Când am citit pentru prima dată povestea epicei întreceri pentru atingerea Polului Sud dintre Roald Amundsen și Robert Falcon Scott, nu aveam mai mult de zece ani. Am fost profund impresionat de eșecul britanicului dar, mai ales, de moartea sa și de emoționantele scrisori lăsate de el în ultimele clipe de viață familiei și poporului englez. Am văzut atunci cursa către pol ca pe o întrecere între doi giganți, o întrecere în care miza era mai importantă chiar decât viața și în care dezamăgirea înfrângerii l-ar fi ucis fie pe unul, fie pe celălalt. Probabil că nu degeaba i se mai spune acelei perioade și Epoca Eroică a Antarcticii. Și totuși, Amundsen și Scott nu au fost singurii care au pășit atunci pe tărâmul înghețat al sudului. Alături de ei intrase în competiție și un alt treilea personaj. Un erou pe care istoria, dar mai ales un destin nedrept, au ales să îl înghită și să îl facă uitat pentru cei mai mulți dintre noi. Un om cu adevărat invizibil… japonezul Nobu Shirase.
de Adrian Nicolae
Pentru câteva săptămâni, într-un agitat început de secol XX, ochii întregii lumi au fost ațintiți spre Antarctica, pe atunci ultimul continent necucerit al Terrei. În joc erau orgolii imense, naționale sau personale, nici nu mai contează, și un entuziasm al publicului la nivel mondial pe care l-aș putea compara doar cu cel generat, după mai bine de jumătate de secol, de misiunea spațială Apollo 11 în drumul său către Lună. Se anunța, dincolo de toate mândriile naționaliste, o nouă victorie a oamenilor asupra unei naturi ce părea intangibilă.
Britanicul Robert Falcon Scott, ofițer în Marina Regală Britanică, își anunțase intenția de a arbora drapelul britanic la Polul Sud și, totodată, de a fi primul om care atinge și realizează cercetări științifice în acest izolat loc de pe Terra. Înaintea sa cu doar doi ani, în 1909, un alt explorator britanic, Sir Ernest Henry Shackleton, ajunsese la doar 190 de kilometri de pol, și puțini își imaginau că nu Marea Britanie va fi cea care va face pasul decisiv către Polul Sud.
Robert Falcon Scott
Sir Ernest Henry Shackleton
Printre sceptici, dacă îi putem numi astfel, s-a numărat și norvegianul Roald Engelbregt Gravning Amundsen, un veteran al explorărilor polare (participant, printre altele, alături de belgianul Adrien de Gerlache și românul Emil Racoviță, la expediția antarctică dintre 1897 -1899, pe nava Belgica). Amundsen răspunsese anunțului lui Scott într-un mod sec și provocator. Nu făcea niciun secret din faptul că nu avea nici cea mai mică intenție de a întreprinde o misiune științifică la pol. Pur și simplu, își dorea numai să fie primul care atinge acest obiectiv. Ceea ce a urmat este istorie. Amundsen a atins Polul Sud cu doar 33 de zile înaintea lui Scott, cel care, pradă deziluziei eșecului, avea să piară, împreună cu toți membrii expediției, la numai 38 de kilometri de nava care urma să îi transporte înapoi către casă. Dar câți știu oare că Amundsen și Scott au fost la un pas, un pas dictat doar de destin, de a trăi surpriza vieții lor și de a descoperi la Polul Sud drapelul nipon?
