Tărtăria – Mândria şi speranţa românilor

MOTTO: “Gândurile mari vin din inimă” (Vauvenargues)

Nu ştiu de ce, dar de la o vreme simt asupra mea o mare apăsare. Am impresia că totul se duce de râpă, că societatea e anchilozată, oamenii sunt trişti şi dezorientaţi, devenind nervoşi şi plini de frustrări, nimic nu merge şi parcă lumea se prăbuşeşte.  Sentimentul devine şi mai profund atunci când îmi încolţeşte în suflet bănuiala că toate acestea nu sunt întâmplătoare ci ele sunt orchestrate cu multă abilitate de un dirijor diabolic, meschin şi răutăcios care radiază de bucurie văzând cum milioane de oameni suferă şi se târăsc de la o zi la altă fără speranţă.  Dar, paradoxal în momentul în care am început să mă conving de asta mi-am recăpătat echilibrul, voinţa şi puterea şi m-am decis să aflu care sunt motivele pentru care se întâmplă toate aceste nenorociri. Şi astfel am înţeles de ce noi românii am ajuns atât de huliţi şi de ponegriţi de alţii. Este incontestabil că şi noi românii avem defectele noastre, căci nu-i aşa, nimeni nu e perfect, dar de ce aici şi până a fi puşi la zid de o lume întreagă e cale lungă.

Ajungem astfel la adevărata problemă. Păcatul nostru impardonabil este legat de fabuloasa descoperire a arheologului clujean Nicolae Vlassa, care a găsit la Tărtăria (Jud. Alba) trei tăbliţe de lut, acoperite cu semne grafice uimitor de asemănătoare scrierii pictografice sumeriene. Apoi, nume cu greutate ale  comunităţii ştiintifice internaţionale n-au ezitat să avanseze ideea că acestea ar reprezenta dovada indubitabilă că primul alfabet din istorie ar aparţine strămoşilor noştri geto-daci, născându-se totodată numeroase controverse şi polemici.

Se presupune că limba română este o limbă de origine latină, dar toată lumea ştie că zonele dacilor liberi (Moldova şi Maramureşul) nu au fost nicioadată ocupate de romani şi ca atare nu există nici o justificare ca dacii liberi să vorbească aceeaşi limbă cu populaţia din Dacia ocupată de romani. Prin urmare ni se pare mult mai plauzibilă explicaţia că de fapt romanii au preluat limba geto-dacilor care era aceeaşi şi în Dacia ocupată şi în Dacia ramasă liberă. Şi atunci concluzia care se poate trage cu uşurinţă este că nu limba română este de origine latină ci de fapt toate limbile Pământului provin din limba geto-dacilor. Pare stupefiant nu-i aşa?

Tăbliţele de la Tărtăria au revoluţionat concepţia privind apariţia scrisului, putând fi considerate ca fiind primul mesaj scris din istoria omenirii. Astfel, aşa cum spuneam anterior, în 1961 arheologul clujean Nicolae Vlassa descoperea la Tărtăria, un sat de pe Valea Mureşului, trei tăbliţe de lut acoperite cu semne grafice uimitor de asemanatoare scrierii sumeriene. El a găsit de fapt un mare complex de cult aparţinând culturii neolitice Vincea-Turdaş din secolul V î.Hr., descoperind 26 de figurine de teracotă, trei figurine de alabastru şi cele trei plăcuţe de lut ars, la care m-am referit mai devreme. Aceste plăcuţe au o scriere pictografică, fiind mai vechi cu cel puţin un mileniu decât cele descoperite la Djemer-Nasr, Kis şi Uruk din Sumer, datate 3300 î.Hr. De fapt, încă din 1971 istoricul rus Nikolai Jirov lansa teoria că sumerienii ar fi migrat de aici, din zona peninsulei balcanice. Ideea sa a fost preluată de astronomul polonez Ludwig Zailer, care în lucrarea sa “Istoria ceasurilor” a adus o nouă serie de argumente  în acest sens, iar cercetătoarea americană Marija Gimbutas afirma că zona Tărtăria poate fi considerată “leagănul culturii europene”. Folosind metoda carbonului radioactiv (Carbon 14) ea a stabilit că cele trei plăcuţe de aici ar fi cu cel puţin un mileniu mai vechi decât plăcuţele din Sumer, având o vârstă de aproximativ 7300 de ani. Pe de altă parte, profesorul italian Marco Merlini, din Roma afirma că “spiritualitatea danubiană este una dintre mamele culturii europene”. La rândul lui, Iosif Constantin Drăgan susţine, în “Istoria românilor”, că atunci când Pangea, continentul unic, s-a împarţit în cele şase actuale, iar Africa îndepărtându-se de Europa a lăsat în mijlocul lor Mediterana, aceasta a fost şi este alimentată de diverse fluvii, două fiind însă cele mai importante: Nilul, din partea sudică, şi Dunarea, prin Marea Neagră, din partea nordică. Ambele au produs culturi şi civilizaţii răspandite apoi pe zone întinse. Astfel, această nouă aşezare a Euro-indienilor, a adevăraţilor arieni, cum îi considera Drăgan,  pe teritoriul străbătut de Dunare şi de Carpaţi, oferea condiţii de viaţă favorabile : apă, proteine vegetale, precum şi o cale de navigaţie în toata Europa, ceea ce a dus la o dezvoltare a civilizaţiilor de tip tribal şi la o expansiune firească a lor în toate cele patru direcţii ale rozei vânturilor. Mai categoric, doctorul Napoleon Săvescu din Statele Unite susţine că spiritualitatea pelasgică, ce stă la baza spiritualităţii dacice de mai mai târziu, se află la originea civilizaţiei europene şi chiar mondiale. De altfel el a ridicat un monument la Tărtăria pentru a marca vechimea scrierii de pe malul Mureşului. Domnul Săvescu spune că “este un scris magic, la care aveau acces doar cei iniţiaţi”. Mulţi specialişti susţin că în mileniile V şi IV î.H.r. au avut loc mari migraţii de populaţie, iar spaţiul carpato-danubiano-pontic a fost un important centru radiant de cultură şi civilizaţie. Făcând o analiză comparativă a vestigiilor scrise de la Tărtăria cu primele scrieri sumeriene, antropologii italieni Giuseppe şi Sergio Sergi au lansat astfel ipoteza că populaţia euro-indiană stabilită în Mesopotamia ar proveni de aici din zona carpato-danubiană, ei vorbind despre o aşa numită “invazie indo-europeană”. Potrivit opiniei generale, sumerienii au sosit în Sumer  aproximativ pe la jumatatea mileniului IV î.Hr. şi există o concordanţă de opinii asupra faptului că ei au venit din ţinuturi muntoase. Potrivit religiei pe care şi-au adus-o din ţara de baştină, zeii lor sălăşluiau în varful munţilor, iar dacă în noua lor ţară nu au găsit munţi, ei au ridicat zeilor temple în formă de munţi artificiali- “ziguratele”. După consemnările preotului babilonean Berossos (secolele IV – III î.Hr.) zeul Enki, stăpân peste artă şi peste înţelepciune, ar fi venit de patru ori la intervale foarte mari, sub numele de Oannes, un erou civilizator cu atribute identice celor ale lui Quezalcoatl din America Centrală şi de Sud.  Prima etapă se pare că a fost în mileniul VII î.Hr. când, grupuri de oameni de pe aceste meleaguri, numiţi “pedestraşii”, au migrat pe uscat spre est, urmând traseul parcurs de moruni, peştii care se reproduc în bălţile Donului, mergând de-a lungul ţărmului nordic al Mării Negre, pe lângă Marea Caspică, de unde au ajuns în Kurdistanul irakian, la nord de răul Diala, afluent al fluviului Tigru, unde au întemeiat cultura Jarma, pe la 6500 î.Hr. În acelaşi timp, un alt grup, numit “navigatorii” au urmat traseul parcurs de peştii anghila, prin Marea Neagră, Marea Mediterană, Oceanul Atlantic, ajungând în Golful Mexic şi de acolo în America de Nord (California, Kentucky, New Mexico, Pensylvania). În cea de-a doua etapă, prin mileniul VI î.Hr., pornind din aceieaşi locuri şi urmând acelaşi traseu, “pedestraşii” au ajuns în nordul Irakului la Tell-Hassuna, pe la 5700 î.Hr, Tell-Halaf pe la 5300-4300 î.Hr. şi la Samara pe la 5200 î.Hr. Un alt grup a ajuns în India, iar “navigatorii” au ajuns tot în Golful Mexic. Cea de-a treia etapă este în mileniul V î.Hr., cand “navigatorii” au ajuns în Golul Persic, la gura fluviului Eufrat, unde au fondat cultura materială El Obeid (4300-3500 î.Hr.), din vestita staţiune Eridu, unde avea să fie slăvit zeul Enki, de care v-am vorbit mai devreme. Alţii au ajuns în America de Sud. În sfârşit, cea de-a patra etapă  a cuprins un numar mult mai mare de oameni care s-au împărţit în mai multe grupuri: o parte a “pedestraşilor” a ajuns în India (cultura Belucistan), iar o altă parte în sudul Irakului pe la 3500 î.Hr. La rândul lor, “navigatorii” au urmat traseele anterioare spre America, în drumul lor punând bazele unor noi vetre de civilizaţie (Egipt, Grecia, etc.). Aceştia din urmă au adus cu ei scrierea pictografică şi o dată cu trecerea la scrierea cuneiformă, pe la 3000 î.Hr. au întocmit aşa zisele “liste de nume” care au evoluat în ceea ce s-a numit “ştiinta listelor”, incluzând liste de regi şi dinastii ce se ridicau până atunci când, după părerea lor, a avut loc întemeierea lumii. Continuând tradiţia, babilonienii au întocmit liste de regi şi dinastii cu date mai exacte. Potrivit acestora au existat două etape distincte:”Înainte” şi “După” Potop, în condiţiile în care termenul “Potop” are două sensuri şi anume, pe de o parte un mare număr de fiinţe care se revarsă (se răspandesc), iar pe de altă parte o revărsare uriaşă de ape (marele diluviu biblic). În aceste condiţii, Potopul, pe care unii cercetători l-au localizat prin anul 4000 î.Hr., ca de altfel şi cele trei “Potopuri” următoare avându-i ca supravieţuitori pe: Ogynes, ajuns în Beoţia(Teba) în 1757 î.Hr, Deucalion, ajuns şi prin părţile Egiptului în 1526 î.Hr. şi Dardanos, stramoşul troienilor şi soţul reginei amazoanelor Myrina (1429-1385 î.Hr.), indică revărsarea (răspandirea) în diferite condiţii a unor populaţii cu locuri de baştină comune, spre ţările respective. Prin implicarea unor divinităţi ca Anu, zeul cerului şi creatorul oamenilor în mitologia asiro-babiloneană, Enlil, zeul Pământului în aceeaşi mitologie, Ea, zeu al înţelepciunii, patron al apelor pământene şi subpământene, fiind una dintre cele trei divinităţi supreme, alături de Anu şi Enlil, Ishtar, stăpâna cerului şi protectoarea dragostei şi a maternităţii, simbol suprem al frumuseţii feminine, dar şi zeiţa sapienţială, simbolizând atotputernicia înţelepciunii precum  şi zeificatul Uta-Napistim adică Noe, rudă şi contemporan cu eroul civilizator, parţial zeificatul Ghilgameş din perioada celor “cincizeci de zei”, ne arată că Potopul diluvian a fost dezlanţuit în jurul anului 2200 î.Hr. Totodată, potrivit mitologiei maya, în aceeaşi perioadă, zeul suprem Hura Can a dezlanţuit potopul, urmare a răpirii şi uciderii Marelui Şarpe, Humbaba, singurul supravieţuitor, Taurul Ceresc (Vucub Caquix) fiind ucis de gemenii eroi civilizatori postdiluvieni Ghilgameş şi Enkidu, evenimente ce par a se fi întâmplat în Munţii Retezatului din Carpaţii noştri Meridionali. Ca urmare a Potopului Universal s-au produs câteva strămutari. Astfel, Noe, împreună cu soţia, au trebuit să trăiască departe de oameni la “gura apelor”, pe tărâmuri îndepărtate, pe care le identificăm în zona Muntelui Hăşmaşu Mare, acolo unde izvorasc răurile Mureş, Olt, Someş şi Târnava, ale căror ape limitează şi brăzdează Podişul Transilvaniei, aflat sub protecţia zeului Enlil, zonă în care i-a găsit şi strănepotul lor Ghilgameş. Totodată, apariţia lui “Novac cel Bătrân” în părţile Egiptului, în mileniul al IV-lea î.Hr. când se pun bazele civilizaţiei egiptene, pare să prezinte locul unde s-au stabilit Novacii izgoniţi din părtile Istrului (Dunării). În aceeaşi perioadă apar primii sumerieni în Mesopotamia, zeii lor stabilindu-şi reşedinţele în aceeaşi ordine ca în locurile lor de baştină: Anu la nord (Uric), Ea la sud (Caldi), iar Enlil la mijloc, în oraşul-cetate Uruk (Warka), situat la est de Eufrat pe drumul vechiului canal Satt-en-Nil, aflat la 220 km sud-est de Baghdad, oraşul Uruk fiind unul dintre cele trei oraşe din Sumer unde s-au gasit tăbliţe cu scriere pictografică similare celor de la Tărtăria. Argumentele în favoarea acestei ipoteze sunt foarte numeroase, iar eu nu vreau să vă obosesc, însă aş dori să concluzionez acest aspect spunându-vă că în urma unor cercetări lingvistice laborioase (trecând din sanscrită în greacă şi apoi în latină) s-a constatat că insuşi numele de “Tărtăria” ar semnifica “locul străbătut de ploaia torenţială, adică de potop”.

