În România există un sat care se cheamă Ciocăneşti. Am ales să merg acolo după ce am văzut o reclamă la televizor. Reclamă care anunţa un festival. Al păstrăvului. Mă gândeam că o să mănânc peşte proaspăt şi că o să fie frumos. De ce n-ar fi fost?
Aşa că am luat un tren de noapte (singurul, de altfel, într-acolo) şi după nouă ore m-am trezit la Vatra Dornei. Aer curat, rece, munte în faţă, în spate, râul Dorna taie oraşul în două … şi o autogară aproape pustie, cu autobuze prăfuite şi puţine.
Al nostru plecase de un sfert de oră. Fără noi. Iar următorul era peste câteva ore.
Un taxi mi-a luat pentru cei 20 de kilometri, până-n Ciocăneşti, cam cât dădusem pe biletul de tren, de la București la Vatra Dornei.
Ajungem în satul vestit pentru păstrăvii proaspeţi, pescuiţi chiar din Bistriţa. Ne cazăm la o familie de localnici care ne aştepta cu micul dejun. Lapte adevărat şi tot felul de minunăţii făcute chiar de gazdă. Exact ce visam.
Încă de la intrare afli că satul este declarat muzeu. Asta datorită caselor, aşezate de-o parte şi de alta a Bistriţei, care de care mai frumoase. Aproape fiecare casă poartă un brâu cu motive tradiţionale, sculptate şi colorate. Ideea i-a venit în urmă cu vreo 50 de ani Leontinei Ţăran. O localnică a cărei casă este ea însăşi muzeu. Îi facem o vizită într-o dimineaţă. „Vreţi să-mi vedeţi costumele?” ne întreabă de cum ajungem la poartă, apoi ne invită în casa bătrânească, cu prispă şi două camere pline de lucruri făcute de mâna femeii.
Leontina Ţăran are 84 de ani. Se învârte ca un titirez printre carpetele colorate care acoperă pereţii, printre tablouri şi perne brodate de mâna ei. Nu poartă ochelari şi ne povesteşte cum se urcă ea pe bicicletă şi se duce la sora ei, în deal, uneori şi de două ori pe zi!
Case, modele, oameni
Ne arată fiecare lucru în parte. „Uite, pe toate le-am făcut cu mâna mea. Nu mi-o cusut nimeni un fir. Totul e lucrat, nimic nu e pictat în casa asta. Am făcut cămăşi straşnice şi feţe de masă câte am făcut şi câte am dat… şi şefului de post, că şi el mi-o dat lemne, şi preotului…Bărbatu-meu – Dumnezeu să-l ierte! – mă întreba …Măi nevastă! Cum le lucrezi tu pe toate?… Nici eu nu ştiu! Stau câteodată şi mă minunez! Mi-o fost drag… „
Drag i-o fost şi soţul. Pe care-l laudă cu foc şi ne spune că a fost şi primar, şi merceolog, şi contabil. Ne arată într-o poză un bărbat mândru, cu pălăria într-o parte. Ne arată şi multe alte poze cu oameni din toată lumea care i-au călcat pragul să vadă costumele populare pe care le-a lucrat cu migală, la lampa pe care o mai păstrează şi acum, deşi are curent electric, dar se fereşte să aprindă becul prea des. „E scumpă lumina!”
O întreb ce zic străinii când îi văd casa şi costumele. Bătrâna îi imită caraghioasă. Pune mâinile sub bărbie, ca pentru rugăciune, şi se învârte pe loc, minunându-se parcă şi ea de ce vede. „Ai, ai, ai! – asta zic străinii. Ai, ai, ai!”
Ei bine, Leontinei Ţăran îi plăceau atât de mult modelele tradiţionale pe care le cosea pe costume, încât i-a cerut într-o bună zi, acum mai bine de 50 de ani, unui zugrav din sat – Gheorghe Tomoioagă – să-i facă astfel de modele şi pe casă. Localnicii numesc modelele astea …pui. Vecinilor le-a plăcut cum era casa Leontinei aşa împodobită şi l-au chemat şi ei pe Gheorghe Tomoioagă. Au vrut să aibă casa împodobită, dar cu alte modele, mai deosebite. Şi aşa, rând pe rând, aproape toate casele au fost decorate. Şi şcoala, şi primăria, şi muzeul.
