E seară și sunt vesel. Inima mea cântă de fericire. Am fost la vânătoare cu Odero. Suntem din același trib și deseori mergem împreună.
Am prins o antilopă cu metoda clasică a pândei îndelungate. Odero nu prea are răbdare, de data asta a avut și săgețile noastre și-au găsit ținta. Amândoi culegem roadele stăpânirii sale. El alungă antilopele cu pasul său greu și permanenta agitație. Nu are stare, se foiește tot timpul ca un băț de bambus în bătaia furtunii.
– Știi Muenda, mă întreb adesea ce nume mi-ar fi dat tata dacă mă nășteam în alt anotimp, începe el discuția.
– Nu te mai întreba Odero, numele ți se potrivește.
– Nu mai spune… îți aduci aminte ce s-a întâmplat acum doi ani, când a fost seceta cea mare?
Avea dreptate, la început era un joc și toată lumea îl striga. Odero, Odero, de dimineața până seara. Nu e un nume rar, cei care se nasc în timpul secerișului primesc câteodată numele de Odero, care în limba noastră înseamnă grânar. Mamele ca să le dea o preocupare celor mici, le spuneau să se ducă la Odero, să le dea din grâul lui.
Ceea ce a început ca o glumă s-a terminat prost. Odero a avut ghinionul să fie singurul cu acest nume din tribul nostru, și, la un moment dat, a cedat. L-a lovit pe copilul căpeteniei noastre cu piciorul. Era cât pe ce să fie dat afară din trib și alungat. Ar fi murit de foame în scurt timp. L-au salvat rugămințile părinților mei. Eu fac parte din una dintre cele mai vechi și mai respectate familii și cuvântul nostru este prețuit și apreciat de tot tribul.
Las gândurile la o parte și îi privesc ochii răutăcioși. Câteodată, chiar dacă suntem prieteni, eu nu-l înțeleg. Nu pot pricepe sămânța de răutate ce zace în el. Știu că i-a fost greu atunci când lumea făcea aceeași glumă nesărată mereu și mereu. Totuși, chiar și așa, lovitura aceea, care i-a scos aproape un ochi unui copil de cinci ani a fost un răspuns exagerat din partea lui.
– Da… țin minte. Poate ai fi avut și tu numele meu.
– Numele tău e doar la voi în familie. Nimeni altcineva nu îndrăznește să-l folosească. Știi foarte bine că nici căpetenia nu-și denumește copii Muenda. “Cel care are grijă de ceilalți”, adică Muenda nu este de nasul oricui. Noi suntem cu numele de ogor, arc, săgeată, lucrător, grânar, etc.
– Eu nu cred că cineva a dat o interdicție referitor la numele pe care îl dau copiilor.
– Trăiește Muenda în lumea ta perfectă! îmi spune Odero cu năduf.
– Un nume e doar un nume, nu are importanță.
– Numele este chemarea Zeului, este reprezentarea a ceea ce ești și-ți definește întreaga viață.
– Exagerezi. Numele este doar modul în care te cheamă mama la masă și modul în care te strigă ceilalți. Numele e doar un sunet, nu ești tu. Dacă tu ai fi numele tău atunci ai trăi până ți se risipește ecoul.
– Da, și ai renaște la fiecare chemare spune el râzând.
Pașii noștri se aud înfundat lângă copacii înalți. Câteva maimuțe ne privesc curioase, iar păsările cu penajul lor multicolor ciripesc fără întrerupere. Îmi place aici la marginea savanei. Copacii sunt mai deși, iar umbra este mult mai răcoroasă. Nu mă deranjează căldura. De fapt, nu-i dau prea multă atenție chiar și atunci, în miezul zilei, când soarele are cea mai mare putere. Totuși umbra este o mare binecuvântare și-mi face o mare bucurie să trec pe aici.
Mă gândesc la prietenul meu Odero. Nu sunt mai bogat ca el. Nimeni nu este. La noi în trib toți sunt la fel de bogați sau de săraci. Singura diferență este dată de respect. Dacă te naști într-o familie ca a mea beneficiezi de mai mult respect din partea oamenilor. E o bucurie, dar și o corvoadă. Trebuie să te înalți la ceea ce se așteaptă ceilalți de la tine. În cazul meu am fost nevoit să învăț mai mult, mai repede și mai bine totul. De fiecare dată când nu reușeam să fac o săgeată, să vânez, să construiesc o colibă, să rețin poveștile tribului nostru, îi vedeam figura dezamăgită a tatălui meu. Atunci când dansam dansul ploii, al focului, atunci când mă duceam la vraci să-mi arate plantele vindecătoare sau când învățam înțelepciunea bătrânilor mă străduiam să fac totul perfect. Sunt atât de mândru când simt acea atingere blândă a mâinilor tatălui meu, acea bătaie ușoară pe umăr în semn de încurajare și de felicitare. Atunci simt că zbor, că sunt o pasăre ce se amestecă în stolul perfect.
