În seria de articole dedicată unui viitor care să aparțină Estului, din care face parte geografic, cultural și identitar și România, cititorul nostru, Vasile Andreescu, continuă cu prezentarea schițată a unui sistem politic posibil care ar permite reorganizarea spațiului public, vital pentru existența sănătoasă a societății umane.
În seria de articole dedicată unui viitor care să aparțină Estului, din care face parte geografic, cultural și identitar și România, cititorul nostru, Vasile Andreescu, continuă cu prezentarea schițată a unui sistem politic posibil care ar permite reorganizarea spațiului public, vital pentru existența sănătoasă a societății umane. Estul are nevoie de un spațiu public puternic, sprijinit de atitudinea individuală. Astăzi, acest spațiu este slab în țările estice, ceea ce permite infiltrări externe dinspre Vest, controlul parțial al societăților vizate, în scopul slăbirii lor, în scopul acaparării resurselor și bogățiilor țărilor din care fac parte.
Odată cu globalizarea, un sistem de proveniență occidentală, s-a impus la toate nivelurile un mod extrem de toxic de așa-zisă raționare, numit corectitudine politică. O reală cenzură a ideilor, care, printr-o extrapolare paranoică, sunt considerate periculoase, pentru a se impune niște false tabuuri, care maschează demersurile mârșave de ingerință în treburile statelor cu multe resurse naturale utile și spațiu public slab pentru a le controla. Unul dintre conceptele cele mai ipocrite este să se ridice noțiunea siluită de „democrație”, doar în forma sa, la rangul de scop ultim al societății omenești. Se pune azi accent exclusiv pe formă, introducerea buletinului de vot în urnă, deși fără vreun rezultat real, parlament cu persoane teoretic alese, totuși fără nicio reprezentare reală, dezbateri care nu duc la nicio concluzie, exacerbarea până la extenuare a unor ipotetice drepturi minoritare, devenite, în fapt, adevărate privilegii și elemente de presiune asupra majorității, forțate să-și schimbe în tăcere, ca și când nu ar mai avea ce face, simbolurile identității sale, să-și dărâme stâlpii conștiinței colective ce le-a asigurat existența, etc.
Oare, în societățile umane din toate timpurile, inclusiv cel contemporan, cumva ideologia, forma de organizare, poate fi, cumva, fie și măcar teoretic, scopul final al existenței? Sau, probabil că, de fapt, scopul este format din efectele sale așteptate, printre care bunăstarea drept distribuită, armonia socială, pacea internă și externă, echilibrul dintre o viață dreaptă, morală, și libertatea egal distribuită de șanse și efecte? Față de situația sa politică de azi, care se întâlnește efectiv în toate statele din Est în diferite grade voi căuta soluții nu prin import direct de soluții fără compatibilitate cu situația locală, ci prin adresare directă asupra problemelor exacte, spre corectarea lor cu propriile resurse, cu propria gândire, în spirit cinstit, în fond, nu în formă.
O organizare politică nouă se impune în fața eșecului așa-zisei democrații de azi, numită democrație liberală sau democrație reprezentativă doar pentru a-i masca goliciunea internă și lipsa de sens. Dacă i se par cuiva cuvintele descriptive de aici prea dure, nu are decât să vadă efectele așa-zisei democrații occidentale aplicate în economia haotică din atâtea țări globalizate de azi: șomaj, corupție, crimă organizată, sclavie mascată, insuficiență alimentară, etc.
Nu se poate nega contribuția acestui sistem în istorie la acordarea temporară a accesului mai larg al diverselor grupuri sociale la viața socială reală, participarea lor la rezultatele implicării sociale. Dar, ca orice alcătuire, nici democrația nu este permanentă: ea e doar un mod temporar de organizare inventat de omenire pentru aplicarea rezultatelor efortului planetar numit progres. În mod obișnuit democrația este numită, alături de alte moduri de organizare, sistem politic. El este doar un mijloc prin care, aplicat la nivelul colectivităților mari care formează state, se permite controlul spațiului public, despre care am vorbit într-o serie de articole. Spațiul public este elementul principal al existenței statului în orice formă ar fi.
Să vedem situația de fapt, cu problemele majore. Oare contează participarea la vot pentru un cetățean care se scoală de dimineață pentru că așa i se impune de către ordinele șefilor, a căror ascultare este asumată prin contractul de muncă, merge la lucru, unde se supune fără comentarii ordinelor șefilor, stă peste program deoarece așa i se cere, de multe ori neplătit, revine târziu acasă, extenuat, doar pentru a mânca ceva repede, a face un duș rapid și a se culca, a dormi de multe ori insuficient pentru a se trezi ziua următoare doar pentru a repeta ciclul? Ce nivel de trai îi este lui asigurat prin sistemul la care participă o dată la patru-cinci ani într-o duminică? Iar dacă acest mod de viață se aplică și altor cetățeni, ajungându-se la o majoritate, cu ce ajută acest sistem politic, de fapt, la o viață sănătoasă, echilibrată, între timpul obligatoriu, de care se dispune, din viața sa, spre îndeplinirea trebuințelor sale, și timpul liber, de care să dispună, spre satisfacerea dorințelor sale? Ce înseamnă libertatea proclamată atât de pompos prin mijloacele de propagandă publică pentru un asemenea om, supus constrângerilor pentru a obține temporar un salariu care să-i permită o supraviețuire la limita decenței? Există, în acest caz, libertate personală? Are vreun sens să vorbim despre ea?