Acum, în sat, doar câţiva mai ştiu să împodobească pereţii caselor cu motive tradiţionale. Printre ei – fata lui Gheorghe Tomoioagă, cel care a împodobit prima casă. Silvia Scheul e o femeie la vreo 60 de ani, cu frică de Dumnezeu. O găsesc în casa bătrânească, pictată şi ea cu „pui”, într-o zi în care tot satul era la festivalul păstrăvului. „Azi e prima zi când stau acasă. Până acum am fost numai pe ziduri. Toată lumea a vrut să-şi refacă modelele de pe case, să schimbe culorile… aşa că am avut de lucru.” Uneori îi cer şi oameni din alte sate să le împodobească casele. „Dar parcă tot la noi, la Ciocăneşti, sunt mai frumoase!”
Silvia Scheul spune că nu este pictor. Ci doar zidar. Secretele – zice ea – le descoperi lucrând. „Aşa îţi dai seama ce material e mai bun, ce culoare rezistă mai mult şi aşa mai departe. Bine, sunt nişte tehnici speciale: se pregăteşte materialul, se întinde pe perete, pe locul unde se vrea modelul, apoi se liniază, să fie drept, se desenează modelul şi se sculptează cu nişte dalte. Copiii din sat nu prea vin să înveţe, că se murdăresc. În schimb, vin la încondeiat ouă. Pe mine, vara mă găsiţi cocoţată pe pereţi, iar iarna – acasă. Modelele care le fac pe case, le fac iarna şi pe ouă.” Şi femeia ne pune pe masă două ouă pictate, pe fond negru, că aşa e în zonă. „Cadou, de la mine. Luaţi şi o felie de chec, e făcut în casă.” Checul a fost bun, iar ouăle – cele mai fragile obiecte din bagajele noastre.
La Ciocăneşti există şi o asociaţie naţională a încondeietorilor de ouă. Sunt peste 100 de membri din toată ţara, printre care şi copii. Descoperim şi un muzeu al ouălor încondeiate. Iar satul ni se conturează tot mai clar ca genul acela de sat adevărat, unde oamenii chiar păstrează tradiţiile, nu aşa, de ochii lumii, sau să aibă cu ce să meargă la vreun festival. Tradiţiile par să facă parte din viaţa lor, pur şi simplu.
La Festivalul Păstrăvului am aflat despre o serie de obiceiuri, am ascultat cântece de-ale locului, am văzut costume frumoase. Şi oameni frumoşi.
În prima zi a festivalului, un bărbat a umblat pe uliţe cu doba, să cheme lumea la biserică, şi apoi la festival. Şi era un adevărat spectacol parada de costume populare cu care localnicii au umblat prin sat în cele trei zile de festival. Câţiva bărbaţi au venit călare. Unul dintre ei interpreta rolul lui Bogdan Voievod, aşteptat de Bistricioara (cum spune legenda), de o tânără fată, cu care urma să se însoare. Dansuri şi muzică populară (românească, dar şi irlandeză!), foc de tabără, „plăieşii” care au ieşit noaptea cu făclii pe „Drumul tătarilor”, simbolizând gonirea acestora în urmă cu secole, a fost şi un bal, şi un foc de artificii. Tot felul de concursuri – de pescuit (păstrăv, bineînţeles!), cea mai frumoasă casă tradiţională restaurată, cea mai frumoasă grădină cu flori, şi ca să continui cu superlativele, într-una din cele trei zile ale festivalului s-au făcut cea mai mare mămăligă şi cel mai mare borş de peşte, care s-au împărţit apoi la toată lumea. Pe lângă toate, sfârâiau grătarele şi curgea berea la dozatoare. Copiii mâncau îngheţată, ici-colo se gusta afinată.
Ştiţi ce a mai avut Festivalul Păstrăvului de la Ciocăneşti? O oarecare decenţă. N-am văzut oameni să se bată pe mâncare, deşi era gratis, n-am văzut oameni beţi, bătăi, certuri. Iar petrecerile se întindeau în fiecare seară până după miezul nopţii, satul era plin de turişti, toate casele – pensiuni sau nu – găzduiau pe câte cineva.