MOTTO: “Gândurile mari vin din inimă” (Vauvenargues)

Dacă în cele spuse anterior am încercat să demonstrez că de aici au pornit în întreaga lume mesageri ai unei civilizaţii străvechi, în continuare aş dori să vă vorbesc despre cei care au rămas pe aceste melaguri, strămoşii noştri. Noua aşezare a euroindienilor, a adevăraţilor arieni, pe teritoriul străbătut de Dunare şi de Carpaţi oferea condiţii de viaţă favorabile: apă, proteine vegetale, precum şi o cale de navigaţie în toată Europa, ceea ce a dus la o dezvoltare a triburilor lor şi la o expansiune firească. Iniţial aici au fost proto-tracii şi apoi tracii care ocupau teritoriul cuprins între cadrilaterul boem şi Mareea Egee, zonă limitată de Marea Egee în sud, răurile Vardar, Morava şi Tisa în vest, Carpaţii Nordici în nord, Nistrul şi Marea Neagră în est. Se cunosc peste 100 de triburi trace, dintre care multe urmau să emigreze spre est şi sud, ca hitiţii şi luviţii mai întai, apoi dardanii, frigienii, missii, lidienii, ultimii ocupând Anatolia şi creând regate puternice. Spre exemplu Troia (Ilion), cu cele nouă cetăţi succesive construite pe acelaşi loc, este opera dardanilor. De altfel, războiul troian cântat de Homer în Iliada, nu reprezintă altceva decât confruntarea dintre lumea miceniană a Aheilor cu alte triburi din lumea tracă. Danai, argivi sau ahei, cum îi numeşte Homer pe cei ce vor deveni eleni, proveneau la rândul lor de undeva de la nord de Dunăre, iar dorienii, din zona actualului Banat din România. Iliada lui Homer are o deosebită importanţă şi pentru faptul că în ea sunt descrise neamurile trace. În mod semnificativ, o parte dintre zei sunt alături de troieni, iar alţii alături de ahei. Această împarţire îşi are explicaţia ei. Cei mai vechi scriitori şi mitografi greci reţin faptul că o serie de divinităţi, în frunte cu Apolo, sunt divinităţi trace. Artemis este din părţile Dunării, iar Ares şi Hermes sunt tot divinităţi de origine tracă, ca şi Dionisos. Cele mai de seamă temple şi oracole, cele de la Delfi şi Dodona, sunt înfiinţate de traci, iar primii poeţi şi cântareţi din Antichitate: Olen, Musaios şi Tamiris, în frunte cu cel mai celebru dintre ei, Orfeu, sunt de asemenea de origine tracă. Nu multă vreme după căderea Troiei exista o întrepătrundere între lumea tracă şi cea greacă. Astfel grecii au înfiinţat colonii pe ţărmurile Propontidei locuite de traci, precum şi pe ţărmurile Pontului Euxin (Marea Neagră). Personalităţi însemnate, cum este Miltiade, eroul de la Maraton, se căsătoresc cu femei trace. Celebrul istoric Tucidide, este el însuşi nepot al unui rege trac şi moşteneşte teritorii şi mine de aur în Tracia. Pe de altă parte când izbucneşte războiul peloponeziac, geto-dacii intervin în luptele dintre cetăţile greceşti rivale. Ceea ce i-a impresionat pe greci în mod special, a fost înalta spiritualitate tracă. Herodot vorbeste despre Zamolxis, rege şi zeu, care i-a învăţat pe geţi credinţa şi nemurirea sufletului. Considerat de unii istorici un personaj real, un taumaturg şi un reformator care ulterior a fost divinizat, el este identificat cu zeul suprem al tracilor, Gebeleizis, întemeietorul unui cult iniţiatic şi misteric. Diodor din Sicilia îl situează alături de ceilalţi doi mari întemeietori de religii ai omenirii: Zarathustra şi Moise.