Ochii mi se ridică la cer, vreau să-mi aleg un stol. Visez cu ochii deschiși. Dar… unde sunt păsările? Ochii privesc disperați, inima îmi sare din piept. Nu mai vad nicio maimuță. Am pe umăr creanga de care este atârnată antilopa. La celălalt capăt al bățului, Odero merge fără nicio grijă. Mergem unul în spatele celuilalt de multă vreme. Eu sunt primul, el mă urmează. Ne-am obișnuit să mergem în același ritm. Altfel nu se poate când cărăm un animal pe umerii noștri folosind bățul.
Mă opresc brusc speriat.
– Ce e? Ce s-a întâmplat Muenda? De ce te-ai oprit ca bolovanul? Puteam să cad.
– Ssssttt… taci.
– Ce s-a întâmplat?
– Ascultă! îi spun în șoaptă.
Un moment de tăcere se așterne peste pădure.
– Nu aud nimic, șoptește Odero.
– Ai remarcat? Ce animal e pe aici? Fii foarte atent…
Nu apucăm să lăsăm jos antilopa noastră. Se aude un răget înfiorător. Odero o ia la fugă, trece pe lângă mine și din elanul lui mă lovește. Datorită surprizei, de la mica lovitură cad pe spate cu antilopa peste mine. Pierd secunde prețioase încercând să mă eliberez. O fac cu greu și mă ridic s-o iau la fugă. Odero este deja în copac, iar eu văd cum se apropie un leu uriaș. Sunt la caâiva pași de antilopa noastră dar până la copacul lui Odero distanța e prea mare. Nu am cum să ajung acolo înaintea leului. Mă prăbușesc la pământ e sfârșitul.
Un gând nebun îmi trece prin minte. Dacă mă prefac mort poate leul mă va lăsa în pace. Va avea de ales între două mese, antilopa sau eu. Dacă alege antilopa, voi supraviețui. Până se ospătează el, eu am timp să mă strecor la loc sigur.
Mă întind pe jos. Din pom se aude glasul batjocoritor al lui Odero. Râde de mine. Oare cum poate să facă asta tocmai acum?
Ochii îi țin întredeschiși și văd labele mari ale leului pășind prin fața mea. Aștept mușcătura fatală. Chiar în aceste momente nu pot să-l urăsc. Îl admir. Admir forța și grația cu care se mișcă. Admir tăcerea pașilor săi, puterea mușchilor ce se ivesc de sub blana lui moale. Leul mă miroase, îi simt mustățile cum îmi mângâie spatele. E insuportabil, mă gâdilă prea tare. Cu toată spaima mea îmi vine să râd. Mă miroase și ajunge la urechea mea. Îi aud răsuflarea, îi simt botul lipit de obrazul meu. Secundele trec precum anii. Nu se mai sfârșește odată. Din fericire, leul se plictisește de mine. Antilopa e mai pe gustul lui. Mă abandonează și îndreaptă atenția asupra ei.
Mă retrag în patru labe. Leul este imens. E cel mai mare leu pe care l-am văzut în viața mea.
Nu-mi dezlipesc privirea de la el. Îl văd cum se apleacă, mușcă din antilopă și pleacă cu ea. Bățul pe care era antilopa l-a rupt cu o lovitură ușoară, s-a spulberat parcă ar fi fost un bețișor. Forța felinei este colosală.
Mă ridic și cad imediat. Picioarele nu mă țin. Tremur din toate încheieturile. Îmi bate inima ca un ciocan. Nu mă pot liniști.
Îl aud pe Odero cum se dă jos din copac.
– Ha, ha. Ce emoție. Ai stat ca prostul acolo! Norocul tău e că leul avea gusturi bune și a ales antilopa. Ha, ha!
– Ce puteam face?
– Puteai să te lupți cu el, puteai să-l alungi.
– Cum să o fac când toate armele erau la tine? Arcurile și cuțitul sunt la tine. În loc să râzi de mine, ai fi putut să mă ajuți.
– Ha, ha ești atât de prost. Eu eram în vârful copacului când tu nici nu făcusei doi pași.
– Dacă nu mă dădeai jos aș fi ajuns și eu acolo.
– Ai picioarele slabe, ai căzut ca o păpușă slabă la atingerea mea. Mai bine spune-mi ce ți-a șoptit leul la ureche? Te-a invitat la dans diseară? Ha, ha, ha…
Mă uit la Odero și îi văd răutatea din privire.
– Mi-a dat două sfaturi.
– Ce sfaturi ți-a dat mărețul leu?
– Mi-a spus SĂ NU MERG ALĂTURI DE PRIETENUL CARE MĂ PĂRĂSEȘTE ÎN CAZ DE PERICOL!
Și mi-a mai spus că PRIETEN ÎMI ESTE CEL CARE MĂ AJUTĂ NU CEI CARE FUG ATUNCI CÂND APARE NECAZUL!
