– Cu 24 de mii de ani înainte de era noastră, tratamentele naturiste existau deja! –
Secretele lui Otzi
Chiar aflat în stare de descompunere, un schelet are multe de spus despre vârsta sau starea de sănătate a omului, în momentul morţii. Oricât de mici, bucăţile de maxilar ale unui om preistoric spun adevărate poveşti despre hrana şi modul său de viaţă. În ceea ce-l priveşte pe Otzi, celebrul om al gheţurilor din Alpi, el reprezintă o adevărată enciclopedie de medicină pentru omul de azi. Fără apariţia lui neaşteptată, felul în care îşi vindecau bolile strămoşii noştri s-ar fi redus la simple ipoteze. Omul din Alpi a adus informaţii într-un domeniu care nu fusese studiat până atunci, din cauza lipsei dovezilor: folosirea medicamentelor în antichitate. Pentru că acest om din neolitic se trata deja, acum cinci mii trei sute de ani, împotriva diferitelor dureri şi afecţiuni. Acest lucru este sugerat de examinarea corpului său mumificat, care s-a conservat în gheaţă.
Astfel, omul gheţurilor avea tatuaje în formă de cruci sau de linii paralele, dispuse pe glezne, în zona lombară sau în partea din spate a genunchilor. Şi le făcea din… cochetărie? Henry de Lumley, directorul Institutului de Paleontologie Umană, e sigur că tatuajele de pe cadavrul îngheţat sunt incizii terapeutice comparabile cu tratamentele care se practicau în Tibet sau în Siberia, în Epoca fierului, cu ajutorul unor plante aplicate apoi pe pielea tăiată. Cercetătorul subliniază faptul că Otzi aduce dovada existenţei unei medicini preistorice, chiar dacă ea era în faza de început. Faptul este important pentru că până în acel moment nu existau mărturii similare, cu excepţia trepanaţiilor (despicarea osului cranian), practicate mai ales în Franţa, la Aveyron, în aceeaşi epocă. Craniile găsite sunt aproape toate trepanate şi – lucru absolut incredibil – ele atestă faptul că cei care au fost operaţi pe viu au supravieţuit actului chirurgical, ceea ce implică existenţa unor cunoştinţe de anatomie şi folosirea unor antiseptice, probabil, de origine vegetală. Dar cazul „austriacului” Otzi nu este singurul exemplu de medicaţie preistorică.
Cataplasme cu broaşte
Macul era folosit ca medicament încă din neolitic
Săpăturile arheologice de pe malul Lacului Chalain, în Munţii Jura (sit neolitic), au suscitat, şi ele, câteva ipoteze uluitoare. La Chalain au fost scoase la lumina zilei nişte cătune lacustre, datând din anii 3200 – 2600 î.Hr. În acele aşezări vechi de cinci mii de ani, arheologii au găsit o concentrare foarte importantă de oase provenind de la picioarele din spate ale broaştelor. Ori locuitorii satului le consumau ca pe nişte delicatese, ori le întrebuinţau în alt fel… „Consultându-i pe arheologi, mi-a venit ideea că unul dintre membrii acelor cătune îi vindeca, poate, pe săteni, aplicându-le pe răni cataplasme făcute din picioare de broască. Această practică o întâlnim în prezent în Extremul Orient. Dar este vorba despre o ipoteză, care trebuie verificată cu minuţiozitate. Este greu să judecăm după un exemplu unic, deşi aceşti oameni din neolitic posedau, în mod sigur, o farmacie a lor”, conchid arheologii.