Considerat zeul focului şi al fulgerului, Gebeleizis apare  de multe ori reprezentat ca un vânător împreună cu ogarul său de vânătoare. Uneori are trei capete şi ogarul său la fel. El era în stare să ofere celor care îl adorau viaţa veşnică însă numai pentru suflet. Acesta era motivul pentru care tracii practicau incineraţia. Considerau că dacă trupul ar rămâne pe pământ sufletul ar fi împiedicat să călătoreasca spre Gebeleizis. Foarte frecvente sunt reprezentările zeului ca un mare erou călare cu suliţa in mână care are puterea de a omorâ balauri. Una din ipotezele cultului cavalerului trac este tocmai aceasta. Cavalerul trac adorat era însuşi Gebeleizis. Puterea acestui cult a fost atât de puternică încât noii creştini nu s-au putut despărţii de el asociindu-l cu Sfântul Gheorghe „Cel care înjunghie balaurul”. S-a păstrat până şi data la care are loc sărbătoarea, existând dovezi care ne arată ca Ziua Cavalerului Trac era sărbătorită tot la 23 Aprilie, adică tocmai ziua Sfântului Gheorghe în calendarul creştin-ortodox. O pereche a lui Gebeleizis era Bendis. Aceasta era zeiţa vânătorii la traci însă cele mai mari susţinatoare ale zeiţei erau femeile. Bendis era reprezentată între un cerb şi un şarpe sau între două căprioare. Zeiţa are un păr lung şi deseori cârlionţat. Este foarte posibil ca Bendis să fie precursoarea Ilenelor Cosânzene din basmele româneşti de mai târziu. La fel cum Gebeleizis este modelul Făt-frumosului. Bendis era de asemenea zeiţa farmecelor feminine, a Lunii si a Pădurilor. Pe lângă aceşti doi zei care formau o pereche, tracii adorau şi un zeu Gardian al Focului care le are ca şi corespondente pe Hestia si Vespa la greci şi respectiv romani. Zeiţei i se dădea o importanţă deosebită. În zona Crişurilor, din România, au fost găsite ruinele unei aşezări identificată ca fiind un templu pentru această zeiţă, iar din respect pentru ea tracii îşi construiau casele ca şi dreptunghiuri cu ziduri din lemn sau piatră. Templele dedicate ei erau înconjurate cu ziduri groase şi aveau acoperişuri mari cu un singur unghi. În interiorul acestora gardienii focului păstrau întotdeauna focuri aprinse. Şi tracii îl adorau pe Dionisus, zeul vinului. De fapt este posibil ca aceştia să-l fi adorat chiar dinaintea grecilor. Toamna, la vremea culesului de struguri, tracii îi ofereau în dar un mare festival. Sărbatoarea începea în ziua în care mustul, deja aşezat în butoaie începea să fiarbă. În acea noapte toţi tracii se veseleau şi nu mai respectau nici o limită pentru o noapte întreagă. Acesta este unul din motivele pentru care s-a spus că tracii ar fi poligami, fapt dovedit şi prin alte dovezi arheologice. Tracii intreţineau într-adevăr mai multe soţii, iar dacă soţul murea atunci rudele alegeau soţia care i-a fost mai dragă decedatului şi o strangulau pentru a-i oferi şansa unei vieţi eterne alături de iubitul său. Soţiile care nu fuseseră alese se simţeau întotdeauna jignite şi erau cu greu reintegrate în viaţa socială. Unii istorici spun că festivalul vinului s-ar fi ţinut doar o dată la trei ani. Indiferent de realitate acesta exista şi era una dintre cele mai mari sărbatori ale tracilor. Poate cel mai enigmatic personaj al mitologiei trace este Zamolxe. Zeul Pământului Subteran, al Veşnicelor câmpii de sub pământ. Zamolxe era cunoscut în toată lumea antică datorită puterii foarte mari de tămăduire, a metodelor pe care le predicau preoţii săi. Herodot spune că, întrebând oamenii de pe malurile Mării Negre a descoperit că Zamolxe nu ar fi de fapt un zeu ci un profet care fusese un sclav elev de-al lui Pitagora. El şi-ar fi câştigat libertatea de la acesta datorită inteligenţei sale. Apoi acesta s-ar fi întors în Tracia sa natală unde şi-a construit un loc de cult şi a început să-şi practice metodele de însănătoşire. El şi-a construit un mare „buncăr” subteran. Predica trecerea după moarte în Marile Câmpii Subterane. Pentru a-şi demonstra teoria s-a retras într-o noapte în buncărul său fără să anunţe pe nimeni. A dispărut pur şi simplu din lume timp de patru ani. Oamenii au fost foarte trişti deoarece se învăţaseră cu modul zamolxian de a trăi. Apoi, ca din senin, într-o zi Zamolxe s-a întors în lume apărând din subteran. Oamenii au fost foarte fericiţi şi uimiţi dar au înţeles că cele predicate de Zamolxe trebuie să fie adevarate deoarece el însuşi se reîntorsese în lumea de la suprafaţă din viaţa de apoi. Din acest moment tracii au început să-şi îngroape morţii şi au renunţat la incinerare pentru cei care mureau în bătălie pentru că Zamolxe promitea o trecere în lumea de dincolo cu tot cu trupul nu doar cu spiritul. Povestea este însă dezminţită de către însuşi Herodot, cel care a scris-o deoarece conform studiilor sale, cultul lui Zamolxe a apărut înainte de a se naşte Pitagora. Însă este adevărat că tracii îl consideră pe Zamolxe zeul subteranului, iar multe dintre templele sale erau construite în pământ. Zamolxe susţine că te poţi însănătoşii prin diverse incantaţii întărite de credinţă şi de o perioadă de post de două săptămâni în care îţi este permis să bei apă. Cantitatea de apă permisă este calculată în funcţie de boala de care suferă cel tratat. Filozofia din spatele acestei premise este că mâncarea nu reprezintă de fapt altceva decât o formă materială a adevăratei esenţe a vieţii. De exemplu morcovul este doar un înveliş pentru esenţa alimentului care îţi poate ajuta ochii. Prin post nu se renunţă la hrănirea cu esenţa alimentului ci de fapt se renunţă doar la hrănirea cu învelişul acestuia. Tracii aveau un munte sacru numit Kogaion. KOG – A – ION ar însemna de fapt „Capul Magnificului”. S-ar părea că este vorba despre Sfinx-ul din Munţii Bucegi, din Carpaţii româneşti, pe care tracii îl vedeau ca fiind un preot sacru în roba sa. „Naparis” sau „Cel Sfânt” era numele râului din apropiere care a fost identificat ca fiind Ialomiţa. Tracii erau convinşi că viaţa este nu doar ceva trecător ci chiar ceva supărător, de care nu se sfiau să scape la prima ocazie deşi nu recurgeau la sinucidere decât in cazuri excepţionale. Ei aveau obiceiul de a trimite mesaje lui Zamolxe prin aruncarea unui sol în suliţe. Cel aruncat era întotdeauna ales ca fiind cel mai curajos şi mai frumos dintre războinici, sarcină care era acceptată întotdeauna de catre cel ales cu mare bucurie. Dacă solul nu murea imediat atunci ceilalţi colegi îl luau în derâdere şi imediat un altul îi lua locul încă înainte ca acesta să moară. Tracii îşi iubeau zeităţile şi le respectau arătându-se viteji în bătălii. În perioada aceasta tracii s-au stabilit şi în peninsula Anatolia, iar legenda spune că celebrul Enea era el însuşi un trac. Tinerii traci luptau şi mureau fericiţi sub steagul „capului de lup”. Interesant de ştiut este că se pare că steagul acesta era colorat în roşu, galben si albastru, acestea fiind actualele culori ale tricolorului românesc. Încă nu există dovezi care să confirme fără nici un dubiu acest lucru, însă există presupuneri fondate care nu au putut fi  infirmate. Se poate spune că tracii în perioada aceasta au facut parte dintr-o civilizaţie care a avut o cultură puternică în zonă cu un caracter pronunţat de originalitate, fără să copieze culturile din jur, ba chiar influenţându-le pe acestea. Individualitatea lor ca şi cultura le-a dăruit tracilor voinţa de a se implica activ în istoria locurilor pe care le stăpâneau ceea ce i-a obligat la o luptă continuă pentru supravieţuire. Până în secolul V î.Hr., tracii au devenit un popor atât de numeros încât Herodot  îi numea “cel mai numeros popor după indieni”. De asemenea, el adăuga că tracii ar fi putut deveni cea mai mare putere a lumii dacă n-ar fi fost atât de dezbinaţi. În această perioadă erau împărţiţi în nenumărate grupuri şi triburi. După Mircea Eliade, numărul ramurilor giganticului arbore uman al Tracilor se ridica la peste 200 de triburi, esenţiale fiind cele ale Dacilor, Geţilor, Ramanilor, Bessilor şi Latinilor.Totuşi existau şi câteva state tracice puternice, bine organizate cum ar fi: Regatul Odrisian, amplasat în Bulgaria şi Regatul Dac al lui Burebista.

