Un tânăr director executiv conducea pe stradă, puțin cam prea repede, noul său Jaguar. Era atent la copiii ce ar fi putut țâșni de după mașinile parcate și a încetinit, atunci când a crezut că a văzut ceva.
Pe măsură ce mașina sa trecea, nici un copil nu a apărut. În schimb, o cărămidă a lovit una din portierele Jaguarului. A apăsat pe frână și a întors Jaguarul, la locul unde fusese lovit de cărămidă. A sărit furios din mașină, a pus mâna pe primul copil întâlnit în cale și l-a lovit de o mașină parcată, țipând:
„Ce a fost asta și cine ești tu? Ce crezi că faci? Aceasta este o mașină nouă și cărămida pe care ai aruncat-o te va costa mulți bani. De ce ai făcut asta?”
Copilul era speriat. „Vă rog, domnule, vă rog, îmi pare rău, dar nu știam ce altceva să fac,” a explicat el. „ Am aruncat cărămida, pentru că nimeni altcineva nu v-ar fi oprit…” Cu lacrimile șiroind pe obraji, copilul a arătat ceva lângă mașina parcată. „Este fratele meu” a spus. „A luat curba greșit și a căzut de pe scaunul cu rotile, iar eu nu pot să-l ridic înapoi.”
Trist, copilul i-a cerut apoi, directorului: „Mă ajutați, vă rog, să-l pun înapoi în scaunul cu rotile? Este rănit și e prea greu pentru mine.”
Mișcat de cuvintele copilului, șoferul a înghițit cu greu nodul pe care-l simțea în gât. Rapid, el a ridicat copilul handicapat înapoi în scaunul său, apoi a luat o batistă și i-a bandajat zgârieturile și tăieturile. Totul arăta ca și cum ar fi făcut o treabă bună.
„Mulțumesc și Domnul să te binecuvanteze”, i-a spus copilul recunoscator, străinului.
Prea mișcat pentru a mai putea vorbi, omul pur și simplu a privit copilul cum împingea scaunul cu rotile a fratelui său în josul drumului, spre casa lor.
Jaguarul a facut un drum lung și încet, înapoi.
Stricăciunea era foarte vizibilă, dar șoferul nu a reparat-o niciodată. El a păstrat urma de pe portieră, astfel încât să-și amintească oricând de mesajul primit:
„Nu trece prin viață prea repede, astfel încât cineva să fie nevoit să arunce o cărămidă în tine, ca să-ți capteze atenția!”
Dumnezeu le șoptește sufletelor noastre și le vorbește inimilor noastre. Câteodată când nu avem timp să ascultăm, El aruncă o cărămidă în noi. Este alegerea noastră, dacă ascultăm sau nu.
care Dumnezeu ? Acela in care nu credem pt. ca ratiunea ne spune ca nu poate exista ? Acela arunca zilnic cu „caramizi” in noi, dar nu le mai simtim pt. ca suntem prea „plini de noi” si ne-am inconjurat cu un scut care se cheama ignoranta. totusi, daca vede ca acele caramizi nu au nici un efect, la un moment dat va arunca cu o stanca. problema e …. cati dintre noi o vor putea suporta? din cate vad in jurul meu, f. putini. marea majoritate (a rationalilor) cand vine „valul cel mare”, clacheaza.