale gruzine, pentru a se răzbuna pe rușii ce îi ținuseră țara sub ocupație țaristă, după ce o salvase de la maltratările turce și persane, dar faptul că a ținut neapărat, în timpul războiului civil rus, să ocupe Gruzia și s-o reîncorporeze în noul stat sovietic, faptul că nici gruzinii nu au fost deloc scutiți de oprimarea generală interbelică, nu susține ideea. Totuși, Stalin (care înseamnă „oțelit”), s-a înscris în linia epocii, al unor conducători ce neglijau familia, implicându-se cu toată energia în administrarea directă a țării. Pilsudski, dictatorul Poloniei, Kemal, dictatorul Turciei, Hitler, dictatorul Germaniei și Stalin, dictatorul Rusiei, sunt exemplele vii ale acestor tipuri de lideri.

Mărturisind, după moartea primei sale soții, Ekaterina Svanidze, că i-ar fi luat cu ea ultimul sentiment cald pentru omenire, lăsându-l, în timpul celui de-al doilea război mondial, pe unul dintre fiii săi, Yakov, prizonier în mâinile germanilor (ulterior s-a sinucis în lagăr) sub motivul că toți prizonierii sovietici sunt fiii săi, Stalin, fost informator al poliției țariste, infiltrat în rândurile comuniștilor, cu o gândire influențată de o copilărie plină de privațiuni și suferințe, a reușit să înfrângă inerția poporului rus prin teroare și să modernizeze țara, aducând-o din nou între primele puteri ale lumii, după decăderea țaristă și suferințele generate de aplicarea brutală a noului sistem social.

Abia spre sfârșitul vieții, permițându-și momente de respiro, la o recepție, a închinat o cupă de șampanie pentru popoarele sovietice, „dar mai ales pentru poporul rus, căruia îi mulțumesc pentru răbdarea sa”. Într-o discuție cu Gheorghe Gheorghiu-Dej în 1952 la Moscova, i-ar fi spus să nu facă aceleași „greșeli pe care le-am făcut noi” în aplicarea colectivizării agriculturii, adică să nu aplice același nivel de teroare.

Au fost necesare peste 36 de milioane de jertfe inutile pentru ca și Stalin să-și dea, până la urmă, seama de excesele sale intolerabile. Ironic, desigur, toastul pentru cinstirea răbdării poporului rus, este, din păcate, întrutotul justificat. Un asemenea om, care a dovedit o extraordinară sensibilitate la problemele etnice (fusese comisar al poporului pentru naționalități), permițând oricărui grup ar fi dorit, să se declare națiune, nu poate fi acuzat de o politică împotriva unei anumite naționalități. Pur și simplu, deciziile sale paranoice au atins în mod egal toate naționalitățile statului sovietic. Este la fel de adevărat că nerușii, ca minoritari, resimțeau dictatura stalinistă și mai apăsător, majoritarii fiind mereu percepuți ca sprijinitori pasivi ai regimului dintr-o țară.

Anul 1940. După semnarea odiosului pact adițional secret Ribbentrop-Molotov, Germania și Rusia sovietică au procedat repede la aplicarea sa. Împărțirea Poloniei, ocuparea republicilor baltice și a Kareliei finlandeze, ultima după un război dezastruos pentru armata sovietică și ultimatumul de la 26 iunie 1940 ca România să cedeze Basarabia. Dacă privim, totuși, mai atent situația, vom observa că Rusia sovietică nu a întins mâna în Polonia la mai mult decât la teritoriile sale de est, unde majoritatea o formau nu polonezii, ci bielorușii și ucrainenii. Aceste populații au fost reunite cu republicile sovietice din URSS. Istoric ele fuseseră ocupate de polonezi și supuse unei intense campanii de catolicizare și oprimare. Iar Polonia însăși nu a avut niciodată frontiere stabile.

Totuși, în ocuparea teritoriilor, armata poloneză nu a opus nicio rezistență, predându-se în masă „fraților slavi” după loviturile năucitoare primite anterior de la germani. Într-unul dintre cele mai rușinoase episoade ale istoriei Rusiei, Stalin a avizat masacrarea a peste 20000 de ofițeri polonezi în pădurea de la Katyn, lângă Smolensk, fapt recunoscut treptat de autoritățile ruse și în cele din urmă public de președintele Ielțin, care a căzut în genunchi, cerându-le iertare polonezilor pentru acest îngrozitor masacru fără niciun motiv decât răzbunarea față de cei ce contribuiseră la victoria polonezilor din timpul războiului polono-sovietic din 1919-20. Președintele Putin a permis difuzarea în Rusia a filmului polonez „Katyn”, unde crunta tragedie este prezentată detaliat și atât de dramatic și realist…

