Procesul de modernizare a Armatei Române cu armament şi tehniocă de luptă,1951-1955 (1)

Lt. col.(r) Dr. Petre Opriş

Tehnică de luptă 1951
Drumul de la Moscova (1951) la Varşovia (1955)

În contextul desfăşurării Războiului Rece în Europa, România a fost stat membru al Organizaţiei Tratatului de la Varşovia – împreună cu URSS, Republica Democrată Germană, Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, Albania şi Bulgaria – în primul rând pentru faptul că autorităţile de la Moscova au considerat că, în felul acela, puteau fi promovate cu succes interesele de superputere ale Uniunii Sovietice. Autorităţile comuniste de la Bucureşti nu s-au opus deloc participării la formarea blocului politico-militar sovietic la începutul anului 1951, la ordinul şi sub îndrumarea lui Iosif Stalin  , chiar dacă erau încălcate atât prevederile articolului 3 din Tratatul de Pace de la Paris, cât şi cele privind clauzele militare, navale şi aeriene ale documentului semnat la 10 februarie 1947 în capitala Franţei de reprezentanţii României. De exemplu, după repunerea în funcţiune, la sfârşitul anilor ’40, a uzinelor de armament dezafectate la sfârşitul celei de-a doua conflagraţii mondiale, autorităţile de la Bucureşti au utilizat în continuare aparate germane de vânătoare „Messerschmitt 109 G-6” şi de bombardament „Heinkel-111” şi au aprobat producerea unor piese de schimb pentru armamentul şi tehnica de luptă de concepţie germană din înzestrarea Armatei Române, în scopul prelungirii duratei de utilizare a acestora. Apoi, în conformitate cu planul Marelui Stat Major sovietic, autorităţile române au fost de acord în ianuarie 1951 să primească 62 de avioane Tu-2, cu care să echipeze o divizie de bombardiere (iulie 1952).

Astfel, s-au încălcat în mod evident prevederile articolului 11 al Tratatului de Pace de la Paris, care stabilea faptul că„România nu va poseda sau dobândi avioane concepute esenţial ca bombardiere cu dispozitive interioare pentru a purta bombe”, precum şi al doilea paragraf al articolului 16, în care se preciza: „Materialul de război de provenienţă sau concepţie germană, în excedent faţă de cel necesar forţelor armate îngăduite prin Tratatul de faţă, va fi pus la dispoziţia celor Trei Guverne (sovietic, britanic şi american – n.n.). România nu va dobândi sau fabrica nici un fel de material de război de provenienţă sau concepţie germană şi nu va folosi sau instrui nici un tehnician, inclusiv personalul de aviaţie militar şi civil, care este sau a fost cetăţean german (subl.n.)” .

Ca urmare a ordinului emis de Iosif Stalin la 9 ianuarie 1951, în cadrul consfătuirii de la Moscova a reprezentanţilor ţărilor de democraţie populară, în România au fost depăşite nivelurile maxime prevăzute la 10 februarie 1947 pentru efectivele armatei române şi a început dezvoltarea accelerată a industriei româneşti de apărare. Astfel, au fost importate utilaje, tehnologie şi licenţe sovietice, în scopul dotării unităţilor Armatei Române cu armament, tehnică de luptă şi muniţii moderne. Încălcarea prevederilor Tratatului de Pace de la Paris de către statul român s-a realizat sub directa îndrumare şi supraveghere a autorităţilor sovietice, iar acţiunile respective au determinat epuizarea rapidă a resurselor materiale şi financiare de care dispunea România. Până în luna martie 1954, în industria românească de apărare s-au investit 952.434.000 lei (echivalent cu aproximativ 75,6 tone de aur fin) şi au fost înregistrate pierderi de 196.706.533 lei (circa 20% din suma investită). În anul 1954 urma să se aloce o sumă echivalentă cu 14,2 tone de aur fin, fără a exista o garanţie în privinţa atingerii într-un viitor previzibil a parametrilor de producţie stabiliţi, în vederea onorării comenzilor suplimentare făcute de Ministerul Forţelor Armate la începutul anului 1951.

