Caznele apei
În sala boltită se află opt persoane: acuzatul, doi judecători, un grefier, un medic, calăul şi cele două ajutoare ale sale. Prima operaţie este aşa-numita extensie prealabilă. Acuzatului i se leagă încheieturile mâinilor de nişte funii care trec prin cele două inele fixate în perete, la un metru înălţime de sol. Alte două inele sunt prinse de podea, la o distanţă de patru metri faţă de cele dintâi. De ele se ataşează gleznele celui care urmează să fie interogat, astfel încât el se găseşte într-o poziţie oblică faţă de perete. Un ajutor al zbirului manevrează un scripete şi funiile se întind, extinzând la maximum trupul acuzatului.
Cu gesturi măsurate, gâdele introduce un corn de vită, care serveşte drept pâlnie, în gâtul prizonierului, în vreme ce celălalt asistent al său îi strânge nările între două degete. La fel de tacticos, călăul toarnă în corn doi litri de apă: e conţinutul primeia din cele patru oale pe care le comportă supliciul ordinar. Dacă omul torturat se încăpăţânează să-şi afirme nevinovăţia, celor opt litri de apă ai supliciului ordinar li se vor adăuga cei şaisprezece litri ai supliciului extraordinar.
Unde se petrece această înfiorătoare scenă? Mai pretutindeni în Europa occidentală a secolelor XII-XVIII: în subterana boltită a unui castel german de pe malul Rinului, în camerele de interogatorii ale Consiliului celor zece din Veneţia, în pivniţele Bastiliei, într-una dintre sumbrele chilii ale Turnului Londrei sau în sălile de judecată ale Inchiziţiei spaniole.
Deţinutul este rareori un delincvent de drept comun. Cel mai adesea el s-a făcut vinovat de o „crimă” cu caracter social, politic sau religios: a cârtit împotriva nemăsuratei lăcomii a seniorului feudal, şi-a apărat fiica sau soţia de poftele unui marchiz, a ridicat mâna împotriva perceptorului care-i confisca ultimul săculeţ de făină din casă, a dezertat din armată după ani lungi de război şi pribegie, a refuzat să plătească vreunul din noile biruri, a participat la o răscoală împotriva unui despot sângeros, a manifestat îndoială faţă de una dintre dogmele bisericii catolice ş.a.m.d.
Ce i se cere celui pus la cazne? Să-şi recunoască vina (pentru a putea fi ulterior executat cu toate formele legale) şi să-şi denunţe complicii, pentru ca represiunea să se abată asupra unui număr cât mai mare de „vinovaţi”. Uneori i se adresează invitaţia directă de a implica o persoană care trebuie neapărat compromisă: un vecin ale cărui pământuri sunt râvnite, un creditor care a devenit prea insistent, un vasal care nu e destul de docil.
Dacă e vorba de o femeie, acuzaţia cea mai curentă este cea de vrăjitorie. La bunul plac al nobilului castelan, sunt incluse în tagma vrăjitoarelor o mamă care trăieşte prea mult, împiedicându-l să-şi însuşească o moştenire de mult aşteptată, o soţie de care numai moartea îl poate despărţi, o jupâneasă care a pieptănat-o neîndemânatec pe stăpâna ei, o noră care nu a adus zestrea făgăduită, o văduvă care nu-şi mai poate plăti dijma, o actriţă dintr-o trupă ambulantă, care ţine la cinstea ei de femeie.
Groaznicele chinuri le vor face să admită ca au încheiat un pact cu Necuratul şi că au comis cele mai oribile crime cu putinţă. Căci frânghiile care întind trupul provoacă dislocarea articulaţiilor, iar apa care pătrunde prin cornul de vită determină o enormă dilatare a stomacului, împiedicând plămânii să respire şi inima să bată. Aşa se explică, de altfel, şi prezenţa medicului: rolul lui este să controleze în permanenţă pulsul celui torturat şi să întrerupă caznele atunci când se iveşte primejdia unei morţi prea timpurii.
Administrarea fiecărei „oale” este precedată de somaţia de rigoare, deţinutul fiind „insistent solicitat să spună adevărul şi să nu rostească niciun cuvânt de învinuire sau de apărare care să nu corespundă adevărului adevărat”. În realitate, ceea ce i se cere este să mărturisească nişte păcate imaginare şi să recunoască toate învinuirile care i se aduc. Şi, date fiind mijloacele utilizate, inculpaţii se „dovedesc“ mai totdeauna vinovaţi.
Supliciul ghetei
Supliciile din Europa occidentală se împărţeau în general în două categorii: cele efectuate în timpul anchetei (aşa-numita tortură pragătitoare) şi cele care precedau imediat executarea sentinţei capitale (tortura prealabilă). Caznele apei, descrise mai sus, aparţineau primei categorii, ca şi supliciul ghetei.
La început, pentru acest supliciu se folosea o încălţăminte confecţionată din pergament şi muiată în apă pentru a fi lărgită. După ce li se puneau „ghetele“, picioarele acuzatului erau ţinute deasupra unui foc puternic. Uscându-se, pergamentul se strângea, provocând dureri insuportabile şi frecvente leşinuri, dar mai niciodată moartea, fapt care era considerat drept un mare avantaj, deoarece permitea anchetatorilor să prelungească la nesfârşit interogatoriul.
Ulterior, supliciului i s-au adus diverse “perfecţionări”. Începând cu domnia regelui Carol al IX-lea al Franţei, care se pare că a contribuit personal la inovaţiile cele mai importante, pergamentul a fost înlocuit cu lemnul. Fiecare picior al prizonierului era prins până mai sus de genunchi între două scânduri, apoi picioarele erau strâns legate unul de celalalt. Călăul vâra o pană de lemn între scândurile de la mijloc, forţând pătrunderea ei prin lovituri de ciocan. Împinsă cu violenţă, pana depărta scândurile care, la rândul lor, presau oasele picioarelor, îndoindu-le, luxându-le sau zdrobindu-le. Supliciul ordinar număra patru pene, cel extraordinar – opt. În cele din urmă, oasele gambelor şi ale gleznelor celui chinuit erau făcute ţăndări.
Tragerea pe roată
Un efect similar îl avea şi binecunoscuta tortură a tragerii pe roată, aplicată, după cum se ştie, la 28 februarie 1785, şi lui Horea şi Cloşca, conducătorii răscoalei din Transilvania. De origine germană, acest supliciu se încadra în categoria celor prealabile, având loc pe eşafod după pronunţarea sentinţei, pricinuând moartea celui torturat. Tragerea (sau frângerea) pe roată era rezervată exclusiv bărbaţilor şi se făcea în public, pentru delectarea aristocraţiei şi pentru intimidarea celor înclinaţi spre comiterea unor „crime” asemănătoare cu cele ale osândiţilor.
Condamnatul era întins pe eşafod, cu braţele şi picioarele îndepărtate, deasupra unor spaţii goale. Cu ajutarul unei bare de fier de formă pătrată, călăul fractura din unsprezece lovituri oasele braţelor, antebraţelor, coapselor, gambelor şi toracelui. Apoi supliciatul era legat de a roată de căruţă, fixată orizontal pe un pivot, cu mâinile şi picioarele frânte în spate şi faţa către cer. Lângă el rămânea, până în ultima clipă, un confesor, a cărui misiune era de a culege eventualele mărturisiri in extremis de pe buzele muribundului.
Durata agoniei depindea de robusteţea fizică a condamnatului, de eficacitatea loviturilor administrate de gâde şi de modul legării de roată. Istoria înregistrează cazuri de supravieţuire de-a lungul o mai bine de douăzeci de ore. În asemenea împrejurări, călăul căpăta din partea judecătorilor permisiunea de o pune capăt chinurilor prin strangulare. Uneori însuşi verdictul indica gâtuirea după primele lovituri sau imediat după legarea de roată. Alte ori se ordona arderea pe rug a condamnatului la capătul torturii.
Estrapada
Tot un supliciu prealabil era şi estrapada, de origine italiană, care s-a bucurat de o mare vogă de-a lungul întregului ev mediu. Victimei i se legau mâinile la spate, ataşându-se de încheieturile lor un cablu care trecea printr-un scripete fixat în tavan. La porunca judecătorilor, calăul manevra scripetele, astfel încât acuzatul era ridicat din ce în ce mai sus de cablul prins de încheieturile mâinilor sale. Pentru ca tracţiunea să fie şi mai puternică, de picioarele torturatului se ataşa de obicei o ghiulea în greutate de 250 de livre (peste 125 de kilograme). În clipa când capul prizonierului atingea tavanul, gâdele dădea brusc drumul scripetelui, lăsându-l pe cel torturat să cadă până la o distanţă de cincizeci de centimetri de sol. Operaţia se repeta de câteva ori, interval în care grefierul ciulea atent urechea, străduindu-se să distingă printre urletele de durere, mărturisirile aşteptate.
Arderea pe rug nu a apărut pentru prima oară în evul mediu. Romanii o cunoşteau, aşa cum arată istoricul Vulcatius Gallicanus. El ne vorbeşte despre ruguri înalte de şaizeci de metri, pe care condamnaţii erau legaţi la diferite niveluri. Dar cea care a dat morţii prin foc titlurile ei de nobleţe esteInchiziţia.
Înfiinţat în 1184, pentru a combate o erezie ivită în Lombordia, acest tribunal ecleziastic al papalităţii, care purta şi numele de Sfântul Oficiu, a căpătat un caracter permanent în urma decretelor conciliare din 1215 şi 1229. Sarcina sa iniţială era de a descoperi pe cei care se abăteau de la dogma religioasă catolică şi de a-i preda apoi tribunalelor civile. Dar foarte curând inchizitorii, recrutaţi în majoritatea lor printre călugării ordinului dominican, şi-au asumat şi rolul de judecători, torturând şi asasinând, sub pretextul ereziilor, zeci şi zeci de mii de oameni.
Cele mai mari ravagii ale Sfântului Oficiu au fost înregistrate în Spania, unde sinistra instituţie a rămas în vigoare vreme de peste şase secole, fiind desfiinţată abia în 1820. Printre figurile de tristă celebritate care au ilustrat-o, cel mai cunoscut este Thomas de Torquemada (1420-1498), primul inchizitor general al acestei ţări. Dintre cele mai bine de două mii de victime pe care le-o făcut el în decursul a optsprezece ani de activitate, cea mai mare parte au pierit arse pe rug.
Autodafé-ul, cuvânt de origine portugheză, care, în traducere literală, însemna „act de credinţă”, a ajuns cu timpul să desemneze „purificarea prin foc” a celor condamnaţi de Inchiziţie. Rugurile au împânzit Peninsula Iberică, ridicându-se atât în pieţele marilor oraşe, cât şi pe uliţele satelor şi mistuind în flăcările lor pe cei care îndrăzneau să conteste în vreun fel privilegiile fără număr ale bisericii şi înaltului cler.
Construcţia unui rug se făcea după reţete foarte stricte. În jurul unui stâlp gros, cu o înălţime de aproximativ trei metri, se aşezau în pătrat straturi alternative de paie, surcele şi buşteni. În careul astfel format, se lăsa un loc îngust de trecere pentru condamnat, care era adus la execuţie înveşmântat doar într-o lungă cămaşă de in, muiată în soluţie de pucioasă. Cu picioarele sprijinite pe stratul inferior de surcele, victima era legată de stâlpul central printr-o funie înfăşurată în jurul gâtului şi trupului şi printr-un lanţ de fier care-i încingea miilocul.
Execuţia era precedată de o lungă sluibă religioasă, prin care „cerul era implorat să primească sufletul păcătosului şi să-i ierte greşelile”. Apoi se astupa cu surcele culoarul de trecere şi, la un semn al călăului, ajutoarele lui dădeau foc paielor, simultan şi din mai multe părţi. Moartea survenea de obicei prin sufocarea provocată de fum, afară de cazul când, pentru a prelungi chinurile condamnatului, călăul era instruit să lase în pereţii rugului găuri de ventilaţie, ceea ce ducea la o lentă ardere de viu.
Când judecătorii erau deosebit de clemenţi, victima era gâtuită cu câteva secunde înainte de declanşarea focului. Tot ca un semn de bunăvoinţă din partea inchizitorilor era considerată şi varianta în care călăul străpungea inima osânditului cu un tel de harpon, mânuit de la distanţă, imediat după ce rugul începea să ardă.
Focul a fost utilizat în multe forme ca mijloc de tortură. Să ne amintim, de pildă, tronul de fier, încins la roşu, pe care a fost aşezat în 1514 conducătorul ţărănimii răsculate din Ungaria şi Transilvania, Gheorghe Doja, şi coroana din acelaşi metal fierbinte pe care i-au pus-o călăii pe cap. În Germania secolului al XVI-lea devenise curentă aşa-numita brutărie – un şir de cuptoare în care erau aruncaţi cei învinuiţi de nesupunere faţă de nobilul feudal. Tot în Germania funcţiona o variantă a celebrei fecioare de fier: închis în interiorul ei, condamnatul era, după o expresie a vremii, „prăjit la foc mic”.
Moartea era meseria lor
Într-o epocă în care torturile şi execuţiile de un rafinat sadism erau atât de numeroase, se punea desigur problema personalului necesar pentru aducerea lor la îndeplinire. Mărturiile timpului concordă în a dovedi că recrutarea călăilor şi a ajutoarelor lor întâmpina greutăţi, deoarece clasele privilegiate considerau sub demnitatea lor o asemenea ocupaţie, iar în rîndul oamenilor simpli ea stârnea oroare şi dezgust. Rezultatul a fost încetăţenirea treptată a sistemului de a angaja drept gâzi criminali de drept comun, cărora li se oferea pe această cale nu numai absolvirea de pedeapsă, ci şi o remuneraţie substanţială.
Iată şi câteva exemple din sângerosul tarif al torţionarilor: pentru aplicarea supliciului ordinar – 10 livre; pentru marcarea cu fierul roşu – 10 livre; pentru o ardere pe rug – 28 de livre; pentru tăierea în bucăţi e osânditului – 36 de livre. Cazna cea mai scump plătită era fierberea în ulei a prizonierului: 48 de livre.
Privilegiile călăului nu se limitau la atât. Persoana lui era ocrotită de lege şi orice atentat împotriva sa era sancţionat cu aceeaşi severitate ca şi crimele de lezmajestate. Cadavrele celor executaţi îi aparţineau, împreună cu bruma de veşminte şi obiecte personale ale condamnatului. Călăul le comercializa, vânzându-le ca suvenire şi talismane aducătoare de noroc. Singurii săi clienţi vrednici de stimă erau medicii: aceştia îi cumpărau cadavrele supliciaţilor, pentru disecţiile interzise cu străşnicie de biserică.
În societatea vest-europeană a evului mediu, călăul ocupa un loc aparte. În unele ţări sau provincii era obligat să poarte straie viu colorate, în galben şi roşu. De cele mai multe ori îi era interzis să locuiască în incinta oraşelor. Prelaţii din ordinul cărora tortura şi omora nu îi dădeau voie să treacă pragul bisericii, obligându-l să asculte slujba de afară, aşa cum făceau cei excomunicaţi. Şi, ca o marcă exterioară a profesiei sale, era nevoit să poarte o scurtă sabie, dar nu pe stânga, ca gentilomii, ci pe şoldul drept.
În ciuda acestor peceţi dezonorante, călăii au existat atâta vreme cât supliciile au fost legiferate, dispărând abia după Revoluţia franceză, când oficial tortura a fost eliminată din codurile penale ale statelor europene. Dar „scoaterea din legalitate” a torturii nu o însemnat dispariţia ei totală: în cursul celui de-al doilea război mondial, monstruosul regim hitlerist din Germania a ridicat tortura la culmile unei ferocităţi care lasă în umbră practicile medievale.
sursa: A. Florea, Tortura în Occidentul medieval, în Magazin istoric, Anul II, Nr.12(21), decembrie 1968
http://istoriiregasite.wordpress.com/
