Nu s-ar fi gândit niciodată că s-ar fi putut îndrăgosti din nou. I se mai întâmplase, dar mai de mult… şi îşi promisese că nu o va mai face. Şi credea din suflet că nu i se va mai întâmplă. Dar iată ca întâmplarea a făcut ca acest ghimpe să i se strecoare din nou în suflet. De multe ori a stat şi s-a gândit dacă nu cumva este doar o pasiune trecătoare, o dorinţă maximă, o chimie rar întâlnită. Dar nu era doar atât. Şi-a
dat seama de asta în momentele de singurătate maximă pe care şi le impunea. De ce şi le impunea e greu, dar foarte uşor în acelaşi timp să înţelegem. Prietenii adevăraţi … ştia de mult ca aceştia nu mai există. Aşadar prefera singurătatea în detrimentul superficialităţii. Şi acum singura contempla zilele şi anii trecuţi şi toate cele pe câte le avuse şi le pierduse şi toate cele pe care şi le dorise şi nu le făcuse.
Să o iei de la capăt la mijlocul vieţii nu e uşor. Nu e uşor deloc! Unii spun că trebuie doar să vrei, alţii spun că nu trebuie să-ţi fie frică, iar dacă totuşi îţi este frică, nu ai cum să scapi de ea decât dacă o confrunţi. Ce ştiu ei, cei care nu au trăit ce ai trăit, cei ce nu au simţit ce ai simţit, cei ce n-au dorit ce ai dorit, cei ce nu au sperat ce ai sperat, cei ce au avut tot ce-ai visat dar fără ca măcar să fi făcut vreun efort sau fi meritat?
Dar cine era ea ca să-i judece pe ceilalţi? Viaţa este nedreaptă, este corect, dar nu i-a plăcut niciodată să judece pe nimeni. Cu toate că ceilalţi – aproape absolut toţi – au judecat-o cumplit. Şi de cele mai multe ori greşit. Pentru că superficialismul oamenilor de care aminteam mai devreme, îi împiedică să vadă dincolo de suprafaţă, de scoarţa, de mască socială.
Verbul “a trebui” era cel care îi domina viaţa. “Trebuie să muncesc.” “Trebuie să fac curăţenie.” Trebuie să fac de mâncare.” “Trebuie să nu-mi supăr părinţii.” “Trebuie să nu-mi necăjesc surorile mai mici” “Trebuie să mă sacrific.” “Trebuie să pot.” sau folosit în varianta vădit mai plăcută “Ar trebui să fiu fericită” “Ar trebui să fac numai ce-mi doresc” “Ar trebui să fac ce-mi place”. Nu ştiu dacă ea şi-a dat seama, dar după multe momente de rătăciri ale sinelui ajungi ca nici măcar tu însuţi despre tine să nu mai ştii nimic, cum mai eşti, ce-ţi mai doreşti, cine mai eşti. Se întâmplă cumva o pierdere a identităţii spirituale şi poate pe ici colo un pic psihologice. Poate pe parcurs de-a lungul timpului, poate pur şi simplu, brusc, într-un moment. Dar poate momentul e picătură care umple paharul, când deja îţi calcasei prea mult personalitatea în picioare de mult prea mult timp şi de mult prea multe ori. Şi aşa cred că ajungi să nici nu realizezi câte s-au schimbat de fapt în tine, cum te-ai pierdut de mult.
Se spune că un prim pas spre rezolvarea unei probleme cu tine, de orice natură ar fi ea, este conştientizarea acesteia. Dar dacă eşti în punctul în care conştientizezi perfect faptul că nu mai eşti la fel, faptul că nu mai eşti cine ştiai că eşti, de aici încolo ce e de făcut? Nu-mi amintesc că ea să-mi fi povestit ceva despre asta, dar se citea în ochii ei stinşi … viaţa. Viaţa pe care o avuse înainte de a se fi pierdut pe ea înseşi. Nu am avut niciodată curajul să o întreb cum este. Dacă realizează măcar cât se chinuie pe ea înseşi incorsetandu-se în rigorile pe care singură şi le-a impus. Nu ştiu decât ceea ce ea mi-a dat voie să ştiu, ceea ce ea a vrut ca eu să ştiu, ceea ce şi-a permis să arate din intimitatea ei. De obicei nu arata nimănui nimic. Oamenii o dezamăgiseră de mult prea multe ori ca să simtă nevoia să se mai justifice în vreun fel în faţa lor. Nu mai vroia să o înţeleagă nimeni, nu mai avea nevoie de confirmarea nimănui, de aprecierea nimănui. Să fi fost pierderea oricărei speranţe, să fi fost resemnare, să fi fost sclipire de geniu, să fi fost sfânta în trup de om?
Sfânta nu a fost – cel puţin nu cum ar gândi unii, eu chiar nu vreau să o judec; măcar eu să nu fac asta – pentru că vezi tu … ea a iubit. Şi nu numai o dată. Numai că de fiecare dată a sperat la o împlinire şi tot ceea ce a primit nu a fost decât o nouă dezamăgire. O dezamăgire atât de mare pe cât de mare a fost amăgirea. Pe cât de mare a fost pasiunea, dragostea.
Am cunoscut-o într-o seară de iarnă, îmi amintesc perfect. Era februarie şi ningea, Ningea atât de frumos, cum putea să ningă acum mulţi ani. Cu zăpadă aşternută pe jos, cu cristale de gheaţă la ferestre, cu ţurţuri formaţi la streaşinele caselor. Era feeric, era de vis. Liricul serii penetrat de razele lunii pline făcea că totul să fie de basm, un peisaj de poveste, unde persoanele devin personaje, iar personajele sunt capabile de orice. Eroi ai copilăriei unde totul este posibil, unde totul este permis, unde timpul nu are măsura, unde visul devine realitate, unde viaţa se rezumă doar la “acum”.
Atmosfera toată a fost perfectă pentru primul ei sărut. Primul sărut care nu numai că a fost mai mult ca în basme, a fost perfect. A fost mai mult ca perfect. Parcă ar fi fost înseşi prinţesa din pădurea adormită trezită din somnul cel lung de către prinţul ei, cavaler destinat a-i fi alături pentru tot restul vieţii până la adânci bătrâneţi. A fost fericită. Dar pentru scurt timp. După ani de zile mi-a zis că tipul nici măcar nu o crezuse că a fost primul cu care se sărutase. Atât de bine o făcuse. Dar ea a fost nefericită. Cum un moment atât de fericit te poate neferici? Mai ales că ei îi plăcuse foarte mult şi de atunci de la primul sărut până la ultimul a fost îndrăgostită de arta sărutului, de a se săruta, de a fi îndrăgostită, De fiecare dată o făcea cu plăcere. Am văzut-o de atâtea ori. Şi cum să fii nefericit când un moment ca asta se întâmplă atât de natural şi de frumos? Majoritatea noastră am urât primul sărut, ni s–a părut atât de scârbos, nu ne-am imaginat niciodată că o să ajungem să ne placă şi să râvnim după aceasta intimidate cu o persoană de sex opus. Şi ei, cu toate că i-a plăcut atât de mult, a fost nefericită. Şi asta numai pentru că un puşti cu oarece personalitate a fost un bădăran?! De ce a contat părerea lui? Da, am înţeles târziu, ea şi-ar fi dorit ca basmul să fie etern. (foto)