MOTTO: “Gândurile mari vin din inimă” (Vauvenargues)

Spaţiul nostru carpato-dunărean a fost leagãnul civilizaţiei ariene, care va da lumii cea mai bogatã şi variatã societate de zei şi o concepţie religioasã preluatã aproape de toate religiile lumii. În cea mai veche poveste a genezei lumii, cea vedicã, se spune: “Când zeului suprem i-a plăcut Pãmântul, el a dat naştere prin a sa respiraţie la şapte zei, numiţi “zeii genezei lumii”. Conducătorul acestui grup a fost Daksha. Acesta, după ce s-a uitat peste tot Pământul, a găsit cel mai frumos loc pe care-l va popula în timpul nopţii cu primii 10000 de fii ai săi, fiii lui iubiţi, fiii lui aleşi, aleşii lumii. În timpul zilei, el, împreună cu ceilalţi zei, a creat animalele, păsările etc. Dar el, Daksha, va realiza că a uitat să-şi înmulţească fiii, aşa că va crea Femeia. După multe încercări, el va găsi felul cum să-i înmulţească. Astfel, Daksha, este considerat marele zeu al genezei lumii, dar şi zeu al sexului. Fiii lui, dacii, vor trăi pentru un timp în ţara zeilor, Dacia (ţara lui Daksha), dar o parte din ei o vor părăsi, pentru a popula lumea. Ei nu o vor uita şi se vor întoarce din când în când pe drumul zeilor, în pelerinaj în Dacia, ţara zeilor. Ce ne-a rămas de la ei, veţi întreba? Ne-au rămas localităţi, munţi, văi şi ape cu numele vechilor zei vedici. În primul rând cuvântul Om – expresie monosilabică, exprimând suprema invocare a zeului suprem. În nici un templu vedic nu se începe slujba înainte de a se pronunţa aceastã silabă : Om. La noi acasă, în Dacia, noi ne chemăm oameni şi avem chiar şi un munte Omul. Aparent, muntele păstrează numele Om potrivit credinţei vedice, care afirma că acolo s-ar fi găsit marele sanctuar vedic. Apoi Nagas care reprezintă spiritele rele, un fel de semizei, dragoni a căror descriere se potriveşte cu cea a şarpelui-dragon descoperit la Tomis. Arka este  numele zeului Soarelui la începuturile religiei vedice, înlocuit mai târziu de Mitra, sau de Surya. Mitra, zeul Soarelui este unul dintre cei mai importanţi zei vedici, fiind preluat şi de creştini prin Sfântul Dimitrie, cât şi prin sfânta mitră. Tamaşa era zeul întunericului, al ceţurilor dese de pe pãmânt iar Mocsa era Împărăţia lui Mo, şi chiar Zamolxis  pare să fie derivat tot din acesta. Drahma era zeu al justiţiei şi al principiului dreptăţii iar Cama – zeul iubirii; Bharata sau Bhara-ta este numele eroului carpato-danubian care a condus masele de păstori, cucerind valea mijlocie a Indusului, iar Apa zeiţa apelor binefăcătoare. În sfârşit, Ara sau Arya  era numele ţinutului Carpato-danubian al poporului Arian. Această moştenire a vechilor vedici, carpato-danubieni, arieni, reprezintã cadrul sacru, spaţiul carpatic, care şi după aproape 7000 de ani continuă să păstreze nume misterioase pentru văi, munţi şi sate, păstrate din moşi-strămoşi şi al căror înţeles s-a pierdut în negura timpului. Este oare posibil ca o arie geografică determinată, care poartă nume vedice de zei şi urmele acestor zei, să nu trezească nici un interes pentru istoricii şi arheologii noştri? Oare asta să fie pentru totdeauna soarta poporului nostru: nepăsarea, ştergerea trecutului, uitarea adevăratei lui istorii?

Aşa cum v-am mai spus,  Herodot spunea despre traci: “….după indieni, neamul tracilor este cel mai mare dintre toate popoarele lumii, iar dacă ar avea o singură conducere şi ar fi uniţi în cuget, ei ar fi, după părerea mea, de neînfrânt şi de departe cei mai puternici dintre toate seminţiile pământului.” Tracii poartă multe nume, fiecare după ţinutul în care locuieşte, dar toţi au obiceiuri asemănătoare. Dacă Herodot cunoştea 19 triburi tracice, Strabon a vorbit de 22. Evident, între o atât de mare varietate de triburi, trebuie că au existat şi unele deosebiri religioase, care nu mai pot fi ştiute astăzi. Neamul tracilor a fost măreţ în Antichitate şi vestit atât prin rezistenţa fizică a bărbaţilor, cât şi prin priceperea poporului în general în leacuri ancestrale. Drept dovadă, filozoful Socrate mărturisea că el a învăţat de la un ucenic al lui Zamolxis un descântec dintre acelea  care-i fac pe oameni nemuritori.. Mai târziu, peste secole, Clement Alexandrinul reproşa grecilor cã nu sunt originali în civilizaţia lor şi că aceştia au învăţat de la traci formulele descântecelor pentru însănătoşire: “sanas incantationes a thracibulus accepisti”.