În paralel cu procesul de dezvoltare accelerată a industriei naţionale de apărare au avut loc importuri masive de tehnică de luptă. De exemplu, la 26 mai 1951, un tren care transporta din Uniunea Sovietică şase avioane de vânătoare IAK-23 şi un aparat de şcoală IAK-17 UTI a ajuns în gara Ianca (jud. Brăila). Toate aparatele se aflau în containere, în stare demontată şi erau primele avioane cu reacţie din dotarea Diviziei 3 Av.R. (viitoarea Divizie 97 Aviaţie Vânătoare cu Reacţie), comandată de la înfiinţarea sa de locotenent-colonelul Vasile Cosma (31 martie 1951) şi echipată iniţial cu numeroase aparate de şcoală Po-2 şi IAK-11. După transportul containerelor la aerodromul de la Ianca, avioanele au fost montate şi încercate în zbor de specialiştii sovietici, apoi s-a efecutat trecerea piloţilor români pe IAK-ul 23 – sub coordonarea maiorului Vasile Trifan (şef de stat major al marii unităţi), căpitanului Laurian Medvedovici (locţiitor politic), maiorului Emil Ţurcaş (locţiitor tehnic) şi căpitanului Remus Bunea (ajutor al şefului de stat major pentru pregătirea de luptă).

În perioada mai-septembrie 1951, Divizia 3 Av.R. a mai primit în containere 56 de IAK-uri 23 în scopul echipării Regimentelor 11, 12 şi 14 – comandate de locotenenţii-majori Ioan Deac, Ştefan Gheorghiu şi Aurel Răican, numiţi în funcţii la 31 martie 1951. Concomitent, marea unitate sovietică de pe aerodromul de la Ianca a furnizat mai multe avioane IAK-23 regimentelor respective – care aveau bazele la Târgşor (lângă Ploieşti) şi Pipera (lângă Bucureşti, R. 12 şi 14) şi, la sfârşitul lunii iunie 1951, au fost dislocate la Ianca, unde se afla comandamentul diviziei şi un batalion de deservire aerodromuri.

În anul 1952 au fost aduse primele MiG-uri 15 pentru Divizia 66 Av.V.R. – Regimentul 208 Av.V.R. de la Otopeni şi Regimentul 158 Av.V.R. de la Craiova primind cele 62 de aparate livrate din URSS. La sfârşitul aceluiaşi an au ajuns în România şi primele S-102 (varianta cehoslovacă a MiG-ului 15), iar în perioada 1953-1954 s-a continuat importul acestora, în paralel cu primirea în anul 1953 a MiG-ului 15 UTI şi a CS-ului 102 – variantele de dublă comandă ale MiG-ului 15 şi S-ului 102. Urmând întocmai ordinul din 9 ianuarie 1951 al lui Iosif Stalin, autorităţile române au trimis delegaţii speciale în Polonia, Ungaria şi Cehoslovacia, în august 1952, în scopul încheierii unor convenţii militare referitoare la importul masiv de armament, muniţii şi tehnică de luptă din ţările respective, în perioada 1952-1953. De exemplu, Dumitru Coliu a semnat la Varşovia un document referitor la achiziţionarea a cel puţin 30.000 de carabine SKS (model 1945, cal. 7,62 mm, fabricate sub licenţă sovietică în Polonia) şi a unei cantităţi de muniţii de artilerie pentru obuzierele sovietice M-30 (md. 1938, cal. 122 mm) şi tunurile antiaeriene din dotarea Armatei Române. În acelaşi timp, Dumitru Coliu a exprimat interesul pentru cumpărarea a 500 de autocamioane „STAR”.Polonezii au răspuns că autovehiculele respective puteau fi livrate de-abia în anul următor şi tratativele urmau să se desfăşoare separat de cele care au permis încheierea la 23 august 1952 a convenţiei militare dintre cele două state. De remarcat este şi faptul că armata poloneză deţinea echipamente de luptă provenite în primul rând din URSS şi nivelul lor de tehnicitate nu era diferit de ofertele prezentate delegaţiei conduse de Dumitru Coliu. De exemplu, începând din 1945, zeci de avioane bimotoare sovietice Pe-2 FT au intrat în dotarea a trei regimente poloneze de bombardament în picaj, iar opt bombardiere medii Tu-2 S au ajuns în 1949 la Regimentul 7 Bombardament Independent – deşi fabricarea lor în U.R.S.S. încetase în anul precedent. Autorităţile de la Varşovia cunoşteau deja faptul că toate aceste aparate erau uzate moral, dar le-au păstrat în serviciu până în 1954, când a început înlocuirea lor cu avioane bireactoare sovietice Il-28, de bombardament.

