Lumi uitate – RUDARII

Confundaţi de cele mai multe ori cu ţiganii, deoarece au trăsături fizice asemănătoare, rudarii par să alcătuiască, totuşi, o unitate etnică proprie. Ungurii îi numesc pe rudari „Pharaoh nepek”(poporul lui Faraon), iar în Serbia şi spaţiul ex-iugoslav aceştia sunt cunoscuţi sub numele de karavlahi (vlahi negri). Bătrânii rudari din România cred însă, cu toată convingerea, că nu sunt ţigani, ci „români vechi”, descendenţi din daci 

Mă îndrept spre Voitinel, un sat din comuna Gă­lă­neşti (Suceava), în care a răsărit, mai ales după 1989, un pitoresc „cartier ţi­gă­nesc”. Cătunul e alcătuit aproape în întregime din case de lemn, înconjurate de mici grădini înghesuite unele în altele, o veritabilă forfotă de lumini şi umbre, de sunete şi tăceri unduitoare. Culturi de cartofi şi stive de cherestea coabitează cu gu­noaie şi trandafiri înflo­riţi, ştiuleţi de porumb şi puradei dezbrăcaţi, gâşte toro­pite de soare şi grămezi de chirpici. Dintr-o bucătărie de vară răz­bate, până în uliţă, o voce plină de patos, sus­ţinută de acordu­rile unei viori: „Piţigoiu-i ca ţiga­nul,/ Ca şi el umblă săr­manul”. Deasupra unei gră­dini, patru fluturi albi execută un dans vertical, cu mişcări bruşte, o miraculoasă geome­trie aeriană, cu unghiuri într-o continuă schimbare.

Căutători de aur

Deşi contrucţiile sunt noi, atmosfera locului şi curgerea timpului par a fi întreţesute de o imensă pânză de păianjen, sen­zaţie accentuată şi de mul­ţimea obiectelor vechi, înghesuite prin case şi curţi, dar şi de acea lentezza d’anima, spe­cifică populaţiilor tradiţio­na­le. „Biblioteca ambulantă” a locului, pro­fesorul de istorie pen­sionar Doru Mircea Hriş­­că, povesteşte că printr-un hrisov din 18 august 1427, domnitorul Alexandru cel Bun dă­ruia boierilor Hărman şi Ieţco satul Voitin. Tot în timpul dom­niei aces­tui bărbat ales, care a înscris Su­ceava pe traseul civi­lizaţiei europene a vremii, ţiganii încep să pătrundă şi în Moldova. Mai târziu, după expediţia în Ţara Românească din 1471, Ştefan cel Mare i-a procopsit pe moldoveni cu 17.000 de ţigani robi. Documentele epocii mai arată că acelaşi faimos domnitor cumpără, în 1490, satul Voitinel, cu 500 de zloţi tătăreşti, oferin­du-l Mânăstirii Putna, cu 11 fa­milii de ţigani robi, cu nume pline de savoare ling­vistică: Talpă, Strâmba, Molda, Piciman, Opre, Tam­pa, Şanga ş.a.
Am venit „Cătinel la Voitinel,/ Unde-i satu’ miti­tel,/ Şi voinicu-i frumuşel”, în căutarea rudarilor. Cei mai mulţi repre­zen­tanţi din Ro­mânia ai acestei etnii enig­matice sunt în prezent lingurari, cără­mi­dari sau lă­u­­tari. Până aproa­pe de mijlocul se­colului al XIX-lea, rudarii se numeau aurari şi aparţi­neau cu toţii sta­tu­lui. O­cu­­paţia lor prin­cipală era cu­le­sul aurului din nisipurile auri­fe­re ale Transil­va­niei. În anul 1813, de pildă, „spălătorii de aur” (gold­was­cher) din Ardeal au adus curţii îm­părăteşti din Vie­na venituri impor­tante: 560 kg de aur. În lucrarea sa, „Ţiganii în is­toria României” (1998), Viorel A­chim arată că în Tran­silva­nia aurarii erau organizaţi, între 1747 şi 1837, într-un voievodat propriu, separat de ceilalţi ţigani. Ultimul voievod al ţiganilor din Transilvania a fost Peter Vallon.