Divinităţile de mai târziu: Marele zeu Gebeleizis era divinitatea supremă a tracilor, fulgerul fiind una dintre armele pe care acesta le folosea. El era reprezentat ca un bărbat chipeş, uneori cu barbă. Gebeleizis provoca tunetele şi fulgerele. În unele reprezentări, acesta apare aşezat pe tron, iar în altele, în chip de călăreţ, având în mâna stângă un arc; totodată un şarpe coboară spre capul calului. Mai este însoţit şi de un vultur cu corn. Vulturul ţine în cioc un peşte atunci când simbolizează singur divinitatea amintită, iar în gheare are un iepure. Acest zeu este stăpânul cerului şi al pământului, patronul aristocraţiei militare; el ar putea avea însă atribute uraniene, solare. Zeul cel mare, Gebeleizis, mai este cunoscut şi sub numele de cavalerul trac Derzelas sau Derzis deşi alţii consideră cavalerul trac ca o apariţie mai târzie, un erou şi nu un zeu. Alteori, zeul apare în ipostază  de călăreţ luptător, însoţit de un câine;  el poartă o lance pe care o aruncă asupra unui porc mistreţ din fuga calului. Când nu este în ipostaza de luptător ori vânător el are trăsăturile unui călăreţ paşnic purtând în mână o torţă ori un corn al abundenţei. Îl vom întâlni mai târziu în lumea antică la macedoneni (călăreţul macedonean), iar în mitologia greacã sub numele de Zeus. Din Tracia, cultul lui Gebeleizis avea să pătrundă în Asia Mică prin secolul VII î.Hr., unde a fost asimilat de către armeni, devenind divinitatea naţională a acestora, Vahagn sau zeul războiului, vestit pentru curajul cu care omora dragonii. Vahagn era asociat cu trăsnetele şi fulgerele, fiind reprezentat ca un bărbat cu părul şi barba din flăcări, iar ochii lui erau ca doi sori. În sfârşit, Gebeleizis, sau cavalerul trac care se regăseşte în mitologia altor popoare ca Zeus sau Vanagh, a fost asimilat de cãtre creştini, aşa mcum vă spunta şi mai devreme, drept… Sfântul Gheorghe! Carolus Lundius, preşedintele Academiei de ştiinte din Suedia, la 1687 ni-l citeazã pe Herodot: ”Nemuritorii ,aşa cum se socoteau geto-dacii, acţionează în felul următor: ei nu credeau despre ei că mor, ci că acela decedat se duce la Zamolxis pe care oamenii acestui neam îl socoteau acelaşi cu Gebeleizis.. El era considerat dătător de odihnă, iar o dată ajuns la el, ei, morţii, vor trăi la egalitate cu Zeul, în tihnă şi linişte, fiind departe de tulburările celor invidioşi”. Şi dacă lucrurile stau aşa, se întreabă acelaşi Carolus Lundius, nu pot înţelege cum de s-a ajuns la ideea că trebuie citit nu Gebeleizis, ci Geblietzen, aceasta desemnând pe Jupiter tunătorul. Divinitatea supremã bărbătească a geto-dacilor, Gebeleizis, cunoscut mai târziu la tracii sub-dunăreni sub numele, probabil grecizat, de Zbelsurdos, are o replică feminină, şi anume pe Marea Zeiţă Bendis Gebeleizis sau Nebeleizis. La Costeşti, în Munţii Orăştiei a fost descoperit un cap al zeiţei, iar la Sarmizegetusa săpăturile au scos la iveală un medalion de lut ars  de 10 centimetri în diametru şi un centimetru şi jumătate grosime, având un bust al zeiţei cu tolba de săgeţi pe umăr; de asemenea, la Piatra Roşie s-a descoperit bustul ei din bronz, înalt de peste 14 centimetri şi lat de 13 centimetri. În afară de marele zeu Gebeleizis şi de marea zeiţă Bendis, tracii au mai avut-o şi pe Hestia, o zeitate a focului şi vetrei, păzitoare a casei, în cinstea căreia casele tracilor se construiau dreptunghiulare, cu pereţii de piatră sau de lemn, podeaua din pământ bătătorit şi acoperişul .în două ape, făcut din ţigle roşii. Dar despre Hestia v-am mai vorbit. Nu departe de Tărtăria, în zona Crişurilor, au fost scoase la luminã şi urmele primelor locuinţe de suprafaţă datând din mileniul V î.Hr., deci cu o vechime de 7000 de ani! Aceste tipuri de locuinţe, care se vor rãspândi apoi în toată lumea, erau, se pare, rezultatul unui cult închinat acestei zeiţe, pereţii având la început rolul de a proteja spaţiul sacru în mijlocul căruia se întreţinea focul aprins în vatră. Mileniul IV î.Hr. nu a fost chiar unul norocos pentru noi, ne spun specialiştii, referindu-se la prăbuşirea punţii continentale ce lega Europa de Asia Mică, sub apele Mediteranei, făcând loc unei mări noi, Marea Tracică numită apoi Marea Egee, generând şi o mulţime de insule mai mari sau mai mici. Datorită existenţei acestei punţi terestre de legătură, atât istoricii greci, cât şi alţii moderni au admis posibilitatea deplasării populaţiei trace din zona carpato-dunăreană, spre sudul Peninsulei Balcanice şi de acolo, în Asia Mică, în unele regiuni din jurul Mediteranei Răsăritene: Bytinia, Misia, Frigia, Troada, Lidia, etc. Citeam, nu de mult, în .National Geographic, despre oamenii din Balcani care, cu mii de ani înainte ca Moise sã fi păşit pe Pământul Sfânt, în vârful Peninsulei Sinai, începeau mineritul cuprului, producând topoare etc. După cum se ştie, soarta acestor populaţii a fost diferită: unele s-au rătăcit. printre alte seminţii şi s-au pierdut. cu totul în marea groapă a istoriei care se cheamã .uitarea, cum sunt hitiţii, de exemplu. Alţii au dispărut la mari distanţe, cum este cazul troienilor, supravieţuitori despre care o legendã spune că Eneas, tracul i-a călăuzit după Apocalipsul cetăţii Troia până pe valea îngustă a Tibrului, unde aveau sã preia în stăpânire cele şapte coline eterne ale Romei, dându-le apoi nume tracice, latine şi tot o legendă spune cã, între timp, prin spaţiul carpatic a apărut un cioban înţelept, Zamolxis, care urma a prelua de la zeiţa Hestia aşa-numitele “legi frumoase” cunoscute şi sub numele de  “Legi Belagine”. Concluzia lui Carolus Lundius, la care subscriu este că : “Nu încape nici o îndoială că pe vremea lui Zamolxe au existat legi scrise”. Şi uite-aşa, dintr-o dată, din nişte sălbatici doritori să mai aştepte vreo 500 de ani venirea armatelor romane civilizatoare ne redescoperim nici mai mult nici mai puţin  decât nucleul civilizaţiei lumii !

“Legile Belagine” se mai numeau şi legile frumoase, sau legile blajine. Ele reprezentau cele mai elementare cunoştinţe ce trebuia să le posede orice dac, un adevărat cod care cuprindea norme de comportare pentru toţi cetăţenii regatului dac si ele fuseseră alcătuite iniţial de zeiţa Hestia. Zamolxe susţinea că a intrat în legătură cu Hestia, care i-a predat Legile frumoase (Belaginele), după cum Moise le primise, mai târziu, de la Yahve. Zamolxe ca mare preot, a observat că dacii uitaseră sfaturile ce le dăduse Hestia, s-a hotărât să urce la tronul zeiţei şi-a întâlnit-o în cerească strălucire şi neîntrecută frumuseţe, aşa cum era de mii de ani. Atunci Zamolxe a cuvântat : „Zeiţă a cerului , Slujitoare a Soarelui material şi Soarelui ce ţine în mână Cosmosul, legile date de tine au fost uitate. Eu le mai ştiu, dar aş vrea să le scriu chiar aşa cum ni le vei porunci tu!” , „Scrie!” rosti zeiţa şi  marele Preot Zamolxe a scris aceste legi, după care s-a condus Statul dac şi ele s-au răspândit în lumea întreagă. De menţionat este faptul că Legile Dacilor au fost scrise de Zamolxe şi nu au fost predate numai oral . Zamolxe a preluat legile frumoase, după care s-a condus statul Dac, dar tot el a fost şi cel care a făcut trecerea de la matriarhat la patriarhat. Menţionez ca Zamolxe nu este doar un nume de persoană, este o îndeletnicire, o practică, o funcţie, înseamnă mare preot. Deci, printr-un bărbat, printr-un mare preot, s-a facut trecerea de la regina Hestia, care ulterior a fost zeificată, la Zamolxe, adică de la matriarhat la patriarhat. Zalmoxe este Întâiul Iisus Hristos al dacilor şi creatorul obiceiurilor şi tradiţiilor daco-româneşti, iar limba daco-română, cea mai veche limbă europeană este baza celorlalte limbi ale statelor europene.

MOTTO: “Gândurile mari vin din inimă” (Vauvenargues)

Marile mistere ale Antichităţii : orfismul (curent religios, care preconiza dualismul suflet-corp şi credinţa în metepsihoză care susţinea că viaţa ascetică era singura care putea salva puritatea sufletului de impuritatea corpului, considerat temniţă a sufletului), cultul lui Dionisos (cult orgiastic răspandit în întreaga lume veche, promovat de Dionisos, zeul vinului, al viţei de vie şi al beţiei, fiu al lui Zeus şi al muritoarei Semela), sau cultul Cibelei ( născut în jurul zeiţei frigiene Cibele sau Kybele, soţia lui Saturn, considerată mama tuturor zeilor şi adorată într-un cult orgiastic pe muntele Ida din Frigia; ajunsă în Grecia ea a fost identificată cu Rhea, fiind reprezentată conducând o bigă trasă de lei), sunt toate de origine tracă. Platon recunoaşte superioritatea medicinei trace faţă de cea grecească, tracii având în vedere întregul, adică şi partea psihologică, atunci când tratau un bolnav. Cât priveşte arta tracă, tezaurele descoperite la sud şi la nord de Dunăre sunt o mărturie a măiestriei meşteşugarilor daco-traci, a bogăţiei căpeteniilor acestora şi a resurselor materiale oferite de spaţiul carpato-danubiano-pontic.

Din scrierile lui Herodot, “părintele istoriei”, reiese că tracii erau cel mai numeros popor după “indieni” şi numai fărâmiţarea lor într-o puzderie de triburi şi neînţelegerile dintre ele i-au împedicat să devină o mare putere. Tracii de la nord de Munţii Balcani (Hemus) au fost numiţi de către greci geţi, iar de către romani, daci. Strabon afirma că vorbeau aceeaşi limbă. Herodot îi considera pe geţi “cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci” şi au fost, împreună cu tribalii, singurii care s-au opus înaintării spre gurile Dunării a uriaşei armate persane de peste 700000 de oameni condusă de Darius al lui Histaspe, împotriva sciţilor în anul 514 î.Hr. Aceasta este cea mai veche menţiune scrisă despre geţi şi tribali şi presupune existenţa unui stat pe meleagurile noastre încă de acum 2500 de ani. Viaţa publică în Dacia era dinamică. Dacii deveniseră conştienţi de creşterea puterii şi prestigiului lor, înţelegându-şi pe deplin rolul în lumea tracică. După secole de închegare statală, puterea economică crescuse simţitor. Acumularea bogăţiilor era facilitată de modul de viaţă sobru şi cumpătat al dacilor, fără excese risipă şi lux, rezultat din concepţia lor socială şi religioasă. Structura economică realizată avea un aspect omogen, deoarece între clanuri, triburi şi “regate” nu existau vămi sau frontiere.