Ocuparea republicilor baltice a constituit un adevărat rapt teritorial, generat de nevoia strategică a Rusiei de acces la Marea Baltică. La fel și Karelia finlandeză, care a devenit compensația teritorială pentru imensele pierderi umane și materiale suferite de armata rusă în încercarea de ocupare a unei fâșii de teritoriu fără orașe însemnate, la început, care să asigure o mai bună apărare orașului Sankt Petersburg, pe atunci Leningrad. De fapt, refuzul finlandezilor de a ceda acea mică fâșie de pământ a generat invazia sovietică, rezistența înverșunată și, în final, ocuparea unei părți mult mai mari decât cea intenționată inițial. În privința Basarabiei, rușii nu au avut nici măcar impresia că ar comite vreo nedreptate. Pentru ei era o reparație, așa cum și amenințaseră anterior.

Totuși, în cei 22 de ani trecuți de la preluarea de către România, o mare parte din populația locală, mai ales cea românească, devenise convinsă de apartenența sa identitară la restul românilor, se obișnuise cu noua viață, nedorind integrarea într-un stat sovietic ale cărui excese social-economice erau deja cunoscute. Deși apartenența la Rusia i-ar fi atras, probabil, nu îi atrăgea deloc regimul sovietic. Dacă majoritatea românilor, mai puțin cei foarte săraci, se temeau de contactul cu URSS, opinii total contrare animau toate minoritățile conlocuitoare, sătule de corupția și abuzurile autorităților române, pe care le considerau de ocupație.

Atitudinea dușmănoasă a populațiilor minoritare față de soldații și polițiștii români în retragerea rapidă de după ultimatum arată din plin resentimentele lor contra asupririi administrative pe care aceștia o protejaseră. Împărțirea Bucovinei, cerută de ruși, a fost justificată etnic, nordul său fiind majoritar ucrainean, în timp ce sudul era majoritar românesc. Totuși, din cauza unei erori de citire a hărții, armata rusă a intrat într-un colț total românesc, Herța, netrecut pe hartă în zona solicitată de sovietici. Armata română a opus doar în acest caz o rezistență sporadică, iar rușii au fost pe punctul de a o înapoia. O singură părere a soldaților ce ocupaseră zona asupra avantajului său strategic i-a decis soarta rămasă nemodificată până azi…

Abuzurile administrației sovietice, necesare în ochii guvernului de la Moscova, pentru integrarea rapidă a noilor teritorii în sistemul sovietic s-a concretizat prin mârșavul masacru de la Fântâna Albă, la 1 aprilie 1941, când circa 2000 de români, persoane ce doreau să treacă frontiera pentru a cere azil politic în România și familiile lor, rămase în satele de unde primii plecau, au fost secerați cu mitralierele de grănicerii sovietici. Acest fapt este și azi speculat, de data aceasta pe drept cuvânt, de propagandiștii antiruși. Reacția total exagerată și nefondată a regimului sovietic constituie și azi o piedică în calea instaurării unor relații mai bune între România și Rusia, mai ales în lipsa oricărui mesaj de condoleanțe și regret din partea Rusiei, urmașa de drept a URSS-ului, care a condamnat pactul Ribbentrop-Molotov.

Atacul împotriva URSS-ului a găsit populația din Moldova în principal susținătoare a armatei române întrucât abuzurile sovietice exagerate fuseseră extrem de prost percepute, chiar și de minoritarii ce susținuseră transferul Basarabiei la URSS. Trecerea armatei române în Transnistria și continuarea operațiunilor de război în teritoriile Ucrainei și Rusiei propriu-zise a avut drept cauză opinia mareșalului Antonescu că, în urma ajutorului acordat astfel germanilor, aceștia îi vor restitui României Ardealul de Nord, pe care tot ei o forțaseră să îl cedeze Ungariei în 1940.

Administrația română din Transnistria a lăsat amintiri foarte neplăcute în rândul populației locale. Într-unul dintre episoadele cele mai rușinoase din toată istoria armatei române se înscrie masacrul de la Odessa, unde, între 22-24 octombrie 1941, ca represalii pentru o explozie pregătită de NKVD, în care au fost uciși mai mulți ofițeri români de rang înalt, fără nicio anchetă, românii s-au răzbunat pe evreii din oraș. Au fost uciși prin împușcare, spânzurare de liniile de troleibuze din oraș sau prin ardere de vii circa 25.000 de evrei. Unii spun și mai mulți, dar numărul nici nu mai contează… Contează oribilul faptei, care a lipsit din toate manualele de istorie până mai recent