Roald Amundsen
În povestea cuceririi Antarcticii, Nobu Shirase cu greu este cunoscut în afara țării sale (Shirase este recunoscut în Japonia, deși discutabil, drept cel mai mare explorator nipon din istorie ). Nici nu este de mirare, dacă ne gândim că de abia în octombrie 2010 a fost realizată prima sa biografie în limba engleză, accesibilă publicului larg. Născut în 1861, Nobu Shirase a îmbrățișat cariera armelor, devenind locotenent în armata niponă, grad cu care a și fost trecut în rezervă. Prima și singura sa expediție până la cea din Antarctica a avut loc în anul 1893, în Insulele Kurile, moment în care Shirase a fost convins că își poate îndeplini visul din copilărie, acela de a deveni explorator și de a atinge cel puțin unul dintre polii planetei. Fără niciun pic de experiență în astfel de misiuni și fără a ști cum trebuie să se pregătească, mânat însă de acea dârzenie specifică samurailor (Nobu Shirase era descendentul unei familii de samurai cu o vechime de cel puțin trei secole), necunoscutul locotenent nipon și-a creat propriul program de antrenament. Refuza să își încălzească locuința pe timpul iernii, evita hainele groase și nu consuma niciodată hrană sau băuturi calde. Nu a fumat niciodată și nici nu a consumat alcool. În același timp, își călea organismul prin exerciții fizice și epuizante sesiuni zilnice de alergări. Scopul său era acela de a ajunge la Polul Nord. În 1909 însă, americanul Robert Peary anunțase (în mod eronat) că a atins polul arctic, așa că, asemenea lui Amundsen, Shirase și-a îndreptat atenția către singurul punct neatins al Pământului, Polul Sud. Conștient că este vorba de o cursă contra cronometru, el a cerut o audiență oficialilor Dietei Imperiale Japoneze, audiență în care, în ianuarie 1910, Shirase declara mândru: „În maxim trei ani, voi arbora drapelul național la Polul Sud”. Surpriză, însă! Pentru membrii dietei însă nu s-a ridicat niciun moment problema modului în care el ar fi putut realiza acest deziderat ci, mult mai simplu, de ce.
Nobu Shirase
Atunci când se născuse Shirase, în Japonia încă era în vigoare legea care impunea pedeapsa cu moartea pentru oricine ar fi încercat să iasă în afara granițelor țării, astfel că propunerea ofițerului nipon, deși într-un stat aflat în plin proces de modernizare, părea o curată nebunie (n.r. – Japonia și-a deschis granițele în 1868). Câteva luni mai târziu, Nobu Shirase nu reușise decât să devină un subiect de pamflet în presa japoneză, și asta în ciuda faptului că mascase scopul expediției într-unul științific. Nici guvernanții, nici publicul, nici presa și nici măcar oamenii de știință nu și-au arătat apetitul pentru o atare aventură. Susținătorii lui erau extrem de puțini și incapabili sp se facă auziți. Dar când totul părea pierdut, salvarea sa a venit de acolo de unde se aștepta mai puțin. Shigenobu Okuma, fostul premier nipon, declara în presa vremii, în mod surprinzător, că este gata să susțină financiar întreaga expediției. Era în mod evident o afirmație cu iz politic, Okuma fiind genul de politician intrat într-un con de umbră, care dorește să se reafirme cu orice preț în ochii electoratului iar susținerea unui proiect de genul celui propus de Shirase era o veritabilă mină de aur. Pentru ofițerul japonez, astfel de aspecte contau însă mai puțin. Avea o șansă să își împlinească visul și asta era tot ceea ce conta.
Problemele au apărut încă de la început. Okuma, în ciuda declarațiilor pompoase, nu i-a oferit bani decât atât cât să cumpere și să echipeze o goeletă de mici dimensiuni. Cu cei 30 de metri lungime și 200 de tone greutate, goeleta botezată Kainan Maru (Pionierul Sudului) nu măsura decât jumătate din nava Fram a norvegianului Amundsen și o treime din Terra Nova, vasul britanicului Robert Scott. În fapt, Kainan Maru a rămas până în prezent cea mai mică ambarcațiune care a navigat vreodată spre Antarctica. Echipamentul pe care Nobu Shirase și-a permis să îl achiziționeze era și el unul rudimentar, iar proviziile, constând în mare parte din orez, prune, fasole și pește uscat, nici măcar nu se comparau cu hrana folosită de exploratorii europeni sau americani pentru astfel de expediții (Atât Amundsen, cât și Scott, foloseau un concentrat cu specific amerindian, bogat în proteine, alcătuit din grăsime, măduvă osoasă, carne roșie uscată și fructe de pădure).