În structura ei geografică Dacia era legată în mod organic de-a lungul coloanei vertebrale a Carpaţilor, alcătuind o ţară unitară. Nobilii daci, numiţi “tarabostes” sau “pileati”, erau oameni umblaţi şi bine informaţi, cu o cultură manifestată cu precădere pe plan oral. Din rândul lor se alegeau atât regele cât şi sacerdoţii şi în primul rând Marele Preot.  În ceea ce priveşte legislaţia, istoricul Iordanes ne asigură că geţii aveau legi scrise. O lumină nouă asupra folosirii de către daci a scrisului, cu litere majuscule, sau cursive, au adus-o cercetările efectuate la Buridava (Ocniţa, jud. Vâlcea), unde exista un centru religios, politic, militar şi economic, care în vremea împaratului roman Augustus era stăpânit de regele Marc, al carui nume este înscris pe fragmentele găsite aici. Prin această descoperire s-a făcut dovada că dacii cunoşteau alfabetul latin cu mai mult de un secol înainte de cucerirea Daciei de către romani.  În secolul 1 î.Hr. pe teritoriul Daciei ia fiinţă statul geto-dacilor, al carui făuritor este Burebista. Creând o vastă stăpânire (arhe) care ocupa un spaţiu ce se întindea de la Dunărea mijlocie până la Munţii Balcani şi Marea Neagră şi dispunând de o puternică forţă militară, Burebista a desfăşurat o politică activă, purtând războaie victorioase împotriva celţilor din vestul Daciei şi supunând ceăţtile greceşti vest şi nord pontice (Apolonia, Mesembria, Dionysopolis, Callatis, Tomis, Histria, Tyras, Olbia) şi intervenind în războiul dintre Caesar şi Pompei.

Înfrangerea acestuia din urmă a ridicat în faţa statului geto-dac primejdia ofensivei romane pregătite de Caesar. Este perioada când începe o vastă activitate de ridicare a unor puternice centre fortificate, sau de refacere a altora mai vechi, amplasate pe înalţimi, promontorii izolate ori piscuri, cu o bună poziţie strategică, greu accesibile şi utilizând la maximum  configuraţia terenului respectiv. Ne referim astfel, în primul rând la centrul fortificat defensiv din Munţii Orăştiei, care se intinde pe o suprafaţă de circa 200 de kilometri pătraţi, cuprinzând circa 40 de cetăţi  şi organizat într-un sistem de fortificaţii unic în felul său în întreaga Europă, unde regele Burebista a adus arhitecţi şi meşteri greci din oraşele de pe ţărmul Mării Negre. Principalele cetăţi dacice de aici sunt : Sarmizegetusa Regia, (Sarmizegetusa Basileion) – capitala regatului dac amplasată în comuna Orăştioara de Sus, satul Grădiştea de Munte (cunoscută în literatura de specialitate şi sub denumirile de Grădiştea Muncelului), cetatea dacică de la Costeşti – “Cetăţuie” – sat Costeşti, aparţinând aceleaşi comune, Orăştioara de Sus,  ca şi cetatea “Blidaru”, apoi cea de la Luncani – “Piatra Roşie” – sat Luncani, comuna Bosorod, cetatea “Băniţa” – sat Băniţa, comuna suburbană Băniţa din municipiul Petroşani şi  cetatea  “Căpâlna” din satul Căpâlna, comuna Săsciori. Printre acestea se numără şi puternica cetate de pe piscul Blidaru, cu două incinte ocupând o suprafaţă de aproape 6000 metri pătraţi. Ea avea şase masive turnuri exterioare de apărare, poarta de intrare “în şicană”, “cu piedică”, platforme de apărare, un fel de cazemate şi o dublă incintă din blocuri de piatră fasonată. În general, grosimea zidurilor complexului defensiv de aici din Munţii Orăştiei varia între 2 şi 4 metri. La rândul ei, cetatea de la Costeşti era apărată mai întai de un val de pământ larg de 6-8 metri la bază. Creasta valului era întărită cu o palisadă din trunchiuri groase de lemn. În dosul valului urma zidul de piatră, gros de 3 metri şi mai multe bastioane.

În centrul acestui sistem defensiv se află cetatea de la Gradiştea Muncelui, situată la o altitudine de 1200 de metri, care inchidea între zidurile ei o suprafaţă de 3 hectare. Aici era Sarmizegetusa Regia, localitatea de reşedinţă a regilor daci. Zidul de piatră perfect ecarisată al incintei militare, cu mai multe turnuri de aparare, atingea iniţial o înalţime considerabilă, iar unul din turnurile din interiorul cetăţii trebuie să fi avut peste 15 metri. Multe dintre cetăţi aveau şi rolul de centre religioase, fiindcă pe lângă construcţii cu caracter militar, locuinţe, instalaţii de apă, arheologii au scos la lumină vestigiile, de o absolută originalitate, legate de domeniul vieţii religioase a geto-dacilor: sanctuarele. Centrul principal religios al geto-dacilor se află pe Muntele Sfânt Kogaionon (în peştera căruia s-a retras Zamolxe), identificat ipotetic cu Delul Grădiştii, unde se află azi ruinele Sarmizegetusei, capitala statului dac din vremea lui Decebal, când Dacia a cunoscut epoca de maximă dezvoltare economică, politică şi militară. De fapt, încă din vremea lui Burebista statul dac avea un caracter aproape teocratic, în sensul că preoţimea juca un rol deosebit de important, având o mare influenţă morală şi politică în stat. Ocupaţia romană instaurată după cele două războiae daco-romane din 101-102 şi 105-106 d.Hr. a adus modificări importante în viaţa geto-dacilor.

Romanii au adus în Dacia formele de viaţă şi de organizare administrativă proprii civilizaţiei şi culturii lor superioare, astfel că în cei 165 de ani, cât a durat stăpânirea Romei istoria noii provincii s-a împletit strâns cu cea a Imperiului Roman. În epoca romană, Dacia a cunoscut o deosebită dezvoltare economică şi culturală. Au înflorit meşteşugurile, mineritul, agricultura, construcţiile; s-au construit drumuri, iar circulaţia mărfurilor s-a intensificat. S-au dezvoltat artele şi s-a extins folosirea scrisului. Multe din vechile aşezari rurale ale geto-dacilor au devenit oraşe şi târguri, fiind ridicate la rangul de “municipium” sau “colonia”. Vieţuind în strâns contact cu coloniştii romani, dacii s-au romanizat, păstrând tradiţiile civilizaţiei romane superioare, preluând din secolele II – III d.Hr. chiar Creştinismul.

În încheiere, aş dori să subliniez faptul ca în Antichitate, o singură zonă era vestită pe Terra pentru bunăstarea, bogăţia şi fericirea locuitorilor ei şi aceasta era România actuală, considerată “paradisul terestru al acelor vremuri”.

Fragmente din romanul „Codul de la Tărtăria”

MOTTO: “Gândurile mari vin din inimă” (Vauvenargues)