Dacă rușii au avut Katynul, românii au avut Odessa. Dacă rușii au cerut iertare polonezilor, românii nu au făcut-o față de evrei. Mi se va spune despre faptul că evreii erau agenți antiromâni, că erau animați de sentimente dușmănoase. Dar ce populație cucerită nu e așa față de invadatori? Oare toți evreii luptau activ contra românilor? Eu nu sunt evreu, dar nu pot să nu remarc această pată neagră pe conștiința neamului românesc. Un popor creștin trebuie să aibă puterea să se spovedească în fața istoriei. Cu toate disputele interne, rușii au făcut-o față de polonezi. Românii mai au până să fie gata să o facă oficial. Cred că nu compensațiile materiale contează, oricum, retrocedările de proprietate față de evrei s-au făcut îndeajuns, chiar cu multe abuzuri și furturi față de bugetul de stat al țării, ci simbolul contează, faptul că au fost uciși niște civili fără nicio legătură cu războiul, iar, dintre ei, cei mai mulți, în chinuri groaznice. Mărturiile unor soldați români, care spun că victimele lor, transformate în ruguri aprinse, se rugau să fie mitraliate, și că mulți dintre cei cărora li se ordonaseră să tragă s-au eschivat și au refuzat s-o facă, îngroziți ei înșiși de grozăvia lucrurilor la care participau, spun totul… Chiar crudul Ivan cel Groaznic se spune că, la vederea masacrului făcut de soldații ruși în rândurile tătarilor, la cucerirea Kazanului, ar fi spus îngrozit: Chiar dacă nu sunt creștini, sunt și ei, totuși, oameni, nu

Lipsa de combativitate a soldatului român în URSS în al doilea război este bine cunoscută, atitudinea sa echivalează cu cea a soldatului rus în primul război. Chiar și acest comportament indică o apropiere între modul de reacție al celor două popoare, care sunt animate moral doar când au conștiința că luptă pe pământ natal, nu în afara sa.

În 1945, Rusia sovietică a preluat din nou Basarabia, pe care a readus-o în forma de după ocuparea din 1940, și anume, RSS Moldovenească, formă în care, teoretic, Republica Moldova continuă și azi. Această republică a fost stabilită pe criterii etnice, rupându-se teritoriile cu populații majoritar ucrainene și ruse din sudul Basarabiei (Bugeacul) și alipindu-se părți de pe malul stâng al Nistrului (Transnistria), unde populația română era mai numeroasă. În componența Moldovei au fost incluse și teritoriile găgăuze din sud, separate între ele de regiuni cu majoritate românească.

Dacă de foametea interbelică scăpase, Moldova nu a scăpat de tragediile din 1946-7, când au fost raportate cazuri masive de canibalism și distrofie, atât ca urmare a lipsei alimentelor din cauza războiului recent încheiat cât și a proastei gestionări și distribuiri a proviziilor și mărfurilor agroalimentare de către administrația locală incompetentă. Totuși, republica s-a consolidat, iar rusificarea de care a avut parte în anii 60 a asigurat moldovenilor, mai mult decât altor naționalități, accesul sporit la cultura tehnică și artistică rusă, o mai bună integrare și, ca urmare, o viață mai lipsită de tensiuni interetnice. Populația românească a acceptat, de fapt, cu ușurință educația în limba rusă, dovedind slaba conștiință locală la identitatea românească de peste Prut și manifestând, în consecință, o motivație scăzută pentru a apăra o identitate de care se îndoia. În schimb, a preluat standardul nou impus de la Moscova pentru limba „moldovenească”, alfabetul chirilic și o limbă pură română, fără excesele impuse artificial din perioada interbelică a RSSA Moldovenești din stânga Nistrului. În anii 70-80, în timpul conducerii lui Leonid Brejnev, care activase politic în Moldova, RSS Moldovenească a primit fonduri substanțiale pentru dezvoltarea tehnică, agricolă și a calității locuințelor.

