Încă din fragedă pruncie, părinţii ne învaţă că trebuie să mulţumim frumos ori de câte ori primim ceva sau am fost ajutaţi să facem un lucru.
Această lecţie este valabilă, desigur, întreaga viaţă, dar la un moment dat, pare să nu mai fie suficientă, cel puţin în gândirea populară. Şi asta se întâmplă după vârsta de optsprezece ani, când omul trece la un alt nivel de înţelegere, la unul superior, având acces la marile taine ale vieţii. Cuvântul, puterea lui, este una din ele. Cuvântul se comportă ca un vehicul astral invizibil, care călătoreşte în amândouă lumile (în cer şi pe pământ), unindu-le.
În satele din Maramureş este ştiut că în loc de mulţumesc, e mai bine să se spună vorbe bune, vorbe cu miez, mai toate consacrate, cunoscute ca obligaţii în anumite situaţii. Simplul mulţumesc nu mai înseamnă, practic, nimic. Facerea de bine trebuie răsplătită cu mai multe cuvinte, mai bine alese, adesea, cu mici poveşti de viaţă. Spre exemplu, pe Valea Marei, în semn de respect, mirii înşişi poftesc la nuntă – mireasa, împreună cu o druşcă (domnişoară de onoare), iar mirele, însoţit de stegar – umblând prin tot satul, din casă în casă. Cei chemaţi nu mulţumesc de invitaţie, ci le fac urări: „Să vă deie Dumnezău mândru năroc (că), Doamne, mare pas îi aiesta”, „S-aveţi parte de bucurie şi înţălegere, că înţălegerea-i întâie”, „Să trăiţi în cinste şi beciulete (bunăstare)”, „Să sie înt-on ceas bun”, ceasul putând însemna şi clipa, deoarece se crede că în ceruri, îngerii cântă fără încetare şi, la anumite intervale – de nimeni cunoscute – spun „Amin” (aşa să fie). Credinţa populară afirmă că dacă o urare de bine este rostită chiar în momentul în care îngerii spun „Amin”, aceea se îndeplineşte negreşit, este primită (acceptată) în cer. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu blestemele, drept care sunt interzise, blestemul fiind considerat unul din păcatele de moarte. Cel al cărui blestem s-a împlinit va trebui să-l mărturisească înainte de plecarea din lume, nu numai preotului, ci şi semenilor, căindu-se: „Ce-am făcut io să nu facă nime'”, pentru a-şi uşura trecerea la Domnul. Altfel, nu va putea muri, având parte de o agonie îndelungată, sau nu-l va primi pământul.
Mi-o amintesc pe bătrâna cerşetoare Margareta, care, după moartea mamei, venea întotdeauna când găteam mâncărurile ei preferate. După ce ospăta, rostea rar, cu o mare bucurie pe chip, „să sie (fie) în numele Domnului şi de sufletul mămuchii dumitale”. Cum deschidea gura să rostească „să sie în numele Domnului”, mă cutremuram. „Aşe mi-o învăţat pe mine o femeie să zâc”, mi-a explicat odată.
De Iluminaţie
Pe mătuşa Ileana lu’ Opriş o întreb direct dacă-i place să i se mulţumească. „Nu! Mie să nu-mi spuie nime’ mulţam”, sare ca arsă. „De ce?”. Atunci îşi bagă mâinile în buzunarele goale şi şi le întoarce pe dos râzând: „De «mulţam» mi-s pline jeburile!”. „Şi n-ar mai încăpea unul?”, o provoc. Redevenind serioasă, continuă: „Io, numa lu’ Dumnezău îi mulţămnesc. Lui trebe să-i mulţămnim pentru toate, şi ziua, şi noaptea, că fără El, nu-i nimnic, fără El nu suntem nimnic”. „Şi ce să-ţi spună omul dacă i-ai dat ceva, i-ai făcut un bine?”. „D-apoi să zâcă ce-l trage inima: «Dumnezău primască», „Dumnezău te trăia(scă)”, „Să-ţi deie Dumnezău sănătate şi ce-i gândi cu gându'”.
Vecina Ioana lu’ Pretiluş, pe care o invit cel mai des la masă, nu se aşează până ce nu spune rugăciunea Tatăl Nostru, iar după ce terminăm de mâncat, rosteşte invariabil un adevărat discurs: „Să sie de sufletu’ părinţilor dumitale, să mănânce şi ei în Ceie Lume
Biserica sprijinită
din ce-am mâncat io, să le facă Dumnezău masă într-aurită, să sie de sufletu’ a tăţora plecaţi de pă aiastă zvoară (loc pe care stă o casă, dar şi loc de casă). Şi să sie şi de sănătatea dumitale. Să deie Dumnezău tăt să ai să dai, că acela-i om care are şi dă şi la alţii”.
Cuvintele ei mă impresionează mereu şi aproape mă ruşinez, că pentru aşa puţin lucru, capăt aşa de multe binecuvântări. O întreb şi pe ea: „De ce spui atâtea vorbe frumoase, când ai putea «să te plăteşti» cu un simplu «mulţam»?”.
„Aşe m-o învăţat mama; că nu poţi şti gându’ omului, pentru cine îţi dă, în mniatu (numele) cui, a unui ziu (viu) ori a unui mort? Aşe că îi pomenesc pă tăţi”.
Dar aşa cum cele două lumi sunt legate prin cuvânt, ele se leagă şi prin tăcere.
Bătrânii spun că cel mai primit şi mai primit, cea mai mare pomană este să-i dai ceva unui coconuc ce nu ştie (sau nu poate) să zică „mulţam”. Copilaşului îi este încă deschis cerul. Şi prin el, celui care dă.