Normal că, așa cum spuneam în prezentarea spațiului public, suma libertăților este egală, iar lipsa de libertate evidentă și de șansă din acest caz înseamnă că alt membru al aceleiași societăți concentrează în mod nedrept, din cauza inegalei distribuiri, o prea mare libertate față de restul membrilor. Acest membru, sau grup restrâns de membri concentratori de libertate vor avea, în final, prin acumulare treptată, și libertatea să ignore, deși mascat, rezultatul voturilor, făcând inutile aceste eforturi directe de prezență la urne și eforturile indirecte reprezentate de cheltuielile din impozitele alegătorilor pentru organizarea evenimentului-spectacol de fațadă zis alegeri. Iar dacă există, ca în SUA, mai clar, căci sunt doar două, sau ca în România, mai puțin clar, căci sunt vreo patru, în mod real, deși au forme nedefinite, de amoebă, unele grupări numite partide, care, de fapt, urmăresc același scop, de concentrare a resurselor și profiturilor în mâinile lor și ale sponsorilor lor, putem vorbi, oare, de reprezentarea cinstită a diverselor opțiuni ale alegătorilor? Concomitent, dacă vedem că puterea reală de cumpărare, un adevărat indicator al nivelului de trai, scade, că șansele de recalificare și, o dată cu ele, de satisfacție profesională, scad, putem vorbi despre libertate și dreptate? Mai are sens menținerea unei minciuni ipocrite numite democrație în țările unde populația nu este pregătită intelectual pentru aplicarea eficientă a unui asemenea sistem?
Se acceptă azi că lumea e diversă, că există mai multe limbi, mai multe religii, se cere în gura mare toleranță. Există, însă, o adevărată dictatură internațională asupra sistemului politic: poți condamna aproape orice, dar a condamna excesele propagandei deșarte legate de, perfect adevărat, abominabilul genocid al evreilor de către germani (deloc mai barbar decât alte genociduri, ca cel al armenilor de către turci, ca și masacrele palestinienilor de către sioniști, ca și sclavia negrilor de către arabi, fapte asupra cărora se reduce, de obicei tonul, în comparație cu ceea ce se numește holocaust, protejat contra criticilor prin legi speciale în multe state, spre deosebire de alte fapte de același gen și la fel de grave) și a condamna forma democrației participative echivalează cu o condamnare la moarte! Propaganda goală asupra acestei forme care este impusă la nivel global, care ascunde, de fapt, încercările sinistre de ocupare mascată și de acaparare a resurselor țărilor cărora li se impune forțat sistemul, omoară orice critică decentă asupra ipocriziei globale numite democrație reprezentativă și sistem de piață liberă, pentru care, așa cum spunea foarte nimerit genialul scriitor, istoric și analist uruguayan Eduardo Galeano, au fost puși oamenii în lanțuri. Irakul, Afganistanul, Libia, Siria, Turcia sunt exemplele cele mai vii ale acestor încercări. America Latină și Europa de Est le-au precedat.
Comprimarea timpului permite o vedere clară asupra sensurilor unor evenimente istorice. Se observă, la nivelul Europei postbelice că atingerea dintre două entități-bloc, Vest și Est, între care se aflau și firave state-tampon nealiniate, gen Iugoslavia și Finlanda, a dus în anii 90 la spargerea celui de Est, fărâmițarea sa (Cehoslovacia), la dispariția statelor-tampon, fie sparte și înglobate (Iugoslavia), fie alipite (Finlanda) blocului de Vest. Nuanțele, propaganda zilnică, nu contează: pe fundal nimeni nu poate nega evidența: e de ajuns doar să te uiți pe o hartă. Faptul că s-a speculat lipsa de educație și credulitatea popoarelor-țintă din Est a ușurat considerabil spargerea blocului estic de către cel occidental, mai bine pregătit la acel moment pentru lupta din culise, al cărei rezultat se vede azi. Impunerea celor două forme, democrația reprezentativă pe plan politic și economia de piață liberă pe plan economic, au fost doar modurile perfecte prin care concentratorii de libertăți din Occident, acționarii marilor concerne, au acaparat resursele necesare pentru extinderea activităților lor, înlăturând prin dizolvare concurența economică de stat din Est, după sabotarea ei lentă prin infiltrare, pentru a se prezenta motivul lipsei de rentabilitate.
