Procesul de modernizare a Armatei Române cu armament şi tehniocă de luptă,1951-1955 (1)

Drumul de la Moscova (1951) la Varşovia (1955)

În contextul desfăşurării Războiului Rece în Europa, România a fost stat membru al Organizaţiei Tratatului de la Varşovia – împreună cu URSS, Republica Democrată Germană, Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, Albania şi Bulgaria – în primul rând pentru faptul că autorităţile de la Moscova au considerat că, în felul acela, puteau fi promovate cu succes interesele de superputere ale Uniunii Sovietice. Autorităţile comuniste de la Bucureşti nu s-au opus deloc participării la formarea blocului politico-militar sovietic la începutul anului 1951, la ordinul şi sub îndrumarea lui Iosif Stalin  , chiar dacă erau încălcate atât prevederile articolului 3 din Tratatul de Pace de la Paris, cât şi cele privind clauzele militare, navale şi aeriene ale documentului semnat la 10 februarie 1947 în capitala Franţei de reprezentanţii României. De exemplu, după repunerea în funcţiune, la sfârşitul anilor ’40, a uzinelor de armament dezafectate la sfârşitul celei de-a doua conflagraţii mondiale, autorităţile de la Bucureşti au utilizat în continuare aparate germane de vânătoare „Messerschmitt 109 G-6” şi de bombardament „Heinkel-111” şi au aprobat producerea unor piese de schimb pentru armamentul şi tehnica de luptă de concepţie germană din înzestrarea Armatei Române, în scopul prelungirii duratei de utilizare a acestora. Apoi, în conformitate cu planul Marelui Stat Major sovietic, autorităţile române au fost de acord în ianuarie 1951 să primească 62 de avioane Tu-2, cu care să echipeze o divizie de bombardiere (iulie 1952).

Astfel, s-au încălcat în mod evident prevederile articolului 11 al Tratatului de Pace de la Paris, care stabilea faptul că„România nu va poseda sau dobândi avioane concepute esenţial ca bombardiere cu dispozitive interioare pentru a purta bombe”, precum şi al doilea paragraf al articolului 16, în care se preciza: „Materialul de război de provenienţă sau concepţie germană, în excedent faţă de cel necesar forţelor armate îngăduite prin Tratatul de faţă, va fi pus la dispoziţia celor Trei Guverne (sovietic, britanic şi american – n.n.). România nu va dobândi sau fabrica nici un fel de material de război de provenienţă sau concepţie germană şi nu va folosi sau instrui nici un tehnician, inclusiv personalul de aviaţie militar şi civil, care este sau a fost cetăţean german (subl.n.)” .

Ca urmare a ordinului emis de Iosif Stalin la 9 ianuarie 1951, în cadrul consfătuirii de la Moscova a reprezentanţilor ţărilor de democraţie populară, în România au fost depăşite nivelurile maxime prevăzute la 10 februarie 1947 pentru efectivele armatei române şi a început dezvoltarea accelerată a industriei româneşti de apărare. Astfel, au fost importate utilaje, tehnologie şi licenţe sovietice, în scopul dotării unităţilor Armatei Române cu armament, tehnică de luptă şi muniţii moderne. Încălcarea prevederilor Tratatului de Pace de la Paris de către statul român s-a realizat sub directa îndrumare şi supraveghere a autorităţilor sovietice, iar acţiunile respective au determinat epuizarea rapidă a resurselor materiale şi financiare de care dispunea România. Până în luna martie 1954, în industria românească de apărare s-au investit 952.434.000 lei (echivalent cu aproximativ 75,6 tone de aur fin) şi au fost înregistrate pierderi de 196.706.533 lei (circa 20% din suma investită). În anul 1954 urma să se aloce o sumă echivalentă cu 14,2 tone de aur fin, fără a exista o garanţie în privinţa atingerii într-un viitor previzibil a parametrilor de producţie stabiliţi, în vederea onorării comenzilor suplimentare făcute de Ministerul Forţelor Armate la începutul anului 1951.

În paralel cu procesul de dezvoltare accelerată a industriei naţionale de apărare au avut loc importuri masive de tehnică de luptă. De exemplu, la 26 mai 1951, un tren care transporta din Uniunea Sovietică şase avioane de vânătoare IAK-23 şi un aparat de şcoală IAK-17 UTI a ajuns în gara Ianca (jud. Brăila). Toate aparatele se aflau în containere, în stare demontată şi erau primele avioane cu reacţie din dotarea Diviziei 3 Av.R. (viitoarea Divizie 97 Aviaţie Vânătoare cu Reacţie), comandată de la înfiinţarea sa de locotenent-colonelul Vasile Cosma (31 martie 1951) şi echipată iniţial cu numeroase aparate de şcoală Po-2 şi IAK-11. După transportul containerelor la aerodromul de la Ianca, avioanele au fost montate şi încercate în zbor de specialiştii sovietici, apoi s-a efecutat trecerea piloţilor români pe IAK-ul 23 – sub coordonarea maiorului Vasile Trifan (şef de stat major al marii unităţi), căpitanului Laurian Medvedovici (locţiitor politic), maiorului Emil Ţurcaş (locţiitor tehnic) şi căpitanului Remus Bunea (ajutor al şefului de stat major pentru pregătirea de luptă).