Între timp, în România, URSS a impus un regim comunist, conform propunerii lansate la Ialta de Churchill și acceptate de Stalin, de împărțire a Europei. Ipocrizia englezilor s-a văzut. La câtva timp după ce Churchill scrisese cu mâna lui fițuica pe care i-o înmânase lui Stalin, tot el denunța cortina de fier de care îi acuza pe sovietici. Propagandiștii acuză Rusia de jefuire a României de resurse prin sovromuri. Totuși, ei uită să spună că delegațiile comuniștilor români conduse de Dej, se întorceau mereu de la Moscova cu tone de vagoane de grâu, în timp ce populația sovietică suferea de foame, și că sovromurile fuseseră formate pentru aplicarea măsurilor de compensații de război către URSS, pe care România le acceptase prin Tratatul de pace de la Paris din 1947. Propagandiștii uită să pună accentul pe faptul că armata rusă s-a retras din România încă din 1958. Ei spun că acest lucru s-ar fi datorat faptului că România era înconjurată de state socialiste. Totuși, Iugoslavia era, încă, dușmanul URSS în acea perioadă, relațiile fiind la un nivel atât de scăzut încât ar fi justificat menținerea trupelor sovietice în România, în scop de apărare, dacă nu chiar de atac. Consilierii sovietici au ajutat România în eforturile sale de reconstrucție postbelică, aceasta devenind, în 1964, țara cu cel mai ridicat standard de viață din Europa de Est. Ceaușescu, venit la putere în 1965, a trebuit mai întâi să înlăture garda veche, prosovietică, de la putere, înainte să se apropie de țările occidentale.

De multe ori suma atitudinilor individuale, extinse prin contaminare, de la manifestarea în public a unor persoane care devin model de copiere de către alții, formează cauze lente în timp pentru unele efecte aparent bruște și surprinzătoare prin rapiditatea declanșării lor, cu atât mai mult cu cât lentoarea instaurării cauzelor îi face pe cei implicați să nu le acorde suficientă atenție și să nu vadă legătura cauză-efect în aceste cazuri. Atitudinea șovină care s-a răspândit prin anii 60 în rândul populației vorbitoare de limbă rusă față de cei ce mai vorbeau românește – apostrofări de genul „dar omenește (rusește) nu știți să vorbiți?”, în lipsa unui control din partea indolentelor autorități locale, au produs resentimente adânci în rândul majoritarilor, care, acumulate în timp, au generat reacții de protest subteran, apoi din ce în ce mai deschis spre sfârșitul anilor 80 și începutul anilor 90, conducând la tensiuni interetnice care aveau să se mențină după proclamarea independenței Republicii Moldova, la 27 august 1991, trei zile în urma proclamării independenței Ucrainei, și să culmineze cu nefericitul și inutilul război din Transnistria.

Atitudinea intolerantă răbufnită din partea majoritarilor români, sătui de administrația sovietică din ce în ce mai ineficientă și coruptă, ajunsă la limitele suportabilității chiar și pentru ruși, după o perioadă de stagnare și apoi de scădere, parțial și ca urmare a eforturilor excesive ale URSS de implicare directă în Afganistan și indirectă în țări din Africa și America Latină, a generat în cele din urmă reacții de spasmă colectivă și impulsul de reorganizare ale slavilor din Moldova, reacții care nu se înregistrau la început. Două grupuri de cetățeni fără perspectivă, la fel de săraci, la fel de dezorientați, supuși în egală măsură aceluiași tratament incompetent și degradant al unei administrații locale incapabile, aproape scăpată de orice control serios de la centru, au început să se suspecteze de toate relele posibile și de cele mai întunecate planuri. Agenții externi, occidentali, de partea românilor, și ruși, de partea slavilor, primii cu intenția de a rupe, cei din urmă de a menține sub un control ineficient, în niciun caz de a uni pe baze sănătoase, au provocat dezbinări atât de mari încât s-a trecut de punctul posibilei întoarceri la rațiune.

Armata a XIV-a, abandonată de Rusia lui Elțin în Moldova, ca și restul cetățenilor, s-a văzut a nimănui. Atât fostul ministru al securității Moldovei, Anatol Plugaru, cât și ex-procurorul Nicolae Artenie, au dezvăluit în interviuri publice, că generalii acestei armate au propus, cerut, implorat în nenumărate rânduri conducerea română de la Chișinău să le accepte jurământul de credință către noul stat, trecând sub jurisdicția Republicii Moldova, dar au fost refuzați din motive pur și simplu naționaliste de către aceasta. Populației ruse, care dorea să învețe românește, moldovenește, cum se numea, i s-au adus tot felul de acuzații de planuri ascunse, mulți ruși și ucraineni decizând să renunțe la asemenea preocupări culturale de apropiere și integrare în noul stat. Șansa Republicii Moldova de a deveni o Elveție a Estului a murit atunci.

Confruntările din 1992 și apariția regimului transnistrean, nerecunoscut, dar protejat masiv și deschis, militar și economic de Rusia, tensiunile din sud, care au dus la crearea regiunilor autonome găgăuze, au creat niște probleme insurmontabile dezvoltării atât de necesare noului stat. În locul eforturilor comune ale unei populații atât de variate, care putea să aducă o atât de mare bogăție culturală de tradiții puse împreună, tendințele centrifuge au produs o implozie a statului, rămas să funcționeze în agonie sângerândă, cu răni care nu se cicatrizează nici azi. Deși, în decursul timpului, încercări au fost, influențele externe ale celor interesați în menținerea unui climat de tensiune au dinamitat orice demers.