Istoria Românilor începe cu Tracii, dar înaintea lor au fost Pelasgii. Primul om născut pe pământ se numea Pelasg şi era un exemplar deosebit din toate punctele de vedere, care i-a civilizat pe sălbaticii ce existau deja. Geograful grec Pausanias (secolul II d.Hr.) scrie în lucrarea sa “Descrierea Greciei” că : “Pelasg s-a născut din pământul cel negru, pe culmile înalte ale munţilor şi cu el s-a început speţa de oameni muncitori.” Altă personalitate pelasgă a fost Prometeu care era fiul lui Iapet, mamă fiindu-i Geea. Şi el i-a civilizat pe băştinaşi, printre altele învăţându-i să extragă minereuri şi aurul. Pelasgii se aflau şi în Creta cu numele de Dactili. Pelasgii au creat divinităţiile şi cultul lor, dar şi influenţa li s-a extins peste toată Europa. Dodona era centru religios Pelasg unde era adorat Joe. Atena a fost înfiinţată de pelasgi, Macedonia era pelasgă ca şi Illiria. Insula Lemnos era închinată lui Velean. Insula Delos se numise înainte Pelasgia ca şi insula Lesbos. Ionia pe coasta Asiei Mici era pelasgă cu oraşe ca Efes şi Milet. Miletul, de unde erau Thales şi Herateu, făcea comerţ cu Dunărea de jos. Eloii aveau Troia care fusese ridicată de Apolo şi de Neptun. Lidienii, erau şi ei pelasgi veniţi de la Dunăre. Lycaon era fiul lui Pelasg. Rezultă că numele acestui popor, a cărui existenţă nu este contestată de nimeni venea de la marele lor rege numit Pelasg, care a fost o persoană în carne şi oase şi nu un concept. Pelasgii şi populaţiile componente dar cu nume diferite în timp şi spaţiu ca: hiperborei, arimi, ramani, sciţi, geţi, valahi, ocupau o suprafaţă foarte mare a Europei a cărui centru de greutate era spaţiul carpato-danubiano-pontic, spaţiu stabilit de arheologii contemporani pe baza unor probe materiale care nu se găsesc decât în această parte de răsărit a Europei. Confuzia de identitate între pelasgi şi hiperborei fiind cea mai facilă, insist asupra întâietăţii primilor bazându-ne şi pe cronicarul Pindar (secolul V î.Hr.) care în „Olimpicele” sale spune că Hiperboreu era fiul lui Pelasg. Despre hiperborei există multe surse clasice (Diodor Siculus, Pomponius Mela, Pausanias, Pindar, Strabo, etc.) care atestă prezenţa lor la nordul Dunării, ca şi Pelasgii. Precizarea în timp a fenomenului pelasg este mai dificilă întrucât reperul dat de cele două potopuri este foarte labil. În Geneză se arată că primul dintre cei trei fii ai lui Noe a fost Sem. Urmaşii acestuia au fost: Elam, Asur, Arpacşad, Lud şi Aram. Din Arpacşad urmaşii sunt Şelah, Eber, Ioctan şi Peleg, şi aşa mai departe. Ne oprim la acesta din urmă pentru că :„în zilele lui s-a împărţit pământul, cuvântul însuşi însemnând împărţire”. Dar, încă mai mult, Peleg prea seamănă cu Peleaga, vârful de 2509 metri, cel mai înalt al munţilor Retezat şi ne reamintim că Pausanias a scris că Pelasg s-a născut pe culmile înalte ale munţilor. Revenind la Geneză se mai poate adăuga că lui Eber i s-a născut Peleg când avea 34 de ani şi că la rândul lui acesta a devenit tată la 31 de ani fiul său fiind Reu. Peleg a trăit 239 ani, de altfel ca şi Reu. După cronologia tradiţională sau mistică bazată pe mişcarea Soarelui şi a Terrei pe ecliptică, Nostradamus şi Tritheme consideră că: Sem a trăit 600 de ani din care 98 înaintea Potopului, Arpacşad a trăit 438 ani, născându-se în anul 2 după potop (d.P). Şelah a trăit 433 ani, născându-se în anul 37 d.P. Peleg a trăit între anii 101-340 d.P. Reu a trăit între anii 131-370 d.P. Aceeaşi cronologie consideră că de la Adam la Noe s-au scurs 8608 ani, 4304 de la Noe la Abraham, 2152 de la Abraham la Iisus Hristos.

Perioada de la Noe la Abraham de 4304 ani corespunde la două perioade zodiacale în care s-a aflat Omenirea, respectiv în Gemeni şi Taur. După teoria ciclurilor vieţii pe Terra, fiecare din acestea s-a terminat cu mari convulsiuni care conduc la pieirea omenirii respective, cu câteva excepţii căci o continuitate a existat şi va exista. Înaintea ciclului în care ne aflăm acum, omenirea începută de la Adam a fost distrusă prin Foc pe vremea când se trecea din Zodia Scorpionului în Balanţă. Ciclul de viaţă următor a corespuns zodiilor Balanţă, Fecioară, Leu şi Rac şi a fost distrusă prin Apă, respectiv Potop. Fixarea în timp ţinând seama de mersul soarelui pe ecliptică a acestor perioade se poate face ştiind că omenirea se află într-un semn zodiacal timp de 2152 ani. Ciclul în care ne aflăm şi care cuprinde zodiile: Gemeni, Taur, Berbec şi Peşti se va încheia în anul 2137 elementul distrugător fiind la data aceea Aerul. Ţinând seama de cele de mai de sus, înseamnă că începutul actualului ciclu respectiv potpul lui Noe a avut loc pe la anul 6471 î.Hr. şi că deci Pelasg, cel care ne interesează pe noi, a trăit între anii 6370 şi circa 6131 î.Hr., ceea ce nu înseamnă că populaţia care, de atunci s-a numit pelasgi nu era mult mai veche. Astfel pelasgii au construit cel mai mare şi mai puternic imperiu în Europa preistorică, întinzandu-se din pustiurile Saharei până în munţii Norvegiei. Din păcate ei nu au lăsat nimic scris care să le dovedească trecutul măreţ, în afară de pietre şi ruine cu semne ciudate, despre care nimeni nu s-a gândit că ar putea reprezenta ceva. Alergând pe întinsurile Europei, răspândindu-şi cultura şi limba, arienii, pelasgii şi mai târziu  tracii au generat “cultura latină”, căci întotdeauna în spatete unei culturi mari se găseşte o alta, neobservată, uitată, neglijată, ignorată… Departe în lume, foarte departe, pe întinsurile Asiei, tocmai în India, a avut loc o invazie a civilizaţiei ariene în urmă cu 4000-5000 de ani, provocând o adevarată “explozie”, nu numai culturală, dar şi socială. Indienii îşi amintesc şi azi de acei arieni, populaţie albă, care s-a suprapus populaţiei locale negroide şi, din dorinţa “rasistă” de a nu se amesteca fizic cu populaţia locală au creat “castele”, ei reprezentând-o pe cea a “ramanilor” (brahmanilor).Cultura Vedică, considerată până azi cea mai veche din lume, din care îşi trag originea cele caldeiană, egipteană, iudaică şi creştină, care stă la baza întregii civilizaţii a lumii, este considerată ca pornind din spaţiul Carpato-Dunărean şi nu de către români, ci de cei de la mari universităţi ale lumii.De multe ori trebuie să ne uităm la istorie “privind ca în oglinda retrovizoare a automobilului” , căci privind în ea, în spate, te ajută de fapt să mergi inainte, observând efectele unei civilizaţii asupra altora şi descompunând-o cu privirea. Este foarte greu de imaginat căutarea urmelor acelei imense civilizaţii pelasgice în centrul Asiei, dintr-o perioadă preistorică fără literatură scrisă (cel puţin negasită încă), fără anale şi cronici, ci numai cu ce a rămas în “literatura vorbită”, vedică.Când, nu de mult, vorbeam cu un prieten, despre relaţia dintre traci si sanscriţi, el mi-a replicat imediat: “…cu ani în urmă mă aflam în Tibet, într-unul din templele hinduse, acomodându-mă religiei locale şi am fost surprins de asemănarea cuvintelor acestora cu cele româneşti… nimeni în lume, nici un popor nu are cuvântul “Om “. Fondatoarea „teosofiei”, Helena Petrovna Blavatsky (1831-1891), în “Doctrina secretă” – o sinteză a ştiinţei, religiei şi filosofiei, aminteşte despre acei ” arieni puri”, ale căror urme se găsesc peste tot în Europa, urme pe care Dr. Schliemann le scoate la iveală din ruinele Troiei, semne şi simboluri gravate pe pietre, vase şi obiecte, de neînţeles şi ignorate ca atare ori considerate simple ornamente, dar cărora strămoşii noştri le dădeau înţelesuri mistice (legate de acel Arhitect al Universului) pe care le mai găsim încă în culturi izolate, uitate in lume. Călătorind în Orient, acum vreo zece ani, m-am oprit şi în insula Bali din Arhipeleagul Indoneziei, a cărei populaţie hindusă trăia într-o epocă uitată de sute de ani, închinându-se la zei şi zeiţe luate dintr-o lume de poveşti, construind “în disperare” temple ciudat ornamentate şi colorate, cu zvastici desenate pe pietre de hotare şi care, cu superstiţii necunoscute nouă, trăieşte într-o lume spirituală amintindu-ne de cea a vechilor pelasgi, unde un simplu cerc desenat sau săpat în lemn avea o anumită însemnătate, iar dacă-i adăugau un punct, o linie ori o cruce în mijloc îşi schimba cu totul înţelesul.În acest univers difuz de religii uitate, pierdute sau actuale, în care lumea preistorică ne invadează prezentul prin simboluri ciudate, în care-i descoperim pe străbunii noştri, pelasgii arieni, răspândindu-se spre vestul Europei dând naştere la italieni, spanioli, portughezi şi francezi – sau mai departe, în Asia împrăştiind cultura vedică ce renaşte acolo departe ori cutreierând drumurile Asiei Mici, trecând peste Egipt până în Caldeea, creând sacrul şi ocultul în Babilon… uneori ai impresia unui chibrit aprins într-o magazie de praf de puşcă, veche şi uitată, dar care încă poate exploda.Cine au fost aceşti arieni, pelasgi, traci?… În ce colţuri uitate ale lumii vor descoperi arheologii intr-o bună zi trecutul lor simbolistic-spiritual pe care azi îl vedem doar ca reflexii ale unor imagini din oglinzile istorice ale altor popoare, cu care au venit in contact? Urmează ca noi, sau cei ce vor veni după noi să găsească răspunsul.

