Abia am pășit pe holul spitalului și văd o asistentă care mă privește intens. Îi zâmbesc și îi admir silueta; e suplă, e frumoasă. Vine spre mine și mă apucă de mână.
– Ce bine că ați venit, îmi spune ea cu o figură îngrijorată.
– Da, am sosit, răspund eu fără să gândesc.
Ea mă trage de mână, practic aleargă cu mine până în salon. Aici îmi dă drumul și se duce la patul de la geam. Acolo, începe să vorbească tare:
– Fiul dumneavoastră este aici! Mă auziți? A sosit fiul dumneavoastră!
Se întoarce și-mi face semn să mă apropii. Îl văd, este cu fața ca hârtia și mii de riduri îi acoperă ochii, fruntea, gâtul. Nu l-a iertat vremea. Toți o să ajungem așa, dacă nu vom închide ochii mai devreme. Ochii îi sunt albi, e clar pentru oricine că a orbit de mult. Acum este sub tratament și nici nu aude prea bine, iar de vorbit… nu are forță. Îl iau de mână. Primesc o strângere ușoară, ca semn de bucurie că sunt aici.
Sora vine cu un scaun pe care îl pune lângă pat. Mă așez, fără să-i dau drumul la mână. Încep să-i povestesc. Îi spun că Dumnezeu e mare și ne iubește, indiferent ce am făcut în viață, intrucât toți suntem fii lui. Îi vorbesc de dragoste și de iubirea care este peste tot. Îmi deschid sufletul cu multa bucurie, pentru că știu că mă ascultă și micile lui strângeri de mână sunt semnele fine ale unui om educat și înțelept, care a văzut multe în viața lui.
Timpul zboară pe nesimțite; e noapte acum. Asistenta vine din nou și-mi spune că, dacă doresc, în salonul alăturat este un pat gol. Pot să-mi odihnesc corpul, câteva ore. Eu o refuz.
Rămân cu ochii ațintiți pe mâinile noastre lipite. Încerc să-i dau putere și liniște și pace. Dar, pe măsură ce fac tot posibilul să-l îmbărbătez, constat că eu devin mai tare, mai puternic, iar inima mea începe să simtă împăcarea și liniștea și dragostea imensă ce vin dinspre pat, prin mâinile noastre unite și se așează direct în sufletul meu.
Soarele răsare și observ că pulsul pe monitor devine din ce în ce mai slab. Îi vorbesc acum de copii mei, de viața mea. Zâmbește lung și are o ultimă tresărire, ca un semn de rămas bun, ca o promisiune de reîntâlnire într-o lume mai bună și mai blândă decât cea de acum.
Toate aparatele încep să piuie, să țiuie și să facă un zgomot infernal. În câteva secunde, apar doctorii și asistentele. Mâna i se răcește încetișor. Eu mă retrag într-un colț cu ochii în lacrimi și îi las să-și facă meseria. Știu că încearcă să-l salveze, dar știu că este degeaba. Nu are rost – a plecat și nu se mai întoarce.
Asistenta vine la mine, mă ia de mână și-mi vorbește cu adâncă compasiune:
– Condoleanțele mele domnule, îmi pare atât de rău…
Eu o întrerup rapid.
– Nu este nevoie… cine era acest om?, întreb eu liniștit.
– Tatăl dumneavoastră, îmi spune ea mirată.
– Nu, nu era. Nu l-am mai văzut niciodată până acum.
– De ce nu ați spus nimic până acum? De ce nu ați protestat, când v-am dus la el?
Privirea ei mirată îmi arată clar că nu înțelege. Va trebui să-i explic.
– De bună seamă, am realizat că este o greșeală. Dar el avea nevoie de fiul său și fiul său nu era acolo. Era prea bolnav și neputincios, ca să spună cuiva că nu sunt fiul lui.
Când mâinile noastre s-au atins, am știut că are nevoie de mine. Am rămas.
Nu mai puteam să plec.