Factorii care determină deciziile din spațiul internațional recunoscut al Republicii Moldova azi sunt neîncrederea, manifestată atât la nivel individual, între membrii acelorași comunități, și colectiv, între membrii unor comunități delimitate lingvistic, lipsa moralei la nivel individual, în relațiile sociale, cât și colectiv, la nivel administrativ, față de orice criteriu social și lingvistic, lipsa educației profunde sociale și profesionale, la nivelurile individual și colectiv, și stresul generat de nesiguranța economică, provocată în primul rând de efectele corupției imorale administrative și apoi de lipsa legislației clare, a forței a aplica legislația existentă, a apatiei sociale. Acești factori afectează în egală măsură majoritatea populației de orice limbă, română, ucraineană, rusă, găgăuză, bulgară, etc. Această populație, care ar trebui numită colectiv moldovenească, este separată în termeni disjunctivi de genul ruși, rusofoni, moldoveni, cei ce vorbesc limba de stat, etc.

Grava corupție, furturile, indolența, lipsa moralității, au dus la plecări masive din țară, peste un sfert din populație este plecată fie în Rusia fie în Occident, pe unde i-a dus disperarea și foamea. Cei rămași se zbat să supraviețuiască, susținuți și de ajutoarele celor plecați. O lumea mafiotă, zisă politică, duce țara formată din trei țăndări, la dezastru. S-ar mai putea face ceva, oare, spre aducerea la linia de plutire a unei asemenea structuri aproape de prăbușire? Să încercăm să vedem…

Pentru a concluziona istoria de până acum, să încercăm să reducem dimensiunile spațio-temporale, făcând din popoarele rus și român două familii, iar din sutele de ani, o viață de mai multe generații din aceste familii, care continuă atât timp cât vor exista aceste familii. Lăsând la o parte detaliile, mulțimea de copaci care ne împiedică să vedem pădurea, observăm că românii, dezbinați între ei, ocupați de bandiții turci, i-au chemat pe ruși contra acestora, să-i ajute să scape de ei.

Rușii, confruntați, la rândul lor, cu criminalii tătari, înhăitați cu turcii, au reușit, încet, să-și croiască drum până la români, luptându-se și cu turcii și cu tătarii, au ajuns să preia spre ocrotire o parte din membrii familiei ce i-a chemat (moldovenii din Basarabia), pentru a nu se amesteca prea mult au sărit alți vecini, de la vest, să-i oprească, dăunându-le și celorlalți membri ai familiei românilor, rămase sub amenințarea turcilor, tot rușii le-au dat mai apoi prilejul românilor să scape de nedoriții musafiri turci, cerându-le, în schimb, compensații pentru ajutorul lor, și oferindu-le altele (Bugeacul contra Dobrogea).

Românii s-au enervat pentru că li se spunea ce să facă și au început să revendice grădinița basarabeană, ceea ce rușilor li s-a părut o nedreptate, acei membri din familia fostă română integrându-se între timp pe jumătate în cea rusă, care îi adoptase, ba chiar și ei, moldovenii, nemaidorind să se întoarcă înapoi, preferând să rămână legați de noile lor rude. Rușii, intrând mai apoi în conflict cu germanii (primul război mondial), au ajuns să se bată între ei (războiul civil rus), românii au luat grădinița basarabeană pentru ei, considerând-o a lor, fără să se gândească la modificarea de generații și la sacrificiile anterioare ale rușilor. Moldovenii din grădiniță, fără a fi toți întrebați, s-au mulțumit și cu asta, că doar tot la rude mergeau. Rușii s-au enervat și au luat grădinița înapoi imediat ce au avut prilejul, bruscând, în furia lor, grav, nu atât pe românii ce o luaseră, cât chiar pe moldovenii care erau miza jocului pe seama lor, a ocupării de către unii și alții fără să fie întrebați ce ar dori și ei…

În final, după o conviețuire a moldovenilor cu alte familii, adunate toate în blocul URSS-ului, acest bloc s-a surpat și nimeni nu a dorit să pună mâna să-l refacă, ci au preferat să-și facă fiecare casele lor. Mica familie din grădiniță, devenită acum familie separată, mai mare, a ajuns, ca și alte familii din așezarea URSS, să se separe, dar, chiar în interiorul său, cei ce se simțeau mai atrași de fostele locuri de unde fuseseră luați, românii, s-au luat la ceartă cu cei ce se simțeau mai atrași de cei ce-i ocrotiseră și-i maltrataseră în același timp, rușii.