În perioada mai-septembrie 1951, Divizia 3 Av.R. a mai primit în containere 56 de IAK-uri 23 în scopul echipării Regimentelor 11, 12 şi 14 – comandate de locotenenţii-majori Ioan Deac, Ştefan Gheorghiu şi Aurel Răican, numiţi în funcţii la 31 martie 1951. Concomitent, marea unitate sovietică de pe aerodromul de la Ianca a furnizat mai multe avioane IAK-23 regimentelor respective – care aveau bazele la Târgşor (lângă Ploieşti) şi Pipera (lângă Bucureşti, R. 12 şi 14) şi, la sfârşitul lunii iunie 1951, au fost dislocate la Ianca, unde se afla comandamentul diviziei şi un batalion de deservire aerodromuri.

În anul 1952 au fost aduse primele MiG-uri 15 pentru Divizia 66 Av.V.R. – Regimentul 208 Av.V.R. de la Otopeni şi Regimentul 158 Av.V.R. de la Craiova primind cele 62 de aparate livrate din URSS. La sfârşitul aceluiaşi an au ajuns în România şi primele S-102 (varianta cehoslovacă a MiG-ului 15), iar în perioada 1953-1954 s-a continuat importul acestora, în paralel cu primirea în anul 1953 a MiG-ului 15 UTI şi a CS-ului 102 – variantele de dublă comandă ale MiG-ului 15 şi S-ului 102. Urmând întocmai ordinul din 9 ianuarie 1951 al lui Iosif Stalin, autorităţile române au trimis delegaţii speciale în Polonia, Ungaria şi Cehoslovacia, în august 1952, în scopul încheierii unor convenţii militare referitoare la importul masiv de armament, muniţii şi tehnică de luptă din ţările respective, în perioada 1952-1953. De exemplu, Dumitru Coliu a semnat la Varşovia un document referitor la achiziţionarea a cel puţin 30.000 de carabine SKS (model 1945, cal. 7,62 mm, fabricate sub licenţă sovietică în Polonia) şi a unei cantităţi de muniţii de artilerie pentru obuzierele sovietice M-30 (md. 1938, cal. 122 mm) şi tunurile antiaeriene din dotarea Armatei Române. În acelaşi timp, Dumitru Coliu a exprimat interesul pentru cumpărarea a 500 de autocamioane „STAR”.Polonezii au răspuns că autovehiculele respective puteau fi livrate de-abia în anul următor şi tratativele urmau să se desfăşoare separat de cele care au permis încheierea la 23 august 1952 a convenţiei militare dintre cele două state. De remarcat este şi faptul că armata poloneză deţinea echipamente de luptă provenite în primul rând din URSS şi nivelul lor de tehnicitate nu era diferit de ofertele prezentate delegaţiei conduse de Dumitru Coliu. De exemplu, începând din 1945, zeci de avioane bimotoare sovietice Pe-2 FT au intrat în dotarea a trei regimente poloneze de bombardament în picaj, iar opt bombardiere medii Tu-2 S au ajuns în 1949 la Regimentul 7 Bombardament Independent – deşi fabricarea lor în U.R.S.S. încetase în anul precedent. Autorităţile de la Varşovia cunoşteau deja faptul că toate aceste aparate erau uzate moral, dar le-au păstrat în serviciu până în 1954, când a început înlocuirea lor cu avioane bireactoare sovietice Il-28, de bombardament.

O altă delegaţie, în frunte cu generalul Gheorghe Ştefănescu (de la Ministerul Afacerilor Interne) a ajuns în august 1952 la Budapesta şi a încheiat o convenţie privind importul de armament, muniţii şi produse speciale, inclusiv staţii radio, tunuri antiaeriene SZ-60 (cal. 57 mm, md. 1950), 60.000 de carabine SKS şi 400.000 de lovituri de artilerie (din 616.000 solicitate) pentru tunul divizionar sovietic D-44 (cal. 85 mm, md. 1944) şi tancul T 34-85. Jumătate din cantitatea de muniţie se livra în 1953, iar restul în anul următor, în acelaşi timp cu tunurile A.A. S-60 (produse sub licenţă sovietică în Ungaria, sub denumirea SZ-60 şi ghidate de la distanţă prin sistemul de control al focului PUAZO-6).[8]