Rudar, cu copiii săi, la o biserică

După epuizarea resurselor de nisip aurifer, aceşti stranii alchimişti ai Balcanilor încep să se îndelet­ni­ceas­că, aproape exclusiv, cu lucrul lemnului, dar în anu­mite zone au trecut la confecţionarea de cărămizi şi chirpici. Până în anii ’30 ai secolului al XX-lea, rudarii din România deţineau mono­polul fabricării şi desfa­cerii obiectelor de lemn nece­sare gospodăriei ţără­neşti. Oare câte din cele 15.000 de obiec­te din lemn de la Muzeul Arta Lemnului din Câmpu­lung Mol­do­ve­nesc n-or fi fost rea­lizate de rudari? În afara caru­lui monumental, vechi de 400 de ani, unic chiar şi pen­tru mu­zeele europene, pot fi ad­mi­rate aici mii de piese apar­­ţinând civilizaţiei lemnu­lui: cofe, doniţe, cupe de stâ­nă, lin­guroaie, găleţi de muls, cău­şe, untare, bărbinţe de brân­­ză, bâte ciobă­neşti, unelte de pes­cuit şi albi­nărit, cap­cane, cân­tare, cozi de coasă, zdro­bitoa­re de se­min­ţe, oloi­niţe, scări, şei, vase de ce­re­mo­nie, bal­tage, răz­boaie de ţesut, lăzi de zes­­tre, buciume, viori ş.a. Nişte lacăte imen­­se din lemn, de­nu­mite de ţăranii bu­co­vi­neni „za­ruri”, mă fac să meditez la tainicele le­gă­turi din­tre închidere şi des­tin, în­tâmplare şi for­ţa locului ce ne-a fost hă­răzit.

Maeştrii lemnului

După asfinţitul soare­lui, ajung în ograda unui renu­mit meşter lingurar din Voitinel, Nichifor Scrip­cariuc „a lui Crisaft şi Ana”. Deşi are 76 de ani, îl gă­sim la lucru, în atelierul său din şură, vechi de peste 100 de ani. Piesa cea mai importantă este un strung moş­tenit de la părinţi, numai bun de expus într-un muzeu, fiind fa­bricat, probabil, la sfârşitul secolului al XIX-lea. În în­căperea alăturată îmi arată scăunoaia, un fel de men­ghină specială, în care se strânge obiectul de lemn pentru a fi tăiat cu cuţitoaia (o lamă de cuţit cu două mânere). În jur atârnă sute de unelte mai mici: securi de croit, cuţite, scoabe, tesle, scule pentru sculptat lem­nul etc., toate purtând muşcătura incon­fundabilă a vremii…
În ciuda vârstei înaintate, Moş Nichifor e un bărbat încă falnic şi ager, luminos la chipul de culoarea smir­da­rilor înfloriţi, cu barba şi pletele ţâşnind în aer ca niş­te sârme albe. În tinereţe nu şi-a dezminţit numele de Scripcariuc, deoarece a cântat „abitir la scripcă şi la dobă”. De peste jumătate de secol lucrează în lemn de tei, plop, paltin şi salcie cele mai variate obiecte ne­ce­sare unei gospodării: linguri simple sau sculptate artis­tic, polonice de bucătărie şi de stână, sucitoare, fuse, scă­fiţe, bătălăi, cupe de muls oile, pahare, ciocane, culi­şere etc.
Rudarii din Bucovina, spre deosebire de cei din sudul ţării, şi-au pierdut conştiinţa propriei identităţi. Moş Nichifor nu ştia că este rudar, dar din discuţia noastră au ieşit la lumină toate elementele care-l deo­sebeau de ţigani. În primul rând, rudarii nu cunosc lim­ba romanes: „Noi suntem de baştină, aici ni s-a tăiat buricul. Nu ştim ţigăneşte. Tot neamul lingu­ra­rilor nu ştie ţigăneşte. Da, cred că nu suntem ţigani”. În al doi­lea rând, sunt sedentari şi, în general, preferă să-şi înalţe casele cât mai aproape de munţi, la margi­nea pădurii: „Suntem statornici în toată ţara. Neamul nos­tru s-a lipit, ca un mâţ, de locurile mărginaşe din apro­pierea pădurilor”, continuă bătrânul. În cel de-al trei­lea rând, rudarii sunt, de obicei, oameni paşnici şi blânzi, muncitori şi corecţi, care iubesc adevărul: „Mie mi-a plăcut ade­vărul. Am fost cu cinstea şi cu munca. Dacă eşti cu dreptul, mergi la cel mai mare împărat, în timp ce şătrarii s-au unit cu furatul. Am trăit ca unul ce are «liciul» (liceul), deşi nu am fost la şcoală”. Din cei 10 copii ai săi, doar Neculai, acum în vârstă de 30 de ani, i-a învăţat meşteşugul, dar nici acesta nu-l prac­tică frecvent şi cu tragere de inimă. Cei peste 50 de ani de comunism şi postcomunism au modificat până şi profilul moral al ultimelor generaţii de rudari: „Eu am fost un producător. O minută nu am pierdut-o degea­ba, dar copiii şi nepoţii m-au lăsat desculţ, mi-au luat şi pantofii din picioare. De la mic la mare, toţi copiii m-au prădat”, îşi varsă amarul Moş Nichifor.