Astăzi, în grădinița Basarabiei sunt aceste două noi garduri, la care s-a mai adăugat unul, al găgăuzilor, în timp ce, dincolo de ele, stau, de-o parte, gardurile românilor, de unde moldovenii au plecat din cauza violențelor bandiților, și cele ale rușilor, care i-au avut în grija dulce-amară. Privită din aceste dimensiuni, nu apare întrucâtva ridicolă și lipsită de un sens profund toată cearta? Nu apare cumva produsul atâtor orgolii temporare, generatoare de atâtea suferințe ce apasă asupra generațiilor? Nu cumva, având în vedere legăturile de rudenie, stabilite de atâta timp de conviețuire, s-ar putea să se treacă dincolo de asemenea orgolii și lipsă de comunicare și să se ajungă la dărâmarea gardurilor, măcar, dacă există, să fie niște uși deschise între ele, cum s-ar cădea între rude? Mi se va spune că sunt simplist, că statele sunt ceva mult mai complex decât niște simple familii. Vă voi spune că și mai complexe decât statele sunt grupurile de termite, dar ele sunt atât de mici și depărtate de orizontul nostru de vedere încât nu le dăm atenție. Voi adăuga și că este un complex de inferioritate să ne vedem atât de mici în raport cu niște structuri de instituții statale ale căror dimensiuni le exagerăm din necunoaștere, lipsa interesului de a cunoaște, lipsa dorinței de implicare, ca urmare, a lipsei culturii politice de organizare și a implicării solidare intersociale. Aceste structuri sunt formate tot din oameni, ele există și pentru că le tolerăm, așadar putem să le reducem dimensiunile spațio-temporale ale acțiunilor lor până la nivelul perceptibil clar pentru a ne da seama de ansamblul lor și al relațiilor dintre ele.

Întorcându-mă la Republica Moldova, cu modul de analiză propus mai sus, văd că, prin prisma populației scăzute, a religiei comune, a tradițiilor comune, acestei republici îi lipsește doar o administrație eficientă pentru a face din ea, în timp, o țară precum Elveția. Nimeni nu poate nega faptul că în Elveția majoritari sunt germanii, care nici nu-și spun altfel, urmați apoi de francezi, de italieni și de retoromani, iar în Moldova majoritari sunt românii, cărora și azi le e frică să-și afirme identitatea, preferând să ascundă numele limbii sub sintagma de „limba de stat”, pentru a nu o numi, artificial, moldovenească, și a nu o numi, din considerente politice, românească.

Chiar dacă ei se numesc moldoveni, limba lor este, așa cum o recunosc și experții rușii din domeniile relevante, româna. Nimeni din Elveția nu s-ar gândi să-și spună altfel decât elvețieni vorbitori de limbă germană, franceză, italiană, fără, însă, a manifesta vreo dorință centrifugă de unire cu vecinii omolingvi. Ba chiar sunt uniți și se simt o națiune separată de restul vecinilor, pe care îi consideră mai slab organizați și cărora nu doresc a li se subordona. E adevărat că istoria Elveției este una a comunităților libere, pe când a Moldovei este exact invers, a unor comunități supuse. Totuși, dacă ar exista o conducere decisă, fie și acum, Moldova ar putea adopta unele dintre măsurile elvețienilor.

În discuțiile mele cu politicieni și consilieri de diverse orientări, ruși și români, din mica republică, am propus unele măsuri de integrare economică a populației, de predare obligatorie a celorlalte limbi vorbite în republică în școli, ca în Elveția, de formare a unor bănci care să atragă capital prin dobânzi atractive, republica neavând prea multe resurse materiale, nici industrie, de urmare a modelului monegasc, adică de înființare de cazinouri pentru dezvoltarea serviciilor, pentru a transforma țara dintr-una săracă azi într-un aspirator de bani și servicii integrate. Am încercat să mijlocesc cu potențiali investitori japonezi în care urma să se implice și o bancă guvernamentală japoneză un proiect propus de moldoveni pentru construcția de turbine eoliene. Când japonezii au cerut garanții guvernamentale, cei de la AIE mi-au spus că ei nu le pot da, întrucât nu știu cât vor mai sta la putere și le e frică să nu beneficieze următorii și să nu fie trași la răspundere.

Discutând cu un membru marcant din opoziția social-democrată locală despre un plan național de întrajutorare a agricultorilor individuali, care ar fi atras și simpatii politice clare din partea lor în urma unor avantaje cinstite de promovare a produselor pentru care nu au piață de desfacere, mi-a spus că nu îi interesează atâția membri. În loc să se caute soluții de conlucrare economică integratoare în republică, un consilier al fostei coaliții de guvernare mi-a spus, între altele, că ei exportă unele deșeuri. Întrebând unde, mi-a răspuns că la… Dubăsari.

