Închipuiţi-vă, dragi cititori, că ne aflăm în Rusia, cu cinci sau şase veacuri în urmă, pe ţărmul unui râu. Râul acesta poate să fie Niprul, sau Donul, sau Doneţul. Pe ţărmul râului, într-o poiană smălţuită, şi-au făcut tabără nişte viteji ce merg la oaste să-şi apere pământul strămoşesc. Este-un amurg tăcut. Cerul s-a făcut roşu. Vântul adie uşurel. Pe râu alunecă o barcă. Vâslele plescăie.
Stropii scurşi de pe vâsle lucesc o clipă, purpurii, în lumina amurgului, apoi se sting îndată-n bezna rece a apei curgătoare.
Greierii ţârâie subţire prin iarbă. Florile-şi strâng petalele înfiorate de răcoarea serii.
În tabără a poposit, în seara asta, şi-un cântăreţ. Este un cântăreţ bătrân, bătrân, aproape orb. Ştie să povestească legendele străvechi. Glasul şi-l însoţeşte cu o guslă. Poartă o haină lungă, albă. Barba şi pletele-i sunt ninse. Se sprijină de-o parte într-un toiag, de alta, pe umărul unui copil, un băieţaş de şapte sau opt ani. Copilul are o faţă rotundă, luminoasă. Părul bălai îi flutură pe umeri. Prinsă de gât cu un curmei, are o traistă în care păstrează bucatele primite de la femeile miloase de prin sate sau de la trecători.
Copilul se deprinde de pe acum cu meşteşugul de-a şti să cânte şi să povestească, pe sunete de guslă, legendele din alte vremuri ale Rusiei.
– Ascultaţi, ascultaţi, dragii mei, spune bătrânul, povestea despre cneazul Igor şi oastea lui.
Iar degetele cântăreţului mângâie coardele. Şi coardele suspină sub degetele sale bătrâne şi tremurătoare.
Bărbaţii s-au strâns în jurul lui, uitând de cină şi de focul care se stinge în poiană, cu sclipiri albăstrui.
– Spune, bătrâne, spune! îi grăiesc ei. Tu eşti la fel de vechi ca lumea. Nu cumva ai văzut cu ochii tăi pe cneazul Igor şi pe vitejii lui?
Pe cer s-a aprins prima stea. Pâlpâie către tabăra oştenilor. Curând o să răsară şi luna, dincolo de acoperişul negru, zimţat, al codrului.
Moşneagul cată-n jur. Ochii îi sunt înceţoşaţi. îşi clatină pletele albe şi răspunde:
Pe cneazul Igor nu l-am cunoscut. Nici pe vitejii lui nu i-am văzut. Am auzit însă că nişte moşi-strămoşi ai mei ar fi pierit lângă scăriţa de aur a lui Igor, pe câmpul dintre Don şi Mare. Asta am auzit. Poate c-a fost aşa. Se poate… Se prea poate…
http://www.crispedia.ro/