O altă delegaţie, în frunte cu generalul Gheorghe Ştefănescu (de la Ministerul Afacerilor Interne) a ajuns în august 1952 la Budapesta şi a încheiat o convenţie privind importul de armament, muniţii şi produse speciale, inclusiv staţii radio, tunuri antiaeriene SZ-60 (cal. 57 mm, md. 1950), 60.000 de carabine SKS şi 400.000 de lovituri de artilerie (din 616.000 solicitate) pentru tunul divizionar sovietic D-44 (cal. 85 mm, md. 1944) şi tancul T 34-85. Jumătate din cantitatea de muniţie se livra în 1953, iar restul în anul următor, în acelaşi timp cu tunurile A.A. S-60 (produse sub licenţă sovietică în Ungaria, sub denumirea SZ-60 şi ghidate de la distanţă prin sistemul de control al focului PUAZO-6).[8]

În Cehoslovacia a fost trimisă o delegaţie condusă de Dumitru Petrescu. După ce s-a întors în ţară, ministrul de Finanţe şi-a declarat dezamăgirea faţă de modul în care a fost primit la Praga, cehoslovacii nefiind pregătiţi pentru scăderea substanţială a preţurilor la produsele dorite de români, până la nivelul celor existente la produsele similare fabricate în U.R.S.S.. Discuţiile s-au concretizat prin semnarea unui simplu protocol, care a permis continuarea tratativelor pentru importarea de armament, tehnică de luptă, muniţii şi utilaje industriale fabricate în Cehoslovacia. Cu acelaşi prilej, Dumitru Petrescu a solicitat 2.000 de mitraliere SG-43 sau SGMT „Goriunov” (cal. 7,62 mm) şi autorităţile de la Praga au oferit 5.000 de bucăţi pentru anul 1952, dorind în acelaşi timp să ştie dacă alte state cumpărau arma respectivă; în caz contrar, fabricarea sa urma să înceteze în anul 1953. Totodată, cehoslovacii au fost de acord cu livrarea de tancuri T 34-85 şi avioane de vânătoare S-102, în perioada noiembrie 1952 – decembrie 1953, probabil pentru că factura finală se achita cu mărfuri şi, parţial, cu o anumită cantitate de aur sau valută, iar românii se grăbeau să îndeplinească ordinul lui Iosif Stalin din ianuarie 1951. Dumitru Petrescu şi-a rezervat însă dreptul de a continua să negocieze deoarece autorităţile de la Praga aveau stabilit un preţ de două ori mai mare pentru un tanc fabricat în Cehoslovacia, comparativ cu cel fixat de Moscova pentru un tanc identic, realizat în Uniunea Sovietică. 

Contractele de cumpărare a armamentului, tehnicii de luptă şi muniţiilor din Polonia şi Ungaria s-au încheiat în octombrie 1952 la Varşovia, respectiv Budapesta. Autorităţile române au dorit ca livrările să înceapă chiar în luna următoare şi aveau stabilite în plan 80-90 milioane de ruble pentru achitarea importurilor speciale provenite din Polonia şi aproximativ 50 milioane de ruble pentru cele din Ungaria.