Cu alte cuvinte, guvernul AIE privea, de fapt, Transnistria ca pe un teritoriu străin, o altă țară. Am făcut imediat legătura cu unele articole apărute atât în presa rusă cât și în cea română despre posibilele scenarii de unire a Moldovei cu România, iar a Transnistriei cu Rusia. Ideea cea mai clară despre naivitatea populației mi-a fost dată de imaginile pe care le-am văzut pe youtube despre aniversarea de anul acesta a victoriei asupra fascismului: în timp ce o gloată de săraci, tineri și bătrâni, căutau să dea volumul muzicii mai tare (vorbesc de ruși), o altă gloată de săraci, tineri și bătrâni (vorbesc de români) căutau să fluiere cât mai tare pentru a bruia manifestarea. Actele provocatoare gratuite prind într-o societate lipsită de orice rațiune. Între timp, cei ce nu mai pot suporta, din ce în ce mai mulți, caută pașapoarte românești, bulgare, rusești, să fugă, să dispară, să nu mai vadă, să nu mai audă…

Acestei populații nu îi trebuie politică, absolut deloc. Ea are nevoie de organizare, de propuneri economice. Propunerea rusă de creare a unei uniuni vamale nu e nici acum concretizată, Rusia, deși Putin este foarte popular în Moldova, nefăcând niciun efort credibil pentru a pune în practică ideea. Românii majoritari nu au uitat, ca și alte popoare din URSS, incompetența administrațiilor sovietice locale, sprijinite de la Moscova. Rusia trebuie să știe să lase orgoliul pe viitor dacă dorește să își reaproprie simpatia unor populații labile identitar și cu un mare nivel de neîncredere în oricine, chiar în ele însele. Așa cum ungurii regretă azi, deși o fac fals, faptul că nu au știut să fie mai moderați înainte de primul război mondial, când românii din Ardeal, sătui de împilare, au ales unirea, rușii trebuie să învețe din asta și să vină cu propuneri sincere și planuri credibile, concrete. Un om ca Rogozin, care întâi amenință, iar apoi vine cu vorbe mieroase, nu poate aduce încredere. De fapt, acum, nimeni nu ar mai putea beneficia de încrederea publică fără măsuri concrete.

Dacă România este unealta SUA în politica acesteia de menținere a tensiunilor la frontiera sferelor de influență, destabilizând Moldova, fără nimic concret în afară de publicații în limba română, de multe ori cu un conținut lipsit de orice valoare intrinsecă, nici Rusia nu vine cu propuneri concrete de organizare a vieții populației locale. Dacă Rusia dorește să creeze o uniune vamală, Moldova, cu doar 3,7 milioane de locuitori, poate fi ușor convinsă acum, după prăbușirea dezamăgitoarei coaliții AIE, să se reorienteze spre acest proiect, printr-o politică activă de implicare, fie și prin ONG-uri, la promovarea schimburilor culturale, consultanței către guvern pentru promovarea legăturilor interetnice, apropierea dintre românii din dreapta Nistrului și rușii din stânga lui pe baze federale pentru început.

Locuitorii Moldovei de orice etnie ar fi nu sunt deloc proști. Ei sunt doar dezamăgiți de toți cei ce vin cu propuneri, nu mai au încredere în nimeni. Dacă Putin e o excepție, acum, când prestigiul său e mare, Rusia are o carte de jucat pe care nu ar trebui s-o rateze. Prin măsuri de consultanță organizatorică prin care populația locală să fie adusă la dialog, Rusia, nu numai că va trezi și interesul altor state foste sovietice pentru proiectele sale, dar, cu ajutorul românilor din Moldova, va avea și o poartă deschisă spre relansarea relațiilor cu România. România, o țară care cultural și economic este ea însăși în stare de perfuzie, nu poate, oricât zgomot ar face extremiștii săi, să modifice opinia curentă a majorității moldovenilor asupra lipsei sale de seriozitate. România nu a făcut niciun efort în acest sens.