Cu pluta, pe Bistriţa
Festivalul Păstrăvului nu e singurul care se ţine la Ciocăneşti. Fiecare anotimp are festivalul lui. Şi oricând ai veni, aici se întâmplă ceva. Oamenii ştiu să-şi prezinte satul, ştiu să-şi spună poveştile. Şi istoria.
Numele de Ciocăneşti vine de la meşterii fierari pricepuţi – ciocănari – care făceau armele pe vremea lui Bogdan Voievod, iar apoi a lui Ştefan cel Mare. De-altfel, localnicii se laudă că vestitul buzdugan cu colţ al lui Ştefan cel Mare care se află într-un muzeu la Istanbul ar fi fost făcut la ei în sat. Chiar au încercat de câteva ori, fără rezultat, să îl aducă acasă.
Acum, în sat, există câteva ateliere de fierărit, dar doar pentru potcovitul cailor. În schimb, de la vechea îndeletnicire şi-au luat numele numeroase familii. O familie Ciocan e şi în deal, şi în vale, şi-n centru, şi lângă magazin. Pe fiecare uliţă.
Apoi, aproape toată lumea, la Ciocăneşti, ştie poveştile cu vestiţii plutaşi de pe Bistriţa. De altfel, în fiecare an, la festivalul păstrăvului, una dintre atracţii este plimbarea cu pluta . Câţiva bărbaţi mai în putere leagă buştean de buştean cu câteva zile înainte, se fac probe, câte persoane poate să ţină, cât e apa de adâncă şi aşa mai departe. În ziua stabilită, zeci de curioşi se strâng în locul anunţat, mai în amonte, lângă muntele Oiţa (acolo, cu o zi înainte, primarul, însoţit de un alai de curioşi, a inaugurat cu mare fast o mină transformată în obiectiv turistic, după restructurări. Majoritatea bărbaţilor din sat au lucrat ani sau zeci de ani în una din minele de fier din muntele Oiţa. Dacă, pentru unii, mina este acum obiectiv turistic, pentru ei rămâne locul unde spun că au văzut moartea cu ochii şi unde plămânii au devenit atât de negri, că se miră toţi doctorii care le văd „fotografia”).
În fine, plimbarea cu pluta pe Bistriţa e una de plăcere. Trebuie să stăm jos, cuminţi, să nu dezechilibrăm ambarcaţiunea, care e dusă la vale de apa limpede şi repede. Plutaşii ţin cârma cu ajutorul unor vâsle improvizate. Cel mai palpitant e atunci când vine o curbă şi trebuie să avem grijă să nu ne lovim de mal. Şi nu ne lovim. În ciuda unor glume făcute pe de margine: „Băi, Vasile! Uite acuş vă răsturnaţi! Mai bine îţi luai slipul pe tine! Da tu şi aşa nu ştii să înoţi!”
Pe vremuri erau adevărate „caravane” de plute pe Bistriţa. Mai sus, la Cârlibaba, era un hait – cum spun localnicii, adică un baraj improvizat. Se ştia ora la care se oprea apa, ora la care se dădea drumul, ca apoi apa să vină cu putere şi să împingă plutele încărcate cu lemne. La muzeul din sat văd poze vechi şi o diplomă. Plutaşii din Ciocăneşti au fost decoraţi la sfârşitul secolului XVIII pentru un transport record de lemne: 420 de metri cubi, ceea ce înseamnă cam 21 de tiruri, la un singur transport. Lemnul ajungea până la Dunăre, iar din el se făceau vapoare.
Şi mai are satul acela de pe Bistriţa (aurie) o poveste: cea a căutătorilor de aur. Se spune că cercetări recente ar fi descoperit că nisipurile Bistriţei mai ascund praf auriu şi, din când în când, pe malurile mai sălbatice, nelocuite, pot fi văzuţi căutătorii. Dotaţi cu tot felul de unelte şi site, cern nisipul ore întregi. Cum spuneam, încă o poveste. În care unii încă mai cred.