Ce conţinea dulapul cu medicamente al strămoşilor omului? În primul rând, polen îngropat printre resturile alimentare din depozite, a cărui compoziţie permite să se afle de pe ce vegetale îl adunau albinele. Analiza reziduurilor alimentare găsite pe recipientele de ceramică furnizează, de asemenea, informaţii despre natura preparatelor culinare. Astfel, se întâlneşte în cantităţi mari o plantă asemănătoare usturoiului, care făcea parte din meniul zilnic al locuitorilor acelor meleaguri. Boabele gustoase de psysalis (Psysalis alkekengi) erau şi ele consumate din abundenţă. Bogăţia lor în vitamina C le conferea proprietăţi curative, dar probabil că ele erau apreciate pentru gustul lor acidulat. În schimb, consumarea generalizată a macului (Papaver somniferum) – observată atât la Chalain, cât şi în alte cătune din Germania şi din Elveţia – nu se datorează calităţilor gustative ale acestei vegetale. Opiumul din maci era folosit, probabil, în decoct, pentru efectul său calmant, ceea ce făcea din el un medicament şi nu un stupefiant, aşa cum înclină unii să creadă.
877 de remedii naturiste
24.000 de medicină naturistă
Toate aceste presupuneri ale existenţei unei farmacii europene în perioada Antichităţii se transformă în certitudine când este luat în considerare Orientul Apropiat. Cele mai vechi documente referitoare la medicină provin de la egipteni şi mesopotamieni. De la primii nu au mai rămas, din păcate, decât nişte texte medicale scrise pe papirusuri, cum ar fi „Papirusul Edwin-Smith”, care datează din perioada celei de-a XII-a dinastii, dar reproduce un tratat de chirurgie scris în vremea vechiului Imperiu (către anul 2500 î.Hr.). O altă copie a unui document dispărut, „Papirusul Ebers”, scris în timpul celei de-a XIII-a dinastii (către anul 1580 î. Hr.), este o adevărată enciclopedie medicală: el adună 877 de reţete şi de remedii naturiste. Diferitele popoare din Mesopotamia, mai ales sumerienii şi akadienii, ne-au lăsat foarte multe texte scrise pe tăbliţe de argilă. O tăbliţă sumeriană, ce datează din secolul al XXII-lea î.Hr. (!), găsită la Nippur, dezvăluie ingredientele şi modul de preparare al diferitelor medicamente, fără să li se precizeze însă utilizarea. Cu 24 de mii de ani înainte de era noastră, tratamentele naturiste existau deja! Pe tăbliţă se găsesc informaţii foarte precise despre varietatea plantelor medicinale, despre modalităţile de culegere şi amestecare a lor, forma în care se iau (poţiune, pilulă, supozitor), posologia şi contraindicaţiile. (Un doctor mesopotamian scria, de exemplu, că „rădăcina de asagu nu trebuie să fie văzută de soare atunci când o smulgi”.) Există şi o colecţie de scrisori redactate de medici, cum ar fi cele găsite în arhivele regelui akadian Zimri Lim (către anul 1775 î.Hr.), descoperite la Mari, pe malul Eufratului, care evocă practica examenului clinic al pacientului. Se descriu simptome, se pun diagnostice, se propun tratamente alternative şi chiar se avansează un pronostic legat de şansele pacientului. Dacă uneori, din cauza denumirilor primitive, extractele animale, vegetale sau minerale care intră în compoziţia medicamentelor din Antichitate sunt greu de descifrat, totuşi multe dintre speciile vegetale au fost recunoscute de către farmacologi. Astfel, egiptenii utilizau pe scară largă aloe şi flori de salcâm, pentru prepararea unor coliruri foarte eficiente, care au fost refăcute în laborator. „Aproape că eşti redus la tăcere de cunoştinţele acelor oameni”, scrie Giltrud Boressa, o eminentă biologă italiană, într-un articol publicat în revista „Geo”. „Manipulau plantele cu o siguranţă fenomenală, indicând cu exactitate cantităţile dincolo de care puteau să apară pericole. Nu exista boală care să nu aibă leac. Sarea, apa, pietrele, focul – toate erau folosite în mod genial. Au trăit în urmă cu mii de ani, dar, în multe privinţe, cunoştinţele lor le întrec pe ale noastre. Era medicamentului ne-a rupt de uriaşa farmacie a naturii.”
Şi încă un element de senzaţie: multe dintre metodele de culegere a plantelor şi multe dintre remediile prescrise erau în strânsă legătură cu visele şi magia. Interpretarea viselor i-a influenţat simţitor pe primii terapeuţi, convinşi că legile vindecării se află în lumea de dincolo.