În totală contradicție cu demersurile jalnice ale funcționarilor români detașați în Moldova – beți, desfrânați – românii apelează doar la ideea lingvistică și la necesitatea istorică de a fi frați, fără niciun motiv solid de susținere logică a afirmațiilor lor. Dacă România ar ieși din complexul său de inferioritate și ar înceta să acuze ipocrit Rusia de tot ce e mai rău, propunând, în schimb, acesteia, măsuri comune de implicare în întărirea structurii societății moldovenești și a capacității sale organizatorice, Rusia ar privi în mod cert cu interes și deschidere orice propunere sinceră de colaborare în acest sens. Dincolo de profitul rece din schimburi comerciale sunt oamenii cu sufletele lor. Rusia își permite și acum să livreze gaz la prețuri subvenționate, pe diverse niveluri, fostelor republici sovietice. Dacă s-ar urmări doar profitul, prețurile ar fi mult mai mari, țările ar fi în imposibilitate să mai cumpere atât, s-ar ajunge la blocaj. Dar Rusia gândește destul de rațional și tolerant în relațiile sale cu vecinii. Deși a avut perioade istorice de tulburări, de abordări violente, ilegale și arbitrare asupra vecinilor săi, Rusia este acum o țară cu care se poate dialoga.România, care are nevoie de resurse și de piață de desfacere, ar trebui să uite tonul de confruntare fără nimic concret, și să pornească un dialog cu Rusia, chiar prin intermediul Republicii Moldova.

Istoria, văzută intolerant, numai din punctul de vedere propriu, deformat de orgoliul complexului de inferioritate, nu aduce nimic bun. Finlanda, care a pierdut Karelia în ciuda rezistenței sale onorabile, a câștigat, prin sacrificiul său, stima Rusiei și siguranța din partea sa: Rusia nu a mai avut nicio problemă cu Finlanda, care se poate acum bucura de o vecinătate sigură permanentă. Iar Finlanda nu are nevoie de NATO, nu cerșește prezența americană pe teritoriul său pentru a fi apărată de demoni imaginari, ca România, pur și simplu pentru că nu are nevoie. În liniște se dedică educației (prima în lume la calitatea învățământului), cercetării, ridicării și menținerii unuia dintre cele mai înalte niveluri de trai din lume. Totul pentru că o conducere eficientă a știut să câștige în țară ceea ce a pierdut afară.

E normal că rănile trecutului stăruie, dar nu rușii de azi sunt vinovați pentru măsurile arbitrare ale unui conducător paranoic din trecut. Măsuri care nu ar fi fost de conceput până acum, de împărțire în două a unor zone disputate, cu Norvegia și cu China, și o propunere asemănătoare către Japonia, arată cât de disponibilă e, de fapt, Rusia, spre dialog. Dacă, în ciuda ajutorului militar și economic dat etnicilor ruși, cei mai mulți dintre ei cetățeni ai Rusiei, din Transnistria, Rusia refuză încă să recunoască acest teritoriu secesionist ca stat, deși s-a grăbit să recunoască Abhazia și Osetia de Sud din Caucaz, nu înseamnă asta că este deschisă dialogului? Oare ce câștigă extremiștii români, care, în complexul lor, urlă că vor Basarabia, dar apoi urlă, referindu-se la românii moldoveni, că nu-i suferă pe „rusnacii ăia proști”? Ce câștigă România? Ce câștigă românii? Dar frații moldoveni, ei ce câștigă?

Sunt atâtea lucruri de făcut în acea mică Moldovă. Stau și mă gândesc doar la posibilitatea unor întreprinderi mixte româno-ruse, care să încheie acorduri cinstite cu guvernul moldovean, cu angajare de forță de muncă locală, în proiecte durabile, de dezvoltare reală, nu de genul autostrăzii Transilvania contractată de mafioții lui Năstase cu hoții de bugete naționale ai lui Bechtel, deținută parțial de clanul Bush, pentru secătuirea resurselor unor țări.

Moldova ar putea fi o adevărată zonă în care România și Rusia ar putea dezvolta tehnologii agricole comune, întreprinde proiecte de cercetare de anvergură. Israelul a reușit să transforme deșertul Neghev într-o adevărată grădină. Implantarea unor asemenea tehnologii ar aduce o dezvoltare agricolă a Moldovei fără precedent, transformând-o într-un exportator net către Rusia și România. Asemenea proiecte le-ar trebui fraților moldoveni, români, ruși și de alte etnii, dacă România și Rusia ar dori într-adevăr să lase orgoliile goale ale trecutului de-o parte și să-i ajute pe frații lor disperați, spălându-și, astfel, păcatele față de aceștia, împăcându-se cu propriile lor conștiințe. Viitorul ne va da răspunsul dacă liderii politici de azi vor ști să atingă și să depășească așteptările față de ei, dacă rațiunea va învinge sau dacă, din păcate, aceștia vor trece prin istorie fără nicio însemnătate, ca și înaintașii lor, ca niște umbre în uitare

Vasile Andreescu http://romanian.ruvr.ru/