Problema principală care exista în relaţia României cu autorităţile de la Praga nu era însă rezolvată din cauza insistenţei acestora de a se accepta preţurile lor. La şedinţa din 3 octombrie 1952 a Biroului Politic al C.C. al P.M.R., Miron Constantinescu a menţionat faptul că România urma să primească din Cehoslovacia, în perioada următoare, centrale electrice (de exemplu, şase grupuri energetice pentru termocentrala de la Doiceşti, jud. Dâmboviţa ), produse laminate şi cocs în valoare totală de 140 milioane de ruble şi nu era de acord cu propunerile celor de la Praga privind produsele speciale deoarece, „dacă luăm preţul sovietic, care l-am practicat cu ceilalţi, costul importului este de 200-250 milioane ruble. Dacă luăm preţuri cehe pe care le propun ei, asta reprezintă cel puţin 350 milioane ruble. […] În ceea ce priveşte plata, trebuie să plătim în special cu mărfuri. Cu feroaliaje nu putem, din materii prime (dorite de autorităţile de la Praga . n.n.) putem da mangan şi o să putem chiar da concentrate de mangan şi o parte din aur. […] Anul viitor avem 900 milioane contractate în U.R.S.S., 500 în Cehoslovacia şi celelalte în R.D.G., Ungaria, Polonia, ajungem la [un import de produse normale şi speciale în valoare de – s.n.] 1 milion 600 mii ruble”.

Preşedintele Comitetului de Stat al Planificării a insistat şi pentru înjumătăţirea notei de plată a produselor speciale care urmau să fie trimise în anul 1953 din Cehoslovacia în România, în sensul achitării acestora în doi ani (1953 şi 1954). Ideea respectivă ne dezvăluie limitele financiare atinse de autorităţile de la Bucureşti şi efortul foarte mare la care era supusă economia naţională din cauza ideii exprimate de Iosif Stalin la 9 ianuarie 1951, la Moscova, de a se investi masiv în înarmarea statelor europene din sfera de influenţă sovietică. Constituirea la Moscova, în ianuarie 1951, a unei structuri militare a ţărilor de democraţie populară – intitulată „Comitet de coordonare” şi aflată sub conducerea permanentă a mareşalului Aleksandr M. Vasilevski, ministrul sovietic al Apărării – poate fi considerată un pas major efectuat de Iosif Stalin pentru uniformizarea armatelor statelor comuniste din Europa. Acţiunea respectivă a înlesnit înfiinţarea Organizaţiei Tratatului de la Varşovia (14 mai 1955), iar protocoalele militare sovieto-române încheiate în primele luni ale anului 1955, precum şi schimbările survenite la vârful armatei române cu trei săptămâni înainte de semnarea Tratatului de la Varşovia se înscriu, în opinia noastră, într-un plan general conceput la Kremlin pentru crearea unei structuri politico-militare supranaţionale, utile în primul rând Uniunii Sovietice.


Tehnica de luptă 1955-2
Episodul II: „Aur, nu mai dăm nici o leţcaie!” (Gh. Gheorghiu-Dej)
 
