Dintre animalele domesticite de om numai două au mers alături de el în războaie: caii și câinii. Întâmplător, acestea sunt și animalele cele mai devotate omului.
Dacă rolul cailor este foarte bine cunoscut, ei intrând în componența trupelor de cavalerie, ”istoria militară a câinilor” este 
foarte puțin cunoscută.
Până la jumătatea secolului al XIX-lea rolul câinilor în conflictele militare nu a fost prea mare. Ei erau folosiți mai ales pentru paza de noapte a taberelor militare, fiind repartizați străjerilor. Având auzul foarte dezvoltat lătrau când auzeau zgomot în întuneric și alertau santinelele. În acest fel inamicul nu putea să se apropie de tabere nici măcar la adăpostul întunericului.
Această tactică nu a funcționat mereu. De exemplu în 1812 Napoleon a invadat Rusia, având ca aliați 200 000 de soldați germani și austrieci care juraseră să ucidă toți copiii din Rusia ”pentru a stârpi de pe pământ sămânța rusă”.
Nemții (ca și în 1941), odată ajunși pe pământ rusesc, în ciuda ordinelor împăratului, s-au dedat la atrocități inimaginabile împotriva populației pașnice. Asta a avut drept rezultat fuga în masă a populației ruse din fața armatelor lui Napoleon și părăsirea Moscovei de către locuitorii ei, lucru care a dus în cele din urmă la înfrîngerea francezilor.
Totuși nu despre asta vreau să vorbesc ci despre faptul că germanii care au participat la campania lui Napoleon împotriva Rusiei au adunat un mare număr de câini locali pe care i-au îmblânzit și i-au repartizat santinelelor care păzeau taberele. Totuși, nemții
nu au ținut cont de faptul că dulăii ruși erau… patrioți. Când rușii se apropiau noaptea de taberele germane ei chemau câinii în șoaptă vorbindu-le rusește, iar aceștia, obișnuiți cu graiul rus, nu lătrau, așa că atacurile rusești asupra taberelor erau inevitabile.
Dându-și seama despre ce se întâmpla, soldații germani au adunat câinii și i-au hăcuit cu săbiile declarându-i ”trădători”.
După Primul Război Mondial armatele mari ale Europei (franceză, italiană, engleză, germană) au creat subunități speciale cu ”câini salvatori” care erau dresați să găsească supraviețuitori acoperiți în tranșee de pămânul aruncat peste ei de bombardamente sau să aducă în tabără soldații grav răniți căzuți în linia întâi sub focul inamic.
În anul 1934, spionii l-au informat pe Stalin că Armata Germană pregătea unități speciale de câini dresați care erau capabili să se infiltreze în rândurile inamicului. El a dat ordin ca și în Armata Roșie să fie înființate astfel de unități.
Câinii care erau crescuți în aceste unități erau de trei feluri:, câini cercetași, câini de salvare și câini de sabotaj. Aceștia au luptat cot la cot cu soldații ruși pe toată durata celui de-Al Doilea Război Mondial. Erau foarte iubiți de militari care îi numeau ”frații lor mai mici”.
Aceste animale frumoase și istețe nu au comandat pe nimeni și nu s-au gândit niciodată la medalii sau recompense. Ele nu au făcut nimic altceva decât ceea ce au fost învățate de oameni să facă și au murit la fel cum au murit și oamenii. Dar murind, au salvat vieți și au ajutat la înfrângerea inamicului.
Tocmai de aceea, la încheierea războiului astfel de subunități au participat la marea Paradă a Victoriei organizată la Moscova și câinii au fost ovaționați de populație ca niște adevărați eroi. Celor care s-au remarcat în mod cu totul deosebit sau au căzut în lupte le-au fost decernate medalii, li s-au ridicat monumente și au fost declarați eroi ai patriei.
Poate unii vor zâmbi citind astfel de cuvinte, dar mobilizarea câinilor la război a contribuit la victoria finală a URSS asupra Germaniei Hitleriste. Între 1937-1945 câinii au fost declarați pe toată întinderea URSS ”animale mobilizate pentru război”.
Uciderea unui câine era considerată sabotaj al statului. În caz că li se cerea, proprietarii erau obligați să predea imediat câinele autorităților. Acestea îl examinau, îi testau inteligența și dacă socoteau că era bun pentru dresaj îl rechiziționau.
Între 1937-1945 aproximativ 10 de milioane de câini au fost identificați pe toată întinderea URSS ca fiind ”apți de serviciul militar” și puși la dispoziția Armatei Roșii.
Cea mai mare parte a lor ajungea la Școala Militară Centrală pentru Câini de la Moscova, numită de soldați ”Academia Militară a Dulăilor”. Aici, după un curs scurt de două luni în care învățau tactici de salvare, de cercetare sau de sabotaj, câinii erau trimiși pe front.
În general erau dresați să arunce în aer tancurile, tunurile și camioanele germane. În acest scop nu erau hrăniți decât cu carne care se afla sub tancuri, tunuri și camioane germane. Pe front, înainte de lupte, erau ținuți nemâncați. Când germanii atacau, atunci rușii montau pe spatele câinilor mine de putere explozivă uriașă, reglate în așa fel ca să explodeze după o anumită perioadă de timp. Apoi dădeau drumul câinilor asmuțindu-i spre inamic.
Câinii se repezeau către atacatorii germani și tancurile acestora începeau să sară în aer. Câinii mureau și ei, dar în ultimii ani de război (1944, 1945) soldații ruși i-au dresat pe câini să apuce minele cu dinții, să le urce pe tancurile inamice, să le lase acolo, apoi să fugă. Așa scăpau cu viață.
Uniunea Sovietică, prin forța împrejurărilor, s-a situat în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial pe primul loc în lume la folosirea câinilor în scopuri militare.
În anul 1942 câinii ”luptau” în peste 168 de unități și mari unități ale Armatei Roșii pe toate fronturile din Rusia. Existau 269 de plutoane de câini și 29 de companii de câini detectori de mine, 13 regimente speciale de câini sinucigași și sabotori, 36 de
batalioane de câini salvatori și cercetași care trăgeau de sub focul inamic militarii grav răniți și-i aduceau în liniile proprii, precum și două regimente speciale de câini dresați să intercepteze sabotori nemți infiltrați în rândurile Armatei Roșii, distingându-i după accentul vorbirii. Aceștia erau învățați, de asemenea, să se infiltreze pe furiș în birourile statelor majore ale unităților germane care acționau pe front și să fure de pe mese hărți și documente pe care le aduceau ulteriuor în liniile rusești.
O promoție de câini luptători sin Școala Militară Centrală de Câini era compusă din șapte batalioane de câini-cadeți (aproximativ 2000 de câini). După 2 luni aceștia absolveau și le lua locul o altă promoție. În afara acestei Școli mai existau în Rusia numeroase alte școli militare de câini, dar aceasta a rămas cea mai cunoscută dintre ele. Pe de altă parte, nu toții câinii care luptau pe front erau absolvenți de școală militară.
Câinii au luptat sub foc alături de soldați pe tot timpul războiului reușind să-i panicheze în așa fel pe germanii încât aceștia fugeau îngroziți de pe poziții atunci când îi vedeau.
La Leningrad câinii au aruncat în aer sute de cazemate germane și i-au silit pe germani să-și abandoneze tranșeele. În luptele de 
pe Nipru câinii au ros toate firele de comunicații telefonice din cupru ale nemților ditrugându-le comunicațiile.
Tot pe Nipru, un câine ciobănesc a scos de sub focul inamic un ofițer superios rus și l-a adus târâș în liniile proprii, după care s-a întors la locul unde îl găsise și a recuperat portharta acestuia cu documente, care rămăsese acolo.
Câinii curiei au transmis pe fronturi, pe tot timpul războiului peste 200 000 de rapoarte și ordine de luptă, au dus muniție la luptători, au lucrat ca geniști ori cercetași. Câinele Mișa a descoperit o bombă de peste o tonă pe care germanii în retragere o îngropaseră sub pământ la mică adâncime pe un drum principal. El a început să latre oprind coloana de tancuri rusești care urma să treacă peste ea și în care se găseau și doi generali cărora le-a salvat în acest fel viața.
Celebrul câine Dick, mobilizat în 1940 și rănit grav de trei ori pe front, a luat parte la curățirea de bombe a Stalingradului și a Leningradului. El a reușit să alerteze tot statul major al mareșalului Govorov și să scoată ofițerii și generalii ruși din clădirea Palatului Pavlovsk care peste zece minute a sărit în aer fiindcă fusese minată de nemții în retragere.
După război câinele Dick a fost demobilizat și a revenit acasă la stăpânul său. El mai participat ulterior la multe expoziții canine unde a câștigat trofee internaționale și a murit la o vârstă înaintată, fiind înmormântat la cimitirul militar cu onoruri militare.
Pe timpul războiului câinii militari au identificat peste patru milioane de bombe și mine, au salvat viața a 700 000 (șapte sute de mii) de soldați, subofițeri și ofițeri ruși (inclusiv generali și mareșali), au ajutat la eliberarea de sub ocupația germană a peste 303 mari orașe între care Pskov, Smolensk, Bryansk, Lviv, Minsk, Kiev, Stalingrad, Odessa, Harkov, Voronezh, Varșovia, Viena, Budapesta. Au fost înhămați la căruțe și la sănii și au scos de sub foc militari grav răniți, au salvat viețile a peste 3000 de medici militari scoțându-i din zăpezi sau de sub valurile de pământ. Între câinii salvatori și medici mai ales s-a stabilit în ultima parte a războiului o legătură aproape fraternă. Oamenii preferau să stea ei nemâncați numai ca să nu sufere de foame câinii.
Vitejia câinilor în luptă a fost remarcată de toate marile unități. Erau atât de conștiincioși încât chiar grav răniți în luptă ei se târâiau cu ultimele puteri și-și îndeplineau misiunea.
Germanii urau câinii ruși atât de tare încât atunci când reușeau să-i prindă îi supuneau torturilor apoi prin metode horor înfiorătoare îi spânzurau în public cu sârmă ghimpată în piețele publice împreună cu explozibilul care era găsit asupra lor.
În raportul său generalul-locotenent Leliușenko, comandantul Armatei 30 Rusă a scris că în luptele de 14 martie 1942 două batalioane de câini superinstruiți au pus pe fugă tancurile germane. Soldații prinseseră atâta dragoste de câini că nu mai montau minele pe spatele lor ci îi învățaseră să ia minele în dinți, să urce cu ele pe tancurile germane, să le plaseze pe motor și apoi să fugă, salvându-și astfel viețile. Văzând cum câinii se apropie de ei cu minele în dinți, germanii abandonaseră tancurile și fugiseră îngroziți.
Odată cu trupele ruse au intrat în Berlin în 1954 și 68 000 de câini din batalioanele de câini militari. Numele unor câini luptători
celebri precum Bobik, Mukhtar, Șaghi, Bulba (distrugătorul de cabluri telefonice inamice), cățelușa Ovcearka Dina (eroină a războiului feroviar din Belarus, care a reușit să arunce în aer un tren cu trupe germane), câinele cercetaș Jak, care alături de instructorul său, caporalul Kisagulov a ajutat la capturarea a peste 40 de militari nemți, ciobănescul german Giulbars care a detectat peste 2000 de mine inamice (a fost distins cu medalia Meritul Militar pentru ”servicii excepționale aduse patriei”) și alții au rămas înscrise în istoria militară.
Giulbars nu a putut defila în Piața Roșie la Marea Paradă a Victoriei din 1945 și a murit după puțin timp din cauza rănilor grave pe care le primise în luptă. La moartea lui au fost organizate funeralii militare și a fost îngropat cu onoruri militare. Stalin a trimis vestonul lui militar și a ordonat ca Giulbars să fie îngropat învelit în acel veston în semn de recunoștință pentru serviciile aduse țării. Ulterior i s-a ridicat un monument lângă Moscova.
prof. Gheorghe PANAITESCU