În Cehoslovacia a fost trimisă o delegaţie condusă de Dumitru Petrescu. După ce s-a întors în ţară, ministrul de Finanţe şi-a declarat dezamăgirea faţă de modul în care a fost primit la Praga, cehoslovacii nefiind pregătiţi pentru scăderea substanţială a preţurilor la produsele dorite de români, până la nivelul celor existente la produsele similare fabricate în U.R.S.S.. Discuţiile s-au concretizat prin semnarea unui simplu protocol, care a permis continuarea tratativelor pentru importarea de armament, tehnică de luptă, muniţii şi utilaje industriale fabricate în Cehoslovacia. Cu acelaşi prilej, Dumitru Petrescu a solicitat 2.000 de mitraliere SG-43 sau SGMT „Goriunov” (cal. 7,62 mm) şi autorităţile de la Praga au oferit 5.000 de bucăţi pentru anul 1952, dorind în acelaşi timp să ştie dacă alte state cumpărau arma respectivă; în caz contrar, fabricarea sa urma să înceteze în anul 1953. Totodată, cehoslovacii au fost de acord cu livrarea de tancuri T 34-85 şi avioane de vânătoare S-102, în perioada noiembrie 1952 – decembrie 1953, probabil pentru că factura finală se achita cu mărfuri şi, parţial, cu o anumită cantitate de aur sau valută, iar românii se grăbeau să îndeplinească ordinul lui Iosif Stalin din ianuarie 1951. Dumitru Petrescu şi-a rezervat însă dreptul de a continua să negocieze deoarece autorităţile de la Praga aveau stabilit un preţ de două ori mai mare pentru un tanc fabricat în Cehoslovacia, comparativ cu cel fixat de Moscova pentru un tanc identic, realizat în Uniunea Sovietică. 

Contractele de cumpărare a armamentului, tehnicii de luptă şi muniţiilor din Polonia şi Ungaria s-au încheiat în octombrie 1952 la Varşovia, respectiv Budapesta. Autorităţile române au dorit ca livrările să înceapă chiar în luna următoare şi aveau stabilite în plan 80-90 milioane de ruble pentru achitarea importurilor speciale provenite din Polonia şi aproximativ 50 milioane de ruble pentru cele din Ungaria.

Problema principală care exista în relaţia României cu autorităţile de la Praga nu era însă rezolvată din cauza insistenţei acestora de a se accepta preţurile lor. La şedinţa din 3 octombrie 1952 a Biroului Politic al C.C. al P.M.R., Miron Constantinescu a menţionat faptul că România urma să primească din Cehoslovacia, în perioada următoare, centrale electrice (de exemplu, şase grupuri energetice pentru termocentrala de la Doiceşti, jud. Dâmboviţa ), produse laminate şi cocs în valoare totală de 140 milioane de ruble şi nu era de acord cu propunerile celor de la Praga privind produsele speciale deoarece, „dacă luăm preţul sovietic, care l-am practicat cu ceilalţi, costul importului este de 200-250 milioane ruble. Dacă luăm preţuri cehe pe care le propun ei, asta reprezintă cel puţin 350 milioane ruble. […] În ceea ce priveşte plata, trebuie să plătim în special cu mărfuri. Cu feroaliaje nu putem, din materii prime (dorite de autorităţile de la Praga . n.n.) putem da mangan şi o să putem chiar da concentrate de mangan şi o parte din aur. […] Anul viitor avem 900 milioane contractate în U.R.S.S., 500 în Cehoslovacia şi celelalte în R.D.G., Ungaria, Polonia, ajungem la [un import de produse normale şi speciale în valoare de – s.n.] 1 milion 600 mii ruble”.

Preşedintele Comitetului de Stat al Planificării a insistat şi pentru înjumătăţirea notei de plată a produselor speciale care urmau să fie trimise în anul 1953 din Cehoslovacia în România, în sensul achitării acestora în doi ani (1953 şi 1954). Ideea respectivă ne dezvăluie limitele financiare atinse de autorităţile de la Bucureşti şi efortul foarte mare la care era supusă economia naţională din cauza ideii exprimate de Iosif Stalin la 9 ianuarie 1951, la Moscova, de a se investi masiv în înarmarea statelor europene din sfera de influenţă sovietică. Constituirea la Moscova, în ianuarie 1951, a unei structuri militare a ţărilor de democraţie populară – intitulată „Comitet de coordonare” şi aflată sub conducerea permanentă a mareşalului Aleksandr M. Vasilevski, ministrul sovietic al Apărării – poate fi considerată un pas major efectuat de Iosif Stalin pentru uniformizarea armatelor statelor comuniste din Europa. Acţiunea respectivă a înlesnit înfiinţarea Organizaţiei Tratatului de la Varşovia (14 mai 1955), iar protocoalele militare sovieto-române încheiate în primele luni ale anului 1955, precum şi schimbările survenite la vârful armatei române cu trei săptămâni înainte de semnarea Tratatului de la Varşovia se înscriu, în opinia noastră, într-un plan general conceput la Kremlin pentru crearea unei structuri politico-militare supranaţionale, utile în primul rând Uniunii Sovietice.