În perioada 1948-1954, autorităţile române au săvârşit foarte multe greşeli de planificare economică din cauza copierii fără discernământ a modelului şi metodelor existente în Uniunea Sovietică. Efectele negative ale măsurilor aplicate în acei ani de către Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu şi Miron Constantinescu, sub îndrumarea şi controlul liderilor de la Moscova, au apărut în toate domeniile de activitate. Cooperativizarea forţată a agriculturii nu a permis creşterea suficientă a producţiei agro-alimentare şi crearea de resurse suplimentare pentru export, iar investiţiile enorme într-o serie de proiecte importante (de exemplu: Canalul Dunăre-Marea Neagră; fortificarea graniţei dintre România şi Iugoslavia şi a părţii de sud a litoralului românesc; dezvoltarea accelerată a industriei de apărare) au agravat dezastrul spre care se îndrepta rapid economia românească. De oare ce Gh. Gheorghiu-Dej şi Emil Bodnăraş au acceptat în mod necondiţionat hotărârea dictată de Iosif Stalin la 9 ianuarie 1951, privind înarmarea rapidă a tuturor statelor europene din sfera de influenţă sovietică, iar investiţiile economice din România nu au produs rezultatele scontate, autorităţile de la Bucureşti au fost nevoite să vândă în străinătate aur românesc pentru a achita o parte din facturile unor importuri speciale. În consecinţă, rezerva de aur a Băncii de Stat a R.P. Române a scăzut dramatic în perioada 1952-1954, cu aproape 160 de tone: de la 209,4 tone de aur – în lingouri şi monede – la finele anului 1951, la 80,1 tone un an mai târziu (72,6 tone în ţară şi 7,5 tone în străinătate), 53 tone la finele anului 1953 (50 tone în ţară şi trei tone în străinătate) şi 49,7 tone la sfârşitul anului 1954 (46,7 tone în ţară şi trei tone în străinătate). Aceste informaţii au fost prezentate de Manea Mănescu lui Nicolae Ceauşescu într-un tabel întocmit la 22 februarie 1966 privind situaţia stocurilor de aur şi argint ale Băncii de Stat a R.P. Române din perioada 1950-1965. Într-un alt izvor istoric, provenit din fosta Uniune Sovietică şi preluat de istoricul român Vasile Buga, se precizează faptul că rezerva respectivă a scăzut cu 84,5 de tone la începutul anilor ’50, de la 139 de tone (1951), la 62 de tone (1 mai 1953), 57,7 tone (iulie 1953) şi 54,5 tone (octombrie 1953).
La rândul său, istoricul Liviu Ţăranu a amintit faptul că importurile foarte mari de tehnică de luptă, în special din U.R.S.S. şi Cehoslovacia, precum şi achiziţionarea masivă a unor utilaje şi materii prime pentru industria grea din România (în care se afla sectorul producţiei de apărare – subl.n.) au provocat în perioada amintită „vânzarea «celei mai mari părţi din rezerva de aur a ţării»”. Scurgerea masivă de aur românesc în străinătate a fost analizată atât la Bucureşti, cât şi la Moscova şi a generat în cele din urmă o replică memorabilă şi exasperant de tristă, prin subînţelesul ei: „Aur nu mai dăm nici o leţcaie!” Aceasta a fost rostită de Gheorghe Gheorghiu-Dej în şedinţa din 5 august 1953 a Biroului Politic al C.C. al P.M.R., în cursul căreia liderul suprem al partidului a dorit să precizeze astfel:„Noi am fost într-un pericol serios, tovarăşi, de a face faţă unor fenomene economice extrem de periculoase şi dăunătoare. […] Tovarăşii s-au referit aici în special la Miron [Constantinescu] şi la modul cum se introduceau aceste sarcini militare. Noi n-am ştiut ce sumă ne trebuie, decât în ultima vreme când problema măsurilor pe care le luăm se cristalizase mai bine şi am ştiut că înseamnă circa 12-13 miliarde [de lei] în doi ani de zile. Întrucât pe militari nu-i interesa de unde şi cum trebuie făcut şi Biroul Politic, conducerea partidului a acceptat, a fost de acord, având în vedere încordarea internaţională, s-au micşorat investiţiile în celelalte sectoare economice în mod corespunzător cu cele pentru apărare. […] În comerţ să nu mai folosim aur. Dacă putem să îmbunătăţim măsurile luate, bine, dacă nu să rămânem la ele, dar pe viitor în nici un caz să nu mai folosim aur”. Miron Constantinescu a recunoscut la aceeaşi reuniune faptul că s-a exportat aur pentru achitarea unor importuri şi a susţinut ideea generală a liderului suprem al partidului, astfel: „Volumul schimburilor trebuie să fie stabilit pornindu-se de la posibilităţile reale de export de mărfuri, interzicându-se echilibrarea balanţei de plăţi prin export de aur”. Apoi, în discuţiile care au urmat pe marginea raportului pe care l-a prezentat, preşedintele