Povestitori de basme şi căluşari

În pieţele din Suceava, poate fi întâlnit adeseori un rudar cu obiecte din lemn de vânzare, originar din Mun­­tenia. Este Ştefan Sandu, din comuna Niculeşti, judeţul Dâmboviţa. Spre deosebire de Moş Nichifor, el are viziunea exactă a etniei din care face parte: „Nouă ne zice rudari şi ne-mpuşcă nevinovaţi. Tot ce vreţi fa­cem din lemn. Din studiile pe care le-am făcut per­so­nal, după ce am absolvit liceul economic la Bu­cureşti, noi nici nu ne-am prea considera aşa ţi­gani-ţigani. Rudarii sunt oameni mult mai civilizaţi decât românii, prin bunul simţ şi aspectul lor. Nu sunt scan­dalagii sau criminali. Mai fură şi ei un lemn din pă­dure, pentru confecţionarea lingurilor, pentru că altfel ar fi prea scumpe la vânzare”.
Necunoaşterea limbii romanes de către rudari se confirmă: „Nu vorbesc limba romanes. Nu a existat la noi în sat niciun strămoş care să vorbească ţigăneşte. M-a înjurat odată un ţigan o zi întreagă şi eu n-am ştiut că mă înjură. Ţiganii ne privesc cu sfidare, consi­de­rând că suntem proşti, fiindcă muncim. Ei se întrea­bă ce fel de ţigan sunt dacă nu vând şi eu ceva mai de valoare şi nu ştiu nici ţigăneşte”.
Ştefan Sandu face din lemn de tei, cu o mare dex­teritate, linguri, scăfiţe, sucitoare şi făcăleţe, iar din lemn de fag de esenţă tare tot felul de umeraşe, cârlige de rufe, cuţite de vinete, ciocane, site, curse de şoareci etc. „Am putea face lucruri mult mai de artă şi mai fru­moa­se, dar sunt prost plătite. Ne costă foarte mult transportul pe CFR. Plătesc peste 3 milioane de lei pentru 300-400 kg de marfă.”
Obiectele se vând la piaţă, „la mica înţelegere”, cele mai multe nu depăşesc câţiva lei bucata. În satele din Mun­tenia, se mai păstrează anumite tradiţii rudă­reşti. Mai ales în sud, rudarii sunt mari povestitori de basme şi se numără printre cei mai buni căluşari. Sunt fas­cinaţi de sărbătoarea Rusaliilor, iar nucul este consi­derat un copac vrăjit de iele: „Să nu dormi sub nuc, că te ia din Rusalii”. Femeile lor, curate la trup şi la suflet, nu practică

Rudăriţe la muncă, într-o gospodărie ţărănească

ghicitul şi vrăjitoria. Pentru neamul încă puţin desci­frat al rudarilor, „vârtutea” e un cuvânt fundamental. Vârtutea de a fi. Vârtutea de a continua să cauţi aurul, până şi în fibrele cele mai intime ale lemnului, ale ma­teriei. Vârtutea de a face să strălu­cească aurul filosofal, în forme din lemn, de o incon­testabilă valoare artistică.
Încerc să ies treptat dintr-o lume plină de poezia frus­tă a vieţii, în care litera scrisă nu prea are acces. Leacuri vrăjitoreşti, dragoste arzătoare şi suferinţă, des­­cân­tece şi bocete, dansuri dezlănţuite, credinţe stră­vechi, o lume în sine, plină de magie şi farmec. „Că­tinel la Voitinel,/ Unde-i satu’ mititel,/ Şi voinicu-i fru­muşel”.

CONSTANTIN SEVERIN

http://www.formula-as.ro/