Părea că nu vor supraviețui nici măcar o săptămână în condițiile severe din Antarctica, dar Shirase, cel care între timp convinsese un obscur om de știință să i se alăture, pe Takeda Terutaro, era convins să își încerce norocul. Astfel, la sfârșitul lunii noiembrie 1910, cu aproape un an întârziere față de data pe care și-o propusese Shirase, Kainan Maru ridica ancora, cu un echipaj alcătuit din 27 de oameni, alături de 28 de câini siberieni, pentru care fuseseră aduși special doi crescători Ainu (n.r. – populație bizară din nordul Japoniei). „Vom atinge Antarctica în luna februarie, în timpul verii sudice, apoi ne vom petrece iarna printre ghețuri adunând cât mai multe date științifice, înainte ca , pe 15 septembrie 1911, dată la care iarna sudică se încheie, să începem marșul către Polul Sud. Vom străbate mai bine de 1.400 de kilometri pe durata a 155 de zile, iar întoarcerea va fi cel mai târziu în februarie 1912”, afirma Nobu Shirase în fața celor care veniseră să îi conducă în momentul plecării, trei studenți și câțiva reprezentanți ai presei. Fără să știe, luase deja un avans în fața lui Scott și a lui Amundsen.
Cursa către Polul Sud
Lucrurile au mers prost încă de la început pentru Nobu Shirase și echipajul de pe Kainan Maru. Întârzierea provocată de strângerea fondurilor și furtunile care păreau să nu se mai oprească au făcut ca luna februarie, dată la care el spera să atingă Antarctica, să îl găsească de abia pe țărmul Noii Zeelande. În momentul în care au acostat în portul Wellington, spectacolul a fost unul bizar. Presa neo-zeelandeză nu s-a mai oprit din calificative defăimătoare, susținând că un echipaj de gorile și-a propus să meargă cu barca până la Polul Sud. Și ce mai barcă!? Ar fi rezistat ea măcar până în apropierea Antarcticii înainte de a fi sfărâmată de ghețuri? Săniile ușoare de bambus, singura hartă a Antarcticii de la bord, o copie după o hartă europeană realizată la sfărșitul secolului al XIX-lea, echipamentul impropriu și faptul că mai bine de jumătate dintre câini muriseră deja pe mare întregeau un tablou trist pentru expediția niponă. În plus, ca și cum nu era de ajuns, publicul neo-zeelandez, care luase mot-a-mot declarațiile din jurnalele vremii, se adunase ca la circ să vadă temerarele gorile.
Pentru Shirase însă cea mai mare provocare nu o constituia imaginea din presă ci timpul. Antarctica putea fi atinsă doar în ianuarie sau februarie, pe durata a câteva săptămâni. Deja, în luna martie, orice vas ar fi riscat să rămână prins între ghețari, iar el se afla deja în mare întârziere. O altă furtună l-a oprit în Weelington pentru încă patru zile, înainte de a ridica din nou ancora cu destinația Antarctica. După aproape o lună, o lună în care Kainun Maru a avut de înfruntat numeroase furtuni și valuri mai mari decât văzuse căpitanul vasului vreodată, expediția niponă ajungea în Marea Ross, în apropierea de Munții Amiralității. Erau pe țărmul antarctic înaintea tuturor, dar era prea târziu pentru ei. Gheața începuse să se adune iar Kainan Maru risca să rămână captivă asemenea navei Belgica. O experiență căreia, cu siguranță, japonezii nu i-ar fi supraviețuit. A fost o decizie dureroasă pentru Nobu Shirase, dar necesară pentru a salva viața membrilor echipajului, aceea de a se întoarce și a de a naviga către Australia, acolo unde urmau să aștepte încă șase luni.
Sosirea în Sydney a fost una extrem de bizară. Nimeni nu se bucura de sosirea japonezilor și absolut toată lumea îi privea ca pe niște spioni. Trebuie adăugat că în acea perioadă, Japonia își atrăsese mulți dușmani în urma victoriilor din campaniile militare împotriva Chinei sau ale Rusiei, iar sentimentele anti-japoneze se aflau la cote maxime. Cine ar fi crezut că ei vroiau cu adevărat să cucerească polul cu asemenea ambarcațiune și cu un atare echipament? Mai degrabă, susținea presa australiană, Japonia caută noi locuri pentru pescuit și vânătoarea de balene sau, mai rău, Shirase și ai lui au fost trimiși în misiune pentru a spiona sistemul defensiv al Australiei. Siliți să rămână pe navă, japonezii au găsit un singur aliat în persoana cercetătorului Tannatt Edgeworth David, un savant care, cu doar un an înainte participase la Expediția Nimrod, atingând Polul Sud magnetic. Tannatt David a convins atunci un proprietar de terenuri să găzduiască echipa japoneză, deși acesta acceptase într-un final ca niponii să locuiască doar în corturile pe care trebuiau să le folosească în Antarctica. Au fost șase luni dureroase pentru Nobu Shirase și ceilalți membri ai expediției, cu atât mai mult cu cât au fost nevoiți să trăiască asemenea unor cerșetori. Kainan Maru ridicase ancora cu puțini dintre marinari pentru a se reaproviziona în Japonia, iar echipajul rămas în Australia trăia exclusiv din resursele proprii și din ceea ce Tannatt David își permitea să le aducă. Între timp, Shirase aflase că atât Amundsen cât și Robert Scott i-o luaseră înainte. Pierduse cursa pentru Polul Sud dar încă nu era decis să renunțe. În fond, putea încă să exploreze ținuturi necunoscute și să întreprindă o misiune științifică.
Kainan Maru a ridicat iarăși pânzele la 19 noiembrie 1911, iar pe 21 decembrie vasul traversase Cercul Antarctic. Două săptămâni mai târziu, Shirase atingea din nou Munții Amiralității și naviga spre est, spre calota glaciară Ross, locul în care se afla tabăra lui Amundsen. Pentru norvegienii campați acolo, imaginea vasului japonez a fost una ilară dar privită cu foarte mult respect. Știau ce înseamnă o expediție polară iar curajul niponilor era demn de toată lauda. Întâlnirea a fost una istorică, cele două tabere schimbând informații și date cu privire la proiectele proprii. Din nefericire pentru Nobu Shirase, echipajul norvegian îl aștepta deja pe Roald Amundsen să sosească. Polul fusese cucerit. Dezamăgiți, japonezii au acostat pe țărmul peninsulei Eduard al VII-lea, acolo unde Shirase, împreună cu Takeda și doi crescători de câini Ainu au pornit în cursa către Pol. Doi membri ai echipajul fuseseră debarcați pe calota glaciară Ross pentru a efectua măsurători meteorologice, în timp ce alți șapte au misiunea de a explora peninsula Eduard al VII-lea.
Conform jurnalului lui Nobu Shirase, grupul de numai patru oameni a pornit la drum în data de 20 ianuarie 1912. Pentru aproape o săptămâna, neobișnuita echipă a înfruntat o furtună după alta, vremea arătându-se neobișnuit de dură pentru acea perioadă. Cei mai mulți dintre câini nu au rezistat temperaturilor extreme iar Shirase și camarazii săi s-au văzut nevoiți să rămână în corturi pentru o altă săptămână. Parcuseseră 250 de kilometri după calculele lui Takeda atingând longitudinea de 80 de grade și 5 minute sud, un record pentru o expediție din afara Europei. Nu mai aveau provizii decât pentru 20 de zile, astfel că întoarcerea era singura soluție. La 3 februarie 1912, Kainan Maru ridica pânzele cu destinația Tokyo. Toți membrii echipajului erau în viață, iar primirea a fost una triumfală. Dacă plecaseră acompaniați de doar trei studenți, la sosire în portul din Tokyo îi aștepta o mulțime de mii de oameni.
Omul invizibil
„Nobu Shirase a fost o victimă a birocrației, a lipsei de înțelegere,a politicii și a timpului”, susține Ben McInnes, profesor la Universitatea New England din Australia. „Dacă ar fi convins guvernul nipon și dacă ar fi câștigat suportul acestuia, cu siguranță că ar fi ajuns în același timp, dacă nu chiar înainte, cu expedițiile lui Amundsen și Scott. A fost un erou în afara timpului lui”.
Primit ca un erou național, Nobu Shirase a fost uitat extrem de repede de compatrioții săi. Începea primul război mondial și nimeni nu mai avea timp pentru eroi de genul lui. Okuma își pierduse interesul pentru Shirase, mai ales că planurile sale electorale nu fuseseră încununate de succes. Cu datorii uriașe pe care trebuia să le înapoieze creditorilor săi, printre care și Okuma Shigenobu, Shirase și-a vândut jurnalul expediției din Atarctica, memoriile și fotografiile realizate în cursa către Polul Sud. A acceptat chiar să joace propriul rol într-un film, dar nimeni nu mai era interesat de aventura lui. Magia filmelor cu ninja cuprinsese atât Japonia cât și Occidentul. A murit în 1946, la limita sărăciei, uitat de toți, încă încercând să achite de unul singur costurile expediției. Povestea sa a rămas necunoscută în Occident până în anul 1933, atunci când a fost publicată în limba engleză povestea cuceririi Polului Sud. Chiar și așa, expediția japoneză nu se regăsește decât într-o notă de subsol, și asta mai mult ca urmare a faptului că a întâlnit echipajul norvegian în drumul său către pol.
Ce realizase? Nu atinsese Polul Sud, dar câți eșuaseră înaintea sa cu echipamente mult mai performante? Nu a contribuit absolut deloc la cercetarea științifică. Dar nici Amundsen nu o făcuse. Datele obținute de Takeda, cercetătorul obscur de la bordul navei Kainan Muru, cu privire la modul în care se formează calotele glaciare, s-au dovedit complet false. Tot Takeda a fost convins că peninsula Eduard al VII-lea este o insulă, înșelându-se amarnic. Și totuși, Nobu Shirase a condus una dintre cele doar patru expediții de la vremea aceea care a atins 80 de grade longitudine sudică. Și asta fără niciun pic de experiență și cu un echipament precar. Mai mult, își adusese toți oamenii teferi înapoi, fapt pe care mulți dintre exploratorii europeni nu l-au reușit.
„Chiar dacă nu au descoperit nici măcar un pisc nou sau nu au cartografiat vreun țărm necunoscut, cu siguranță că ei se numără printre pionierii cucerii Polului Sud. Expediția japoneză a fost, fără doar și poateun efort extraordinar și o dovadă a unei voințe duse la extrem. Nu în ultimul rând, a fost o aventură demnă de scris într-un roman”, concluzionează William Stevenson, profesor la Universitatea Doshisha din Kyoto, Japonia.”
Astăzi, casa lui Shirase din Nikaho a fost transformată în muzeu. Vasul de explorări antartice japonez poartă numele Nobu Shirase iar la Muzeul de Istorie din Sydney se află sabia de samurai a exploratorului japonez, însoțită de o emoționantă scrisoare adresată lui Sir Tannatt Edgeworth David. Deși doborât de sărăcie, Shirase îi oferise savantului australian, în semn de mulțumire pentru sprijinul acordat, propria sa sabie, o moștenire de familie de la începutul anilor 1600, o sabie extrem de valoroasă creată de maestrul Mutsu no Kami Kaneyasu. Biografia sa a fost publicată în premieră în limba engleză, așa cum menționam la începutul acestui articol, de abia în octombrie 2010.