Comitetului de Stat al Planificării a precizat: „Investiţiile prevăzute în 5 ani pentru sectorul special au fost consumate în doi ani. […] Şi în balanţa comerţului exterior nevoile sectorului special au provocat un foarte mare dezechilibru. Anul trecut s-au cerut 1/2 miliard ruble pentru nevoile sectorului special. Multe din neajunsuri se datoresc acestui fapt. În acelaşi timp s-au folosit cu totul nesatisfăcător mijloacele existente”. De remarcat este şi faptul că autorităţile române aveau de achitat peste 250 de milioane de ruble (circa 700 milioane de lei sau 55.542 kg aur fin) în luna august 1953 pentru produsele speciale provenite din Cehoslovacia, în special pentru avioanele de vânătoare S-102 livrate la sfârşitul anului 1952 armatei române, precum şi în următorul an. Acestea erau o variantă a aparatului sovietic MIG-15 şi se fabricau sub licenţă în uzina de la Vodochody, situată la aproximativ 15 km nord de Praga. În plus, Anastas Mikoian a atras atenţia unei delegaţii conduse de Gheorghe Gheorghiu-Dej (Moscova, 1 februarie 1954) că România a cheltuit 9,2 miliarde lei în 1953 pentru „investiţiile M.F.A. şi M.A.I. şi cheltuielile totale de întreţinere, dotare şi investiţii ale Sectorului special”. Prim-vicepreşedintele Consiliului de Miniştri al URSS şi, în acelaşi timp, ministru al Comerţului a apreciat pe bună dreptate că suma respectivă era enormă pentru statul român. Totodată, Anastas Mikoian cunoştea faptul că datoria externă pe care România o avea până în luna noiembrie 1953 era de 260 milioane ruble, din care 50 milioane ruble faţă de U.R.S.S., 155 milioane ruble faţă de Cehoslovacia, 15 milioane ruble faţă de Polonia şi 40 milioane ruble faţă de Republica Democrată Germană.
În scopul obţinerii sumelor necesare achitării datoriilor respective, autorităţile de la Bucureşti au exportat 2,026 milioane tone de cereale în anul 1953: 900.000 tone în R.D.G., 875.000 tone în Cehoslovacia şi câte 100.000 tone în Polonia şi Ungaria. În paralel, s-au efectuat transporturi masive de carne şi produse din carne, mai ales către R.D.G. (6.000 tone în anul 1952) şi Cehoslovacia. Autorităţile române au fost nemulţumite de cererile foarte mari ale ţărilor respective şi, pentru perioada 1954-1955, au dorit reducerea la jumătate a acelor exporturi (17.000 tone de carne), însă liderii de la Moscova au insistat în luna iulie 1953 pentru menţinerea R.D.G. pe lista statelor în care România trimitea carne. Probabil, aceştia au urmărit să îmbunătăţească aprovizionarea cu alimente în R.D.G., în scopul detensionării situaţiei create de politicienii est-germani şi care a provocat revolta muncitorilor din Berlinul de Est în luna iunie 1953.
Recunoaşterea de către autorităţile de la Bucureşti a faptului că s-au săvârşit greşeli, care au determinat acumularea unei datorii externe foarte mari, nu a fost urmată de înlăturarea de la conducerea ţării a celor care au provocat criza respectivă. În acel moment, discursurile autocritice făceau parte din ritualul comunist al închinării în faţa liderului suprem al P.M.R. şi al recunoaşterii spăşite a absolutismului acestuia, iar incompetenţa dovedită în orice domeniu de activitate putea fi suplinită de spiritul de gaşcă al celor care au trăit împreună în închisori, în perioada interbelică şi în timpul celui de-al doilea război mondial, apoi au fost propulsaţi brusc de către sovietici la vârful puterii politice şi economice din România deoarece făceau parte din aşa-numita elită a partidului. Astfel, privilegiile membrilor nomenclaturii comuniste s-au conservat în cadrul unui sistem politic înfiinţat mai curând pentru satisfacerea unor interese şi nevoi personale meschine. În acelaşi timp, exista un revers al medaliei: orice comentariu negativ privind deciziile adoptate de liderul suprem al partidului ducea în mod invariabil la identificarea şi izolarea aşa-numiţilor „fracţionişti”. De cele mai multe ori, nemulţumiţii deveneau subit inamici ai partidului, poporului şi clasei muncitoare şi aveau parte fie de o moarte violentă (vezi cazul Lucreţiu Pătrăşcanu), fie de trimiterea în închisorile comuniste sau, în cazurile mai puţin grave, de o expediere la „munca de jos”, în organizaţiile de bază ale partidului sau în diferite fabrici, concomitent cu pierderea privilegiilor avute ca membri ai nomenclaturii de partid.

http://www.art-emis.ro/

Acest articol a fost publicat în ARMATA (istorie recenta), ISTORIE RECENTA RO.(razboi). Salvează legătura permanentă.

Lasă un răspuns