Este incontestabil că civilizaţiile, ca şi limbile indo-europene au o origine comună, dar în ceea ce priveşte primordialitatea mai există încă multe controverse. Astfel în cultura vedică timpurie exită tradiţia ofrandei focului, “Yajna”, ritual ce a fost privit ca fiind legătura dintre om şi divinitate, şi de asemenea ca un mijloc care duce la eliberare. Astfel, erau cinci feluri de ofrande ale focului, numite Brahmayajna, Devayajna, Pitriyajna, Manushyayajna şi Bhutayajna, ca ofrande ale focului făcute respectiv către Brahma, zei, strămoşi, oameni şi către toate fiinţele. Aceste ofrande ale focului se referă la cele două maniere de ritualuri, ritualul de tip Shrauta făcut de preoţii Vedici în conformitate cu scripturile revelate numite Shruti, sau tipul Grihya (domestic) executat de omul căsătorit, care de multe ori era ajutat de soţie (Patni). Dintre aceste două tipuri de ritualuri, Shrauta era mult mai elaborat, scopurile sale extinzându-se mult peste cele ale unei case de familişti. În cazul ritualului Shrauta, obiectele de uz şi felul cum erau ele folosite, este cu deosebire important. Se acordă cu precădere atenţie felului cum ritualul este executat precum şi felul cum participanţii se comportă în tot timpul execuţiei ritualului. Aria respectivă numită Vedi, este cu minuţiozitate pregătită pentru scopul precis al ritualului aşa cum prevăd scrierile sacre Shruti. Obiectele folosite sunt beţe de lemn (Arani sau Idhma) folosite cu scopul de a aprinde focul sacru prin fricţiune. Alte obiecte folosite sunt bucăţi mai mari de lemn (Samidh) pentru foc, lingura (Shruca sau Agnihotrahavani)  pentru oferta untului limpede, pietrele (Gravan) de presat planta Soma, vasele (Camasa) în care se ţin Soma sau mâncarea pentru ofertă, lista obiectelor folosite fiind întradevăr lungă. În aria Vedi este o zonă mai mică numită Antarvedi, un fel de altar unde se află adâncitura în care va arde focul sacru (Agni) al ofrandelor. Zona Antarvedieste înconjurată de iarbă sacră Kusha care este împrospătată cu apă proaspătă conform regulilor. Ofranda în foc (Agnihoma) este condusă de preoţii Vedici (Ritvija) care vor oferi în foc articolele respective ca hrană (Annahoma) pentru zei, respectiv: lapte, unt limpede (Ghee), cereale, fructe, felurite substanţe, etc. Ritualul de bază de tip Shrauta cere participarea a patru preoţi Vedici, fiecare dintre ei având atribuţii diferite. Ei se numeau Hotri, Adhvaryu, Udgatri şi Brahman (Brahmin), fiecare dintre aceşti preoţi putând avea la nevoie trei ajutoare. Toţi aceşti preoţi Vedici erau preoţi invocatori (cântăreţi). Aşa cum tradiţia menţionează, Hotri era preotul care cânta imnurile din Rig Veda în timpul punerii ofrandelor în foc.  Cu trecerea timpului, ritualul Yajna a evoluat aducând cu aceasta şi o transformare radicală în felul de a-l efectua. Schimbarea esenţială este în legătură cu interiorizarea treptată a ritualului. De la un ritual foarte elaborat executat în exterior, Yajna se concentrează acum către corpul uman ca punct central. Ofranda este făcută de persoana respectivă în corpul propriu, care poseda tot ce este necesar, corespunzător articolelor folosite de ritualul de tip Shrauta. În mod practic eliberarea devine o experienţă de viaţă totală în care cunoaşterea capătă un rol esenţial. Nu este astfel surprinzător că însuşi actul sexual dintre un bărbăt şi o femeie este văzut ca ofrandă, ca o Yoni Yajna. Astfel, partea centrală a corpului femeii este altarul (Antarvedi), părul pubian este iarba sacră Kusha, pielea ei este presa pentru Soma. Labiile organului ei sexual menţin focul din interior”. Astfel că bărbatul este cel care dă ofranda sub forma penetrării sexuale şi ejaculării finale a spermei, act echivalent cu ofranda finală Purnahuti. Femeia în schimb reprezintă în acest caz aria Vedică (Vedi) în care se execută intregul ritual. Este fără doar şi poate ideea sacralizării actului sexual, idee pe care hinduismul o dezvoltă în detalii extensive prin conceptul de “Tantra”. Hinduismul sanctifică astfel viaţa sexuală, care devine o unire sacră. Prin extrapolare, mulţimea tuturor practicilor Yoga într-o formă sau alta, sunt o unire (Yuj) cu divinitatea şi pot fi astfel văzute ca fiind ofrande. Deşi  aceste tradiţii sunt specifice culturii şi civilizaţiei vedice, se pare că acest mit al  “focului sacru” a fost adus tot de către pelasgi, pentru că e normal ca fiecare popor să adauge elemente şi interpretări noi.

Cercetări interesante pe această temă a făcut şi Friedrich Max Müller (1823-1900), filolog şi orientalist german, unul dintre fondatorii religiei comparate şi ai filologiei comparate. Astfel, după studii temeinice la Universitatea din Leipzig şi apoi la Universitatea de la Oxford, Müller considera cultura vedică a Indiei strămoşul culturilor clasice europene, iar limba vedică, sanscrita, cea mai veche dintre limbile indo-europene. El considera cultura vedică a fi „cultura ariană” pe care o plasa în opoziţie cu religiile semitice, iar acest aspect al gândirii sale este asemănător cu ideile de mai târziu ale lui Nietzsche. Din păcate teoriile sale au fost însă răstalmăcite ducând la interpretări rasiste, deşi aşa cum spunea el ”descoperirea moştenirii comune a civilizaţiilor indo-europene era un argument puternic împotriva rasismului”.

Înaintea lui Müller, filologului englez William Jones (1746-1794), în lucrarea sa din 1786, numită „Limba sanscrită” face un strălucit studiu comparativ a trei limbi: Sanscrita, Greaca veche şi Latina, sugerând că cele trei limbi au o rădăcină comună şi semnând astfel actul de naştere al ideii de „limbă indo-europeană”. El spunea că „Limba Sanscrită, oricât ar fi ea de veche, are o structură minunată; e mai desăvârşită decât Greaca, mai bogată decât Latina şi mai rafinată decât amândouă la un loc. Există asemănări atât de evidente în rădăcina verbelor şi a formelor gramaticale încât nimeni nu poate susţine că ele sunt întâmplătoare şi orice filolog examinând cele trei limbi nu poate ajunge decât la o singură concluzie: „toate provin cu siguanţă din acelaşi izvor care probabil nu mai există.”, sau cine ştie, poate că mai există….Jones a analizat ulterior şi alte limbi vechi ca: Persana, Gotica şi Celtica şi concluzia lui a rămas aceeaşi. De aceea s-a acreditat ideea că toate limbile indo-europene provin din sanscrită. Dar asta nu înseamnă că nu există posibilitatea ca acel „izvor comun despre care ne vorbeşte Jones” să fie limba vechilor Pelasgi, sau Traci sau Geto-Daci, iar arienii la care se referea Müller n-ar fi chiar strămoşii noştri pelasgii?

Leibniz spunea că: „Limbile sunt cea mai bună oglindă a spiritului omenesc şi cele mai vechi monumente ale popoarelor” şi demonstrând originile noastre comune, similitudinile de limbă, tradiţii şi obiceiuri ne va fi mai uşor să eliminăm dintre noi barierele care ne separă şi să transformăm Pământul într-un „templu al fraternităţii universale”. În fond de ce atâta ură, violenţă şi răzbunare când ar trebui ca iubirea şi iertarea să ne domine comportamentul?

E adevărat că istoria le-a oferit românilor numeroase încercări şi suferinţe, dar faptul că civilizaţia noastră a fost leagănul tuturor popoarelor şi limbilor lumii pare o idee reconfortantă şi dătătoare de speranţe căci misterul apariţiei civilizaţiei omeneşti ne preocupă pe toţi. Cine suntem şi de unde venim? De ce există pe pământ aşa multe popoare şi limbi dacă oamenii sunt în esenţă, peste tot, aproape la fel. Ce ne aseamănă şi ce ne deosebeşte? Sunt întrebări care îşi caută încă răspunsul.

Şi încă ceva: este foarte important să aflăm cine au fost primii oameni pe Pământ, dar cred că ar trebui să avem grijă ca noi să nu fim ultimii.

Mihai PASTIEA

www.romaniapress.ro/