E de ajuns a se urmări chiar manualele de geografie economică pentru licee din țări ca Franța din anii 60 pentru a se vedea faptul că Estul este cotat cu un nivel de trai mai ridicat decât Vestul. Socialismul trebuia sabotat, mai întâi în Est, apoi în țările scandinave. În admirabilul manual „Timpul dezinformării”, Jean-Pierre Cathala descrie detaliat modul de executare a acestor operațiuni. Tot felul de motive false asupra lipsei de rentabilitate au fost invocate, iar exemplele au fost efectele sabotajelor de tot felul, infiltrărilor pentru control și paralizie treptată a deciziei administrative, provocarea daunelor de tot felul prin neglijență voită, prin indolență, prin acțiuni mai grave de distrugere, etc. Alexandre de Marenches, fost șef al serviciilor secrete externe franceze, spunea clar și repetat că Occidentul luptă pentru acapararea resurselor altora în interviul din cartea tradusă în România sub titlul „Consilier de taină al puterii”. Ba chiar avertiza statele arabe că, dacă nu cooperează (probabil să dea aproape gratuit petrolul, în regim colonial) cu petrolul, Occidentul li-l va lua oricum în numele nevoilor de consum ale industriei sale. Nici nu se mai punea problema progresului, un scop nobil al omenirii, ci al menținerii ordinii ierarhice de dominare a concernelor industriale occidentale asupra restului lumii, supuse necondiționat poftelor lor.
Dacă îi sună cuiva prea strident, prea alb-negru, ceea ce am scris aici, răspund că este, probabil, cel mai simplu mod de a arăta realitatea ascunsă intenționat de norii de fum gros ai propagandei otrăvite. E adevărat că relativismul este o lege universală, dar folosirea laturii nocive a unor elemente materiale în timp ce efectele lor rele concrete sunt ascunse sub explicații teoretice despre potențialul lor bun este o ipocrizie, iar asta este ce se întâmplă. Da, democrația, puterea poporului, ce poate fi mai înălțător, mi se va spune? Desigur, dar este ea democrație sau e doar un nume, o mască?
Este, oare, democratic, să permiți unui colos financiar să cumpere efectiv oficial toate creierele consilierilor mai buni și neoficial toți factorii de decizie, pentru acapararea pe cale semilegală sau total penală a resurselor, proclamând în același timp, prin presa cumpărată și ea, dreptul omului la urmărirea propriei bunăstări, în timp ce populația căreia i se fură energia în mod direct, prin munca extenuantă, prost plătită, și rezultatele sale, banii din impozite, este supusă unor șicane zilnice cum ar fi criminalitate organizată, stres cotidian generat artificial de diverși factori ca mizerie, zgomot, etc.? Se pare că nu e nimic anormal, căci așa-zișii aleși votează pentru asta, iar tu nu ai ce face, doar ai fost la vot, nu? Nu cumva sună a alba-neagra din talciocuri? Dar, nu cumva, dacă ai criticat, ești instantaneu împroșcat cu noroi, ai numele terfelit că ești marxist, comunist, incult, nebun, antisocial, dușman al speciei umane?
Deci, dacă ți se iau impozite fără a ți se da dreptul de grevă fiscală (în România se interzice prin constituție), dacă se dispune de utilizarea fondurilor muncite de tine fără a te întreba nimeni ce vrei, ce ai nevoie (în timp ce asigurările medicale și ajutoarele de șomaj și de pensie sunt reduse, ba chiar anulate uneori, cu argumente mincinoase gen statistici false și acuzații de lene și alte etichetări pentru atragerea oprobriului public, se schimbă borduri cu frecvența cu care schimbi uleiul de motor la mașină), dacă nu ți se dă dreptul la niciun cuvânt real, ci doar de formă, de spus asupra condițiilor de muncă, care se transformă treptat în condiții de sclavie mascată, dacă puterea de cumpărare îți este redusă artificial prin acceptarea căpușării livrărilor de energie termică și electrică de către o haită în exces de intermediari care umflă prețurile prin excesul de libertate care li se atribuie samavolnic, luându-se, în schimb, din libertatea consumatorilor de a putea să cheltuie bani pentru educație proprie, de exemplu, ei fiind siliți să cheltuie din produsul muncii lor o parte în creștere pentru supraviețuire, atunci, putem vorbi despre puterea poporului, din ce în mai slăbit fizic, economic, educațional, ba chiar și nutritiv, fizic? Nu cumva este vorba de o dictatură mascată de grup care, acaparând toate mijloacele de informare, ține, de fapt, înlănțuită și sub presiune maximă societatea?
Dacă prețurile sunt impuse de la Bruxelles, fiind reglementate prin felurite accize, atâtea taxe indirecte, mărind profiturile furnizorilor numiți la masa verde și pentru care se organizează evenimente-spectacol numite licitații, concentrându-se bogățiile în câteva mâini de control și reducându-se puterea de cumpărare a majorității, redusă la statutul de mână de lucru ieftină, putem vorbi de raporturi libere cerere-ofertă, de piața liberă și de puterea sa de autoreglare?
Dacă statelor li se cere să nu participe deloc ca agenți economici, dar să asigure securitatea arenei de măcel zisă eufemistic piața liberă, prin fonduri rezultate din munca celor ce contribuie, a populației, în timp ce beneficiarii majori ai acestor măsuri, firmele mari, trag bani din sistem pentru a-i depozita prin paradisuri fiscale, lăsându-și muncitorii locali să contribuie din ce în ce mai mult, prin impozite directe și taxe indirecte, gen TVA mereu sporit, la efortul statului de a asigura un teren curat de joacă pentru concentrarea profitului în mâinile acelorași mari firme care controlează autoritățile, mai putem, oare, vorbi de puterea poporului sau, de fapt, de puterea oligarhilor? În plus, statele, incapabile să-și asigure fondurile bugetare pentru rulaj, pentru funcționare, ajung nevoite să se transforme în reprezentanți ai unor popoare de cerșetori, obligate să întindă mâna băncilor internaționale, adevărate instrumente de instaurare a ocupației celor ce se află în spatele lor asupra celor ce stau în genunchi pentru fonduri. Este adevărat că ineficiența administrativă locală este făcută responsabilă, dar e la fel de adevărat că mulți funcționari locali sunt deja corupți și cumpărați de aceleași state-agresor, care își impun controlul mascat. Este de ajuns să se citească descrierile detaliate din „Confesiunile unui asasin economic” a lui John Perkins, pentru a se înțelege modul de operare în aceste cazuri.
Dacă numărul partidelor care să reprezinte diverse opinii este limitat prin legi prohibitive și există mereu aceleași partide, aceiași oameni în funcții de conducere ale partidelor, aleși ca reprezentanți ai lor pentru aceleași posturi, primari, parlamentari, apoi miniștri numiți, alte categorii de demnitari, putem vorbi de libertate de alegere sau de spectacole cu rezultat deja decis, în care așa-zișii alegători fac doar act de figurație pe banii lor, căci alegerile se organizează de la buget, din impozitele strânse de la ei, fără a fi întrebați dacă sunt de acord cu așa ceva? Ce poate fi mai degradant pentru demnitatea umană decât această batjocură în care omul e jefuit de bani, nu i se dă voie să se opună, direct prin constituție, îi este impus un spectacol, care, dacă i s-ar permite să-și țină banii în buzunar, nu ar mai fi organizat, căci e inutil, și, de multe ori, este obligat prin amenințări directe sau presiuni indirecte să participe? Sună a tablou de ocupație, nu?
În plus, își poate închipui cineva că în cinci ani un partid de la putere poate acoperi un plan coerent de dezvoltare dacă, în loc de a continua armonios o concepție pe termen lung, trebuie, de fapt, să încerce să corecteze, după cum crede, improvizat, căci e presat de timp, ceea ce el percepe ca erori făcute de ceilalți din guvernarea anterioară, neputând folosi timpul pus la dispoziție pentru o dezvoltare coerentă și văzându-și eforturile sisifice, ceea ce invită la descurajare și corupție? Ca urmare, modul accelerat de a dori rezultate imediate, fără efort, din cauza rivalităților pentru profit rapid și substanțial pe plan concurențial, acum nu mai sunt planuri de dezvoltare, ceea ce ar implica un termen mai lung, ci doar proiecte din ce în ce mai specifice, punctuale, însăilate între ele, pe termene scurte, fără un calcul eficient al resurselor, fără un scop precis, doar pentru execuții bugetare spre menținerea unei ordini de organizare șubredă, fără fond.
Faptul că azi ți se dă o supapă, precum a cumpăra o mașină, nici aceea produsă la parametri calitativi garantați real, pentru ca mâine să-ți crească exponențial impozitul local pentru proprietatea asupra ei, fără a fi întrebat dacă ești de acord, dacă se procedează la fel și cu locuințele (iar produsele subprime din SUA sunt exemplul perfect, imitat la scară mai mică și în România, că, de, e american, e bine, subprime fiind vârful eisbergului crizei economice de azi, speculație permisă direct pentru a se putea da vina pe ea, acoperindu-se cauzele profunde, rezultate din efectele aplicării ipocrite a dictaturii mascate zise democrație și piață liberă) nu este doar o iluzie de tipul alba-neagra, care, la scară mică ar fi pedepsită ca înșelătorie, dar la scară mare este susținută sub numele de mecanism funcțional al economiei de piață și exercitarea democratică a libertății de șanse și a dorinței fiecăruia de asigurare a propriei bunăstări?
Dacă administrația este controlată de oligarhi și devine instrumentul de control asupra maselor needucate din punct de vedere al organizării social-politice, deci inculte politic și victime ale exploatării, deși, poate, profesional, pe diverse ramuri, masele pot fi, teoretic, bine pregătite, una dintre primele probleme asupra cărora trebuie să ne adresăm nu este imunizarea administrației de ingerința oligarhilor?
Automatizarea, autocontrolul și controlul extern aplicat riguros administrației, tuturor funcțiilor, ar permite decuplarea funcționarilor de relațiile cu orice surse de influență, sub riscul de a fi prinși și închiși pe viață pentru sabotarea ordinii de stat și confiscarea averii. Colaboratorilor informatori din sistemul administrativ, surse independente, fără divulgarea calității lor și fără legături cu alți informatori, sub riscul de a fi prinși și pasibili de aceeași pedeapsă sub aceleași acuzații de mai sus, stimulați de prime pentru colaborarea lor regulată, ar putea constitui instrumentul de control. Este nevoie de mai mulți pentru coroborarea rapoartelor. Este nevoie să nu se cunoască între ei pentru a nu se coaliza. Este nevoie să nu-și divulge calitatea lor de informatori pentru a menține secretul asupra controlului celorlalți funcționari.
Este nevoie să fie numiți și obligați să colaboreze, în schimbul primelor, pentru a se asigura funcționarea sistemului. Camere de luat vederi și microfoane în toate birourile, pe hol, duble înregistrări computerizate de dosare, vor completa sistemul. Mi se va sări la gât: dictatorule! Eu voi răspunde: iresponsabililor! Păi, pe banii voștri vreți să fiți jefuiți de unii așa-ziși funcționari fără control? Cum puteți avea încredere în acești necunoscuți când vă feriți buzunarele prin mijloacele de transport? Nu e vorba de spionarea cetățeanului, ci doar de controlul, în spațiul public, a celui ce preia fondurile de la cetățeanul obligat prin lege să le dea sub forme de impozite și taxe, pentru a nu le pune direct sau indirect în propriul buzunar. În orice firmă azi, confidențialitatea duce la măsuri mult mai stricte decât cele expuse succint de mine aici. Cei ce au lucrat măcar puțin într-un centru de apeluri știu bine despre ce vorbesc. Dacă i se pare cuiva că e democrație, să meargă la lucru într-un centru de apeluri. Va fi copleșit de modul ultradictatorial de stat în stat, de sclavia din aceste așa-zise locuri de muncă rezultate din lăcomia marilor firme, care, în loc să investească mai mult în asigurarea calității produselor lor, investesc mai puțin, doar în vorbe adresate de agenți-sclavi consumatorilor păcăliți. Cât despre camere de luat vederi și microfoane și dosare computerizate, se practică deja în sistemul jidiciar românesc, dar doar de formă, sistemul fiind ușor de păcălit prin lipsa dublului control și al relațiilor strânse dintre cei ce-l întrețin și cei ce doresc modificările. Deocamdată, pentru întreținerea lui în forma inutilă de azi se cheltuie sume semnificative de la buget. Așadar, revenind, este ilogic ca, în timp ce unii cetățeni să fie dictatorial controlați, fiindu-le luată libertatea, funcționarilor, care sunt elemente strategice ale funcționării statului, să nu le fie impus niciun control serios, ci doar de formă, evitabil ușor azi. Ba tocmai că acest control ar asigura cetățenilor de rând un grad mai mare de libertate efectivă. Despre un tip eficient de control pot detalia cu alt prilej, aici, din lipsă de spațiu, am schițat doar ideea principală.
Dacă alegerile sunt doar evenimente costisitoare de formă, nu cumva ar trebui înlocuite cu altă formă, efectivă de control asupra deciziilor, posibil tot alegeri, dar în alt context, mai direct, pe probleme mai specifice, gen referendum? Astăzi, în timp ce până și o secretară trebuie să susțină interviuri și examene, unui candidat pentru o funcție de conducere locală sau centrală nu i se cere niciun examen. El trebuie să aibă niște bani, mulți, produși prin orice mijloace, să „ungă” pe șefii partidului unde are „pile” și gata! E pus pe listă, care e votată masiv de alegătorii care nici nu se obosesc să afle pe cine aleg, oricum, neavând la dispoziție prea multe informații relevante asupra candidaților, ci doar propagandă searbădă care le reduce interesul, făcându-i să voteze automat, robotizat. Într-un sistem competitiv, acești aleși ar trebui să candideze în runde, după ce răspund unor întrebări stabilite prin lege, specifice funcțiilor pentru care candidează. Ofertele lor sunt publice și cetățenii din cartiere pot vota. Cei calificați merg la faza pe sector, unde au alte examene de dat pentru a participa, dacă vor să candideze pentru funcții de acolo. Mai departe, pe capitală și/sau reședință de județ, apoi pe țară, pentru ministere. Președintele candidează separat, la rândul său având de răspuns unor examene dure privind funcția pe care o ocupă. Cei aleși vor avea un termen extins, de 20 de ani, pentru a fi garanți ai planurilor de dezvoltare pe termen lung. Ei vor avea salarii substanțiale și privilegii clare, fiind, în rest, total excluși de la orice colaborare, participare, directă sau prin intermediari, familie, rude, amici, cunoștințe, de la alte activități economice. Privilegiile și salariile mari obținute le vor asigura demnitarilor o viață tihnită apoi, având, în situația în care și-au îndeplinit cu bine funcțiile, dreptul de a recandida sau de a beneficia de pensie pe viață.
Comparativ, astăzi, o ipocrizie uriașă le restrânge salariile oficiale demnitarilor, dar îi lasă fără control, ei fiind, din cauza termenelor scurte, tentați să jefuiască pur și simplu statul, lăsându-l fără nicio perspectivă de dezvoltare. În plus, faptul că partidele sunt limitate, de fapt, prin lege, tot ei sunt la putere, fie și indirect, căci sunt acoperiți, ca parlamentari ai opoziției, de protecție legală egală cu cei ai puterii. Așa că, prin regulamente clare s-ar pune sub control actuala dezordine și hoție, procesul administrativ devenind transparent și cinstit. Cu mare dragoste îi dau președintelui dreptul la un palat al lui din bani publici și funcționarilor de diverse ranguri vile, case de vacanță și alte privilegii substanțiale pentru a munci cu dăruire pentru țară, nu ca azi, când și le fac oricum prin furt, fără nicio responsabilitate pentru soarta țării, într-un mod dezordonat, datorită timpului scurt, acțiunile lor ducând țara la dezastru. Normal că, la finalul perioadei de 20 de ani, va exista un raport public, ca un audit, efectuat deja datorită controlului permanent. Cei ce au îndeplinit eficient funcțiile, după criterii clare, stabilite prin lege, și au îmbunătățit sistemul, primesc prime și au drept de recandidare. Cei ce au îndeplinit funcțiile cinstit, menținând situația sub control, primesc doar dreptul la recandidare. Cei ce au avut, din cauza deciziilor proprii, neforțate de cauze neimputabile, gen cataclisme, războaie, deficit, nu mai au drept de recandidare și răspund din averea lor proporțional cu prejudiciile cauzate, oricum, nu sub un anumit procent din averea lor obținută cinstit din partea statului pentru a-și îndeplini obligațiile asumate. În acest fel, toți demnitarii vor concura cinstit spre noi funcții.
Cine n-ar vrea palate, elicopter personal, respect, putere, toate recunoscute deschis de popor, care ar fi dornic să-i acorde încredere pentru eforturile lui cinstite spre progresul țării? Căci la o asemenea responsabilitate mare, asemenea remunerare, la un asemenea efort, asemenea recunoștință! În funcțiile numite, atât timp cât ele sunt supuse controlului și autocontrolului, nu mă opun ca demnitarii să-și pună membri ai familiilor lor, care să fi susținut examene, întrucât le acord încredere pentru cum își desfășoară munca, ei având de prezentat la final un raport verificabil din mai multe surse independente, deci imposibil de falsificat.
Astăzi acuzele de nepotism, de multe ori nefondate, solicită eforturi inutile de anchetă din partea statului, cu implicare de fonduri și rezultate aproape nule. Dacă demnitarul are atâtea privilegii și e atât de controlat, dar are și atâtea șanse, el va depune efortul de a alege pe cineva pe care îl știe, în care are cea mai mare încredere. De alegerea sa va răspunde. Cu alte cuvinte, voi pune sub control o stare de lucruri dezordonată de azi. Să fie clar, eu propun aici un sistem politic format din echilibrul dintre democrația directă și despotismul iluminat, adică din libertate și disciplină, care să asigure maximul posibil de dreptate socială, armonie și egalitate de șanse la un trai comun mai bun, la un progres mai lent, dar controlat, real și general. Prin compromis între risc și rezultat, între privilegii și obligații, între efort și recompensă, populația și administrația pot ajunge la cooperare, nu la neîncrederea și conflictul de azi. În contextul explicat mai sus, parlamentul dispare, partidele nu mai există. Aparatul administrativ e autocontrolat și controlat, el are șefi aleși pe termene lungi, uniți pentru un plan de dezvoltare care va urma niște prevederi legale care să asigure echilibrul – puncte de dezvoltare necesare pentru elementele de bază ce includ apărarea, educația, sănătatea, consumul, morala publică, cercetarea, legile și aplicarea lor, etc.
Dacă populația nu știe ce vrea din lipsa educației social-politice, nu cumva trebuie educată prin medii de informare imunizate, din care să fie stârpită propaganda? Mediile publice de informare vor avea în primul rând scop educativ în toate domeniile, pentru toate vârstele. Orice influență din mediul economic va fi exclusă. Iar dacă vor fi mai puține surse de informare, dar mai clare, va fi un real progres. Nu numărul contează, ci calitatea, sau, cum spuneau latinii romani, non multa, sed multum = nu multe, ci mult! Adică nu multe televiziuni care să împroaște cu fum, invective și incultură, ci una și bună, dar cu mult conținut educativ în toate domeniile și știri de substanță, utile pentru a înțelege mersul lumii și a te ajuta la luarea unei decizii bune în viață, în privința alegerii familiei, număr de copii, a calificării, a muncii, a stilului de viață, etc., pentru o mai bună integrare socială, nu dezintegrare, ca azi.
Normal că las dreptul la cuvânt liber, însă voi încuraja cuvântul care să vină cu soluții asupra unor probleme și voi interzice obscenitățile de azi de la televiziuni și din presă. Căci azi vorbirea liberă se reduce, în general, doar la emiterea unor sunete primitive, articulate, ce-i drept, dar fără niciun sens real. Nici alte drepturi, ca prezumția de nevinovăție, nu vor fi abrogate. Dar în niciun caz nu se va pune accent pe procedură, ca azi, pentru a se face scăpat criminalul în mod evident. Fapta trebuie să fie scopul judecății, fondul trebuie să fie rezolvat rapid, nu ca azi.
Dacă statul nu poate să-și asigure fondurile de rulaj din impozite, nu cumva trebuie să redevină actor pe piață? Economia iugoslavă, cu toate derapajele sale, numită economie hibridă, unde și statul și particularii aveau loc pe piață, funcționa perfect până când au început sabotajele occidentale. Manuale de economie britanică de la Cambridge o dădeau ca exemplu de reușită în anii 80. În ciuda erorilor interne, iugoslavii își amintesc și azi de viața bună din sistem. În două reportaje diferite din acele timpuri am văzut un sârb care se întorsese din SUA, declarând că se trăiește mai bine în Iugoslavia, și un bătrân care spunea că, probabil, numai în rai poate fi mai bine decât în Iugoslavia. Desigur, nu sunt referințe, dar aceasta era percepția oamenilor simpli asupra situației. Pe urmă, a început complotul, coordonat de germani și susținut de unguri, iar cetățenii croați, sloveni și sârbi, sătui de viață bună, au căzut pradă orgoliului identitar naționalist exacerbat. Iar azi, se știe unde s-a ajuns…
Deja s-a pus de multe ori această problemă, asupra modului dezastruos în care s-a făcut privatizarea în anii 90. Rusia are exemplul lui Elţîn și al oligarhilor, România, al tandemului Iliescu-Roman și al oligarhilor. Ar fi fost mult mai drept dacă firmele de stat erau date gratuit în locație pe gestiune conducerilor din momentele schimbării de regim. Directorii și personalul de conducere și salariații ar fi avut tot interesul să facă să meargă bine firmele lor, având prioritate la privatizare. S-ar fi emis cupoane doar pentru salariați, doar dacă firma ar fi mers bine. Dacă nu, alt director, altă conducere cât timp firma era încă în mâna statului. Căci statul are interes să aibă firma, fabrica, nu șomerii și fierul vechi. Asta dacă este stat și nu caricatură. Un exemplu foarte cunoscut de firmă de stat care are succes pe plan mondial este firma de automobile Renault. Desigur, nu e ea total de stat, dar acționarul principal e statul francez. Iar Renault este una dintre cele mai mari producătoare de automobile la nivel mondial, în primii cinci, concurentă de temut pe piața liberă, cunoscută bine și cu bun renume și în Rusia și în România ca, de altfel, în toată lumea. S-a emis propagandistic printre statele bananiere, precum România, ideea că tot ce e de stat e ineficient, iar tot ce e privat e extraordinar. Statele și-au redus prezența și eficiența, administrațiile au slăbit, iar birocrația și incompetența s-au mutat la firmele private, mai ales la cele mari, adevărate state în state, centre dictatoriale de menținere în sclavie a miilor de muncitori din atâtea țări, aducând treptat regimul de muncă la cea de la sfârșitul secolului XIX, de dinainte de obținerea unor drepturi fundamentale prin greva de la Chicago de la 1 mai 1886, ca ziua de opt ore de lucru plătit. Acum, în Europa, cu atâtea ore suplimentare neplătite, se poate vorbi de dreptate? S-a eliminat total irațional normarea operațiunilor, standard esențial pentru calcularea necesarului de timp, a nevoilor de resurse, a mărimii planului de adoptat. Administrația de stat și firmele particulare au nevoie, de fapt, de o normare clară și strictă ca de aer pentru însănătoșirea producției și a climatului economic și social. Dacă vorbești, însă, de norme ești etichetat drept leneș și sabotor, chiulangiu, grevist, comunist, agitator, periculos, gata de dat afară! Dar fără norme, neglijând condiția fizică esențială a timpului, cum se poate măcar concepe o existență echilibrată în activitate, fără nicio măsură clară de raportare? Revenim la evul mediu, cu o singură limbă la ceas? Normarea fiecărei mici activități în timpi care să fie mediu îndeajuns, să nu ducă la extenuare, flexibilizarea în domeniu prin policalificarea la locul de muncă și rotirea angajaților/funcționarilor pe posturile/funcțiile conexe este esențială pentru orice planificare efectivă și eficientă în orice formă de piață.
Azi nu mai există capitalism bazat pe o ideologie creatoare, ci doar o speculație ordinară la nivel mondial, numită pompos globalizare și acorduri de așa-zis liber-schimb, cu viteze scăpate de sub orice control, cu rezultate dezastruoase. Și iată rezultatele: criza de azi e echivalentul marii crize din 1929-33, continuate, de fapt, până prin 1937, pornite tot de la speculațiile financiare din SUA, urmate de al doilea război mondial. Tensiunile în creștere pentru acaparări de resurse, în general cu scop militar, par a indica direcția spre care Occidentul îndreaptă lumea. Nicio civilizație, nicio structură, de fapt, nu a pierit fără a încerca un ultim efort de a se impune. Iar Occidentul arată azi că vrea același lucru. Etapele succesive de extindere și control regional, continental, mondial, prin republicile italiene Genoa și Veneția în Mediterana și Liga Hanseatică la Marea Nordului, apoi prin Spania și Portugalia, urmate de Olanda și Anglia pe mări și de Franța și Germania pe continentul european, iar azi de SUA, toate au cedat supremația prin războaiele dintre ele, pentru redefinirea sferelor de influență. În Vest, cât timp creșterea sa nu a venit în conflict spațial direct cu Estul, lupta s-a dat între papii italieni și împărații germani, apoi între catolici și protestanți. În spațiul estic lumea creștină a avut de timpuriu de înfruntat civilizații păgâne, apoi musulmane, ceea ce a dus la menținerea ortodoxiei, comprimată de atacurile musulmane. Acum, când dimensiunile Occidentului și Orientului au crescut acoperind toată planeta, expansiunea nu mai e posibilă. Acum se face schimb de zone de influență și se poate ajunge ușor la tensiuni care să scape de sub control. Țările Nealiniate, din care făceau parte țări ca Iugoslavia și Egipt, și care, până în 1990, erau un adevărat tampon, o clasă de mijloc la nivel mondial, exponent al diversității reale, au fost măcelărite de expansiunea occidentală, care, astfel, a spart zidul ce separa Vestul de Est. Acum granița e directă, deci fricțiunile se resimt mai acut.
Estul va trebui, deci, să înceapă să se adreseze realităților locale, să înceapă să coopereze, să strângă rândurile. Pe plan intern e necesar un sistem hibrid, care să deschidă ochii oamenilor, să le arate scopul real, de fond, nu de formă, al existenței lor în viață, printr-un sistem disciplinat, moral, care să împartă libertatea în mod drept, realizând un echilibru între dreptate și libertate. Dar cine să facă asta? Desigur, cancerul se rezolvă violent, prin chirurgie, prin iradiere. În situația de azi, pentru a ajunge la un regim de tranziție spre aplicarea unui sistem hibrid eficient între democrație participativă stadială (alegeri individuale repetate, ca mai sus) și despotism iluminat (termene lungi pentru demnitari eligibili, dar cu marjă largă de autoritate), care să răspundă noului stadiu de dezvoltare umană, să poată aplica rezultatele cercetării, nu a le înăbuși, ca azi, va fi, se pare, din păcate, nevoie de acțiuni energice de preluare a puterii de către unele grupuri independente și decise să facă ordine și reformă. Spre deosebire de 1917, când, din tumultul primului război mondial, Rusia a găsit forța de a scutura cancerul țarismului printr-un pustiitor război civil, renăscând ca stat, sub altă formă, de data aceasta tranziția s-a efectuat mai lent, dar, din fericire, pașnic, Vladimir Putin preluând puterea în mod legitim, după canoanele consacrate de democrația occidentală imperfectă de care am vorbit. Prin măsurile luate el a întărit Rusia, conducând-o spre situația pe care am descris-o. De fapt, dezvoltarea Rusiei de după anul 2000 și modelul singaporez mi-au servit drept surse de inspirație pentru acest articol. Totuși, deși unii îl acuză pe Putin de autoritarism, eu îl acuz de lentoare. Poate că ar trebui să întreprindă măsuri mai energice de control al administrației și de comunicare cu populația pentru obținerea adeziunii pentru lăudabilele acțiuni de întărire a statului, în paralel cu rezolvarea unor probleme de conduită morală, atitudine civică și curățenie în spațiul public pentru câștigarea încrederii, în paralel cu statuarea unor drepturi, privilegii și obligații pentru demnitari prin legi care să separe în același timp administrația de firme și să reactiveze participarea statului la viața economică pentru însănătoșirea ei. Redarea încrederii cetățenilor le va câștiga adeziunea sinceră pentru eforturile de întărire a țării în fața pericolelor viitoare, spre depășirea cu bine a turbulențelor ce se întrezăresc la orizont.
În acest context, România are de trecut o etapă pe care Rusia a trecut-o: găsirea unei persoane puternice, a unui grup puternic, care să scoată țara din mocirla de azi, să o reorienteze spre o direcție neutră, de echilibru, de cooperare în special cu vecinii, de creare a unei viitoare forme de cooperare strânsă estică și balcanică, pentru asigurarea unui rol de frunte în regiune. Situația de azi, cu sistemul dictatorial mascat, cu administrația infectată de infiltrările din zona germano-austro-ungară (inclusiv prin rolul OMV în furtul resurselor energetice ale țării), cu sprijin masiv al organizațiilor cu origini ungurești din SUA, gen Open Society a lui Soros, vor duce la dezintegrarea ei fizică mai devreme sau mai târziu. România trebuie să se alăture statelor de Est, să formeze o alianță sinceră, eliberându-se de ocupația NATO de azi, dacă dorește să supraviețuiască noilor furtuni ce se profilează pe cerul politicii mondiale. Orice ar fi, este clar că politicienii de azi ai României, de orice culoare ar fi ei, și șefii direcțiilor administrative, demnitarii, nu pot asigura tranziția țării spre o formă politică ce ar putea reuni forțele creatoare ale populației și a întări țara. E nevoie de alți oameni, neatinși de corupția de azi. Niciodată România nu a avut forța să adopte singură un drum. De fiecare dată a trebuit să fie sprijinită să nu cadă. Să putem, oare, spera că, populația va înțelege, fie și măcar de această dată, importanța cooperării de zi cu zi, a respectului față de celălalt, a importanței autoeducării spre o mai bună înțelegere a rolului de cetățean activ, care să contribuie la dezvoltarea armonioasă a țării? Greu de crezut. Dar nimic nu e imposibil. Cu răbdare, mentalitatea poate fi schimbată. Despre unele mentalități greșite evident și despre moduri de schimbare a lor voi încerca să vorbesc într-o intervenție